Lacrimi

tumblr_odele0jo601rreqavo4_400

Oamenii se joaca fara chef  si fara sa inteleaga intr-o lume ce poate fi daramata mai usor ca un castel de nisip. Sunt ingeri cu aripi prea fragede intr-o poveste creata din nimic, pentru nimic, unde visele raman la voia sortii.

Acum,  inima imi plange doar din dorul de a plange mai tare. Sufletul meu, nu știu în ce întunecime s-a ascuns. Cand nu ma intelegeam pe mine, eram multumita. Cand m-am regasit cu adevarat, abia atunci am vazut cat de trist era totul. Si abia atunci am fost fericita. Am inteles ca totul fusese gol si fara sens pentru mine. Am descoperit ca trebuie sa lupt ca sa fiu eu insami. Am privit cum toti s-au speriat, pentru ca nu stiau de ce ma schimbam.

Si am ajuns la punctul de cotitura, si am ales fara sa imi ascult inima. Si acum transform regretul in obsesie…

minte

 

Cine eşti tu să te joci cu mintea mea? Cine sunt eu să mă joc cu a ta? Dar cel puţin nu o fac intenţionat. Poate nici tu nu o faci. Poate sunt inimile noastre care se rănesc la cele mai mici acte. Acte neexplicate, pe care nu le poate înţelege. Acum regret din cauză că nu mi-am lăsat inima deschisă azi-noapte. Dar ştiu că aşa e cel mai bine. Ştiu că asta face relaţia noastră ce este.

Dar asta nu este legătură de dragoste. Poate aşa pare. Dar nu este.

Este o legătură de vieţi. Eu am nevoie de tine, pentru că, acum că m-am pierdut pe mine aşa cum nu am mai făcut-o vreodată, tu eşti singurul lucru care mă mai face să fiu un om şi nu doar o persoană. Ştiu că rănesc pe toţi şi ştiu că aş face orice ca tu să nu fii rănit. Şi nu pot să zic nu când îmi ceri ceva. Şi tu ce vrei de la mine? Tu nu ştii decât să dai. Te dai pe tine. Te laşi sfâşiat în bucăţi şi crezi că asta-i iubire. În curând poţi să dispari. Pentru că depresia te înghite ca o gaură neagră. Chiar pierzi tot. Dar asta nu te face un pierzător.

Stare and sit….

cub

 

Am preferat sa fiu singura. I-am luat pe toti in superficial.

Nu vreau sa recunosc ca imi lipseste totul. Sunt plina de nervi, si nu vreau sa plang, si vreau sa distrug neputinta. Toate deziluziile mele s-au incheiat cu un atat de simplu “la revedere”. Mi-e mai bine fara el in capul meu. Dar povestea pe care am creat-o, faptul ca l-am scos din zona mea de comfort, toate au dus la sfarsit. Nu vreau sa cred ca asta fac de fiecare data, ca distrug. Nu am realizat pana acum ca tot ce imi lipseste eu am ales sa imi lipseasca, intr-o vreme in care nu vedeam consecintele. Singuratatea. Superficialitatea.

Incepe sa-mi vorbesti despre ceea ce vreau si ce as putea fi. Eu nu mai gasesc calea. Ma izolez incercand sa imi limitez asteptarile de la viata. Poate de aceea nici nu stiu ce vreau. Poate nu e nimic inauntrul cutiei in care sunt inchisa care sa merite efortul. Asa ca invata-ma sa ies din cutie, e tot ce trebuie sa stiu.

Stiu ca visele mele prostesti m-au facut sa simt o parte dintr-o fericire reala. Dar mi-au facut caderea si mai dureroasa.  O parte dintre ele erau ca sa justifice povestile tale, in timp ce eu am nevoie de alte povesti care sa aiba sens. In puzzle-ul pe care l-am format, multe piese nu-si gasesc locul.

Toate le-am creat ca putem sa fim prieteni. El si eu. Singurul meu prieten, care crede ca sunt nebuna. El imi stie toate secretele, ca e singurul cu care am vorbit despre ceea ce simt cand emotiile erau inca proaspete, si nu doar justificari. El a si creat justificarile. M-a invatat sa supravietuiesc, sa-mi vindec ranile.

Dar am nevoie de povesti noi, povesti care sa justifice totul. Nu am nevoie de sfaturi, pentru ca amintirile amintirilor mele oricum vor prelua controlul asupra viitorului meu. Trebuie sa imi dau prietenul afara din cap. Bineinteles, dupa nimic din ce am zis pana acum nu va mai avea sens. Pentru ca nu voi mai avea o familie pe care s-o urasc cat pot de tare. Si o sa uit ca sunt vinovata.

Fiecare are un omulet care ii tine in viata. Diferenta dintre cei ca mine si restul oamenilor este ca noi avem povesti incomplete pe care ne justificam existenta, si ne umple de confuzie uneori. Nu ne-am creat arme destule ca sa aparam fiecare parte a vietii care ne lipseste, dar pastilele nu sunt Solutia. Cel putin stiu ca asta e motivul pentru care nu le mai iau. Nu m-au scapat de mine si de omuletul din capul meu. El era tot acolo, cu toate ca imi lipsea energia necesara sa reactionez violent la propriile frici, la felul cum imi controla viata.

Nu, pastilele nu au fost la inceput o necesitate pentru mine. Era doar un compromis pe care trebuia sa-l fac ca sa ma fac inteleasa. Oricum nu prea imi mai pasa. Nu mai aveam nimic bun de oferit. Nu ca acum as avea, decat pentru mine si pentru cateva persoane langa care ma simt eu insami. Si niciodata nu am crezut in pastile. Dar am crezut ca am tulburare bipolara. Poate si vroiam sa simt asta.  Vroiam sa fiu vie, sa fiu o furtuna, sau poate doar  sa ma definesc si sa imi inteleg un pic caderea. Imi placeau episoadele maniacale, pe cele depresive nu prea le constientizam, eram de mai mult timp pana sa am problema asta intr-o stare de gol oricum.Am vrut sa am problema asta, si probabil n-as fi vrut daca nu mi se baga in cap ca o am.  Si stiu ca am avut-o, fie ca am vrut sau nu. De aceea am acceptat verdictul. Cand mi-au dat reteta pentru borderline le-am facut-o bucatele in fata. Mai bine, poate acum eram o leguma daca imi mai dadeau si pastile care nu aveau nici o lergatura cu mine. Pana si cele pe care le-am acceptat mi se pareau inutile . Aveam crize cu sau fara ele.  Cand mi-au incetat crizele am incetat sa le iau, si totul a fost ok. Am scapat de la dormitul cate 15 ore pe zi, de stare de somnolenta continua, de problema cu trezitul de dimineata. Si multe altele…

N-am crezut niciodata in pastile, nici macar nu credeam ca m-ajuta in majoritatea timpului, credeam doar in doctorita aia plina de ironie de la spital care parea ca e prima care asculta ce am de zis. Imi pasa prea putin in ce ma bag, iar cand am realizat in ce m-am bagat eram prea obosita  ca sa mai am energia sa ma lupt. Ma oboseau atat de tare ca uitam intamplari recente, aveam lapsusuri si inversam cuvinte in propozitie. Si-apoi mointea mea zapacita a ajuns la concluzia ca femeia aia care imi baga pastile pe gat facea pe desteapta fara sa stie ce vorbeste si abuza de putere ca sa se amuze. Oare stia cat rau face, nu numai mie ci tutror pacientilor ei, sau avea prea multi gargauni in cap? Oare avea vreo intuitie despre problemele noastre sau pur si simplu repeta tot ce-a invatat in scoala si in practica?

Psihiatrul meu m-a avertizat de omulet inainte sa inceapa sa se joace cu el. Pentru ca e asa de amuzant, sa le arati oamenilor pe fata ceea ce nu stiu si sa profiti de faptul ca cere prea mult curaj din partea lor sa inteleaga. Li s-ar darama toata definitia lor despre lume. Asa ca lasa-i sa te manipuleze daca vad prin tine si tu nu vrei sa vezi prin ei, vrei sa ii iei ca atare. Dar ar trebui sa stii ca totul e un joc psihologic, fiecare incearca sa para cine cred ca este persoana de langa ei. Cativa mai destepti incearca sa para ca sunt tu, pentru ca asa se pot folosi de erorile mintii tale ca sa faca ce vor ei din tine.

Iubeste-i pentru minciunile lor. Dar tine minte ca depresia pare un desert fara sfarsit, dar e de marimea unui pas. Oricum ai nevoie de curaj ca sa faci acel pas.Si in orice caz, nici un principiu in viata nu justifica autodistrugerea Asa ca pana la urma cat timp poti sa existi mort?

Povestea asta  vorbeste despre dependenta mea de autodistrugere.  Sa imi amintesc  este ca si cum as realiza ca ma agat de viitor si de vise ca sa nu cad in prapastie. Mi-e uneori dor de prapastie pentru ca sa suport inabilitatea de a trai a insemnat sa fiu eu insami, cea mai sincera care am reusit sa fiu vreodata. Sa ma omor a insemnat sa ma descopar.

Pana totul a devenit o obsesie si nu m-am mai avut nici macar pe mine sa ma scot din prapastie.

Invata-ma sa comunic si sa aiba importanta, pentru ca in ultimul timp am preferat sa ma plimb singura, sa ma dau in leagan cu muzica in urechi si tigara in mana, in timp ce ma confesam prietenului  din capul meu. Poate de aceea sunt si asa de dornica sa fiu in jurul lumii. Incerc sa fac oamenii sa ma asculte, dar mi se pare ca nu am nimic de oferit, nimic esential de zis. Si sunt disperata dupa prezenta unei calduri de suflet, vreau sa ma simt in viata, dar sunt intr-o cutie prinsa, si oamenii din jurul meu la care caut cheia imi arata cu degetul catre labirinturi spre capul lor. N-am timpul necesar sa caut in labirinturi, nu vreau sa depun efort ca sa ma lupt cu monstrii lor. De ce nu vin ei sa caute in labirintul meu? Doar pentru ca nu am nimic de oferit?  Dar de unde stit voi? Nici nu am avut timp sa stiu daca am ceva de oferit.

Am plans cand am vazut spitalul. Mickey Mouse-ul de pe perete avea un zambet de parca astepta sa-i fie spalate intestinele cu cloroform si stiam de ce fetita aia se uita in gol. Stiu ca e o imagine ingrozitoare asta pe care o creez acum, dar n-am alte cai prin care sa descriu ce am vazut acolo. E exact ce era. E exact de ce am izbucnit in plans si au ajuns la concluzia ca locul meu este acolo. Au vazut ca il inteleg.

Am ramas acolo. Tata a coborat scarile uluit de copiii care tipau si copiii care radeau fara idee . Eu eram linistita. Ma dadusem batuta de la lupta de a ma ascunde in spatele unor aparente si inca n-am continuat cu adevarat sa duc lupta asta, desi o lupta duc. Pentru ca am ales sa nu ma mai intorc acolo. Nu era acolo mai rau decat in sufletul meu, si vroiam sa ma autodistrug. Normal ca inca vreau asta uneori, cand nu mai pot sa nu trantesc, sa tip la oameni pentru ca ma simt vinovata si sa nu mai incerc sa devin un model.

Dar solutia nu va mai fi niciodata spitalul.  Doar ca mi-a ramas este dorinta de izolare.

Si continui, fara sa mai disrug nimic. Ma face sa ma simt ca o lasa uneori.

Asa ca ma izolez, si oricum nu va pasa, nici macar celor care m-au indrumat spre cutiuta nu le pasa, doar ca nu au cum sa scape de mine acum. Nici macar ei nu stiu asta. Au vrut sa fiu asa. M-au transformat in inginer de lumini mecanice, si eu i-am ascultat supusa, dar nu vreau sa functionez ca un robotel alimentat cu energia lor.

Incerc sa-mi gasesc numere pe care sa-mi planific viata ca sa am mereu ceva de facut in loc sa ies din cutiuta. Dar poate daca m-as uita in sus as vedea cutiuta deschisa. Si daca nu, poate chiar luminitele mecanice pe care le-am creat ma vor ajuta sa ard cutiuta.

Vreau sa amintesc tuturor ca pentru sanatate mentala nu exista proceduri de autoperfectionare.De fapt, intr-o minte total paralela cu metodele de supravietuire emotionala ca a mea sa imi planific viata in cele mai mici detalii nu face decat sa ma indeparteze de la subiectul realitatii mai rau.

Vreau sa nu ma mai gandesc atata la viitor, dar nu-mi dau seama cum sa traiesc. Mi-e prea frica. Mai bine aman momentul. Si ca sa nu se vada ca nu am curaj, sap in mintile oamenilor astia care ma fac confuza si abuzeaza de tot ce am.

Ei ma fac sa cred ca nu am nimic de oferit. Dar nici nu trebuie sa le ofer ceva, vreau doar sa nu mai fiu indragostita de a visa cu ochii deschisi. E enervant sa fiu doar eu cu mine.

Am fost nebuna in sensul ca am fost inconstanta, vulcanica si vulnerabila. Ma fascinam singura dar durea rau.  Acum ca ma plictisesc, imi lipseste nebunia mea.  Aia dupa oameni prea multi, dupa lipsa lor si pierderea in autodescoperire.

Parintii vor inca sa iau pastile. Dar eu nu vreau sa ma dau batuta in fata propriei decizii. Nu am nevoie de ele. O fi greu sa fiu cu totul emotiile mele uneori, dar nu am problema de pastile. Si nu sunt singura care crede ca spitalul ala face mai mult rau decat bine, cum mi-a facut mie. La naiba cu sedintele de terapie in grup. Prea multa boala numai la ideea de spital, nu si la oamenii de acolo in sine. Mintea se agata prea mult ca sa crezi ca o sa poti calma cu sedative durerea interioara. Si apoi, la cat de mult ne tine tratamentele astea, nu vor cumva sa fim dependenti de a fii legume? Poate asa nu mai cream probleme lumii prin furia si razvratirea noastra. Cat despre mine, nu sunt pe o cale prea clara. Dar iubesc viata si din cauza asta incerc sa ii supravietuiesc dandu-i un sens, o frumusete. Cum? Cum face toata lumea. Prin lucruri simple ce imi ofera siguranta si comfort de sine.

 

Particule elementare – Michel Houllenbecq

Atomised 2

Intr-o anume zi, tot incercand sa imi omor timpul gol pe internet, am dat peste filmul “Atomised”, scris dupa cartea lui Michel Houllebecq. Actiunea se invarte in jurul a doi frati: Michel si Bruno. Prima scena, in care Michel isi arunca papagalul mort la gunoi de parca acesta ar fi o piesa de decor, m-a facut sa prevad filmul ca fiind o descriere a crizei de sens din societatea noastra, ce mai opreste caderea  in tristete si deziluzie doar prin sentimente de plastic si modele de fericire contrafacute. Pana la sfarsit, mi-a placut  datorita scenelor destul de greu  de acceptat de oricine, ce portretizau in cei doi frati sentimente extremiste fata de viata, patologie, si puterea acestuia de a-si afirma viziunea existentialista  cu atata forta. Si cum unui film bun ii corespunde o carte in care cuvintele reusesc sa acapareze atmosfera cu mult mai mult, n-a trecut o saptamana pana sa incep sa citesc “Particule Elementare”.

Si, cu adevarat, caracterul  romanului m-a izbit si mai mult. Doi frati, nascuti din tati diferiti si o mama ce se incadra destul de bine in noul curent al lumii din ce in ce mai libertin, mai materialist, mai atras de  tinerete, ce isi pierduse codul moral si devenise crud, intolerabil si selectiv. Amandoi, abandonati prin bunici, dezvolta moduri de gandire diferite, degenerate din modul in care s-au raportat la propria copilarie amputata. Bruno traieste experienta de a-si vedea ambii parinti murind, ca apoi sa fie trimis intr-o scoala cu internat unde este batjocorit de ceilalti copii. Mai tarziu, datoritra complexelor din copilarie, intalneste obstacole in gasirea unor partenere, si devine obsedat sexual. La polul opus, Michel este dezintereasat de sex, de relatiile interumane, de viata in general, pe primele doua traindu-le ca necesitati ale ultimei. Isi doreste totusi sa demonstreze existenta fundamentala, naturala a iubirii in omenire, si, de asemenea, sa aiba capacitatea sa o simta.

Discursurile celor doi sunt interesante prin felul in care, atat de diferiti in gandire,reusesc sa se completeze reciproc. Bruno este vulgar si vede totul in negru, emite prin cuvintele lui toata furia si frustrarea retraite de-a lungul vietii, dar si acea inteligenta a unui om atras de literatura. Michel este un cercetator inchis in sine, raportat mereu la diverse studii, sperand ca dincolo de vidul propriei viziuni despre lume sa se poata demonstra ca exista ceva ce da sens si face ordine in existenta.

Dincolo de toate acestea, povestea judeca materialismul pe toate planurile sale, de la vocea narativa la destinul personajelor, insa in acelas timp il priveste ca pe o perioada te tranzitie necesara. Speranta apare in forma ei cea mai volatila ca un fir de ata de care atarna toata umanitatea.

O carte buna, insa n-o pot recomanda tuturor, contine genul ala de stare negativa de la un capat la altul care nu este suportat de oricine

 

Luminile Mecanice

Rosu, verde, alb. Albastru, mov, roz. Si galben. Dar niciodata auriu. Niciodata esenta. Numai luminile mecanice ne mai ghideaza viata.  Prin geamurile caselor, pe panourile publicitare, luminand exteriorul cladirilor. Masinile gonesc formand retele de lumina mecanica. Stalpi de care sunt agatate la fiecare doi pasi, chiar si in locurile mai pustii.  Azi ne orbesc luminile mecanice.

Initial oamenii le-au creat ca sa se fereasca de fantasmele noptii. Oamenii sunt creaturi domnite de Soare. El le ofera energia si ratiunea de a trai… Sau cel putin asa obisnuia sa fie: Soarele era sursa noastra de viata. Iar noaptea…noaptea era un vid pentru noi, dincolo de puterea noastra de intelegere.  In ea traiau creaturi ciudate, irationale si vrajite. Noaptea toate fiintele Soarelui se ascundeau si isi puneau sufletul la adapost in timp ce tenebrele Lunii le vanau si le ispitau prin dansul lor etern amagitor.

Nu si oamenii. Ei vroiau sa cucereasca tot cu mintea lor nelinistita. Ei se saturasera sa fuga de pericolele noptii si de aceea s-au decis  sa o infrunte. Si a fost ca o lupta castigata. A fost o idee buna la inceput da… luminile mecanice.  Chiar credeau ca pot sa ii aminteasca noptii ca lumina isi are vesnic salas in inimile noastre.

Si atunci au putut sa vada pentru prima oare visele lor in fata. Visele… vrajile rapitoare ale fantasmelor noptii asupra oamenilor. Oamenii au devenit fascinati de frumusetea tuturor acestor mistere relevate ale noptii, incat au incercat sa le exploreze  cat mai profund. Intre timp,  energia viselor s-a strecurat cumva si in luminile mecanice, si a devenit un viciu pentru oameni.

Fascinati si intoxicati, oamenii nu s-au mai rezumat la noapte pentru luminile mecanice. Ele erau aprinse si ziua.

Si asa ne-am deconectat noi de la  sursa de lumina care ne ghida cu adevarat, Soarele.  De atunci e ca si cum ne-am fi pierdut esenta, am inceput sa traim din vise care au devenit niste artificii iluzorii ce substituie adevarul despre noi. Vise, intr-adevar, frumoase, dar care nu se vor indeplini niciodata. Am dat noptii puterea de a avea lumina , am dat noptii puterea de a se juca cu constiinta noastra.

Azi lumina din sufletele noastre este mecanica.IMG_7201

   

 Intr-o zi vorbeam cu cineva despre cuvinte. Cum nici un cuvant nu seamana perfect cu altul, dar cum oamenii uita lucrul asta si il redescopera prin poezie.

A spune ceva reprezinta o responsabilitate uriasa. Aici conteaza toate nuantele cu cat  vrei sa faci pe cineva sa inteleaga ceea ce simti tu. Pentru ca totul se reduce la sentimente, nu? Dar si cuvintele sunt imperfecte, limitate. Cum poti sa faci pe cineva sa retraiasca ceea ce ai simtit tu cand te-ai simtit fericit? De unde stii ca e aceeasi fericire ca a lui? Nu poti, nu stii.

Am avut momente in care am simtit ca am nevoie sa imi explic sentimentele prin cuvinte, ca si cum ar fi fost singura cale sa le materializez in ganduri.

Poate pana la urma doar pentru asta sunt cuvintele. Sa transforme sentimentele in ganduri, ce apoi sa se transforma in fapte.

Si revenind la ceea ce vor sa iti transmita ceilalti, cum se face ca uneori cuvintele lor stiu sa descrie exact ceea  ce simti tu si poate nu realizezi? Cum se pot contopi sentimentele unor oameni ca unul sa traiasca prin sufletul celuilalt? Nu cred ca sunt cuvintele cele care deschid aceasta poarta, pentru ca, oricat de puternice ar fi ele sa construiasca si sa darame lumi, numai la asta sunt bune. Auzi multe cuvinte in fiecare zi, dar putine iti spun ceea ce nu recunosti despre tine.

Oricum, cand acest lucru se intampla, inseamna ca cineva a reusit, fara sa-si dea seama, sa intre in sufletul tau si a vazut. Apoi ti-a zis, iar cuvintele lui au construit un geam ca sa vezi si tu.

Mai am putin sin fac 17 ani. Si am vrut sa fac o lista cu toate lectiile pe care le-am invatat pe un an de zile, dar tot ce imi venea in cap erau fapte, si cuvinte. Cuvinte simple, dar care au meritat tot si m-au izbit cu adevarat. O sa le scriu mai jos, pentru ca nu le-am uitat, ele au fost tot ce a fost mai bun pentru mine de anul trecut pe vremea asta si pana acum.

1.Esti o fata vesela doar pe din afara. Pe interior esti macinata de vinovatie. -A

2.Fetele sunt mai putenice decat barbatii pentru ca ele plang. Prin plans ele se intaresc, isi gasesc puterea.-S

3.Ea are in cap prea multi oameni care schimba peisajul din mintea ei in continuu. De aceea se comporta asa.-L

4.Gandeste-te cu ochii inchisi la trei numere si trei lucruri.Apoi cauta-le in camera in care te afli. Sunt toatre acolo, nu? Asta pentru ca tot ce e in exterior e si in interior.- L

5. Mintea ta are multe camere, dupa care ai inchis usa crezand ca sunt goale, cand de fapt sunt inca pline si aproape dau pe afara.-Livia

6.Nu stiai? Orice ai crede tu despre ceilalti este prima oara cand te-ai indragostit cu adevarat. Uita-te cum vorbesti despre el. Nu te-am mai vazut niciodata asa. -I

7. Gandesti prea mult cu capul. Nu stii sa-ti asculti inima.-L

8.Ai facut iar ceea ce nu trebuia si stresul  te innebuneste? Uita-te in jurul tau si imagineaza-ti pentru o jumatate de ora ca totul arata altfel, asa cum vrei tu. Apoi la fel va arata si problema ta.-L

9.Bibi, credeam ca te cunosc, dar nu te-am stiut cu adevarat niciodata.- M

10. De ce nu gasesti pe cineva care sa te iubeasca cu adevarat? Ai gasit deja dar, i-ai alungat. -E

11.Intr-o zi va trebui sa te descurci singura. Intr-o zi vei fi cu adevarat singura, dar nu te vei mai simti asa. Ziua aia ai mai avut-o dar ai fugit de ea, si se va intoarce, pentru ca ti-ai promis tie asta. -C

12. Vezi sa nu devii ca data trecuta. Iti pasa atat de mult de problemele celuilalt, ca uitasei de ale tale.- I

 

 

Dragoste 2

  

Ea:Eram singura cand am descoperit oglinda… era imbracat in tot ce nu eram eu, si am vazut nefericirea cu ochii lui dar nu o  puteam atinge. Eram posesia lui. Eu vroiam sa-l scot din oglinda dar nu se poate. El nu poate fi real. Dar el stie tot ce sa afla in lumea din oglinda, si acolo se afla, nu e gol ca aici. Cu el am nascut Iubirea, prin ochii nostri, pentru ca nu ne puteam atinge. Ooo, si ce nebunie ar fi fost daca am fi putut! Colapsul Totului din El si Nimicului din Mine! Inversarea rolurilor! S-ar fi putut libertate? Pentru ca asta a fost inainte sa ii impletesc Imaginatia cu Adevarul. Ce puritate inainte de Dragoste! Uneori pleaca, si atunci ma simt goala de parca as fi nimic fara el. Si stiu, stiu ca nu este real ca simt.

El: Exist separat de ea… dar am descoperit asta abia cand Ea s-a uitat dupa mine in oglinda. Si Ea s-a descoperit ca sunt Sinele ei. Si am vazut Lumina din ochii ei  si am stiut ca sunt nefericit fara ea. I-am dat sa guste din paradisul meu intunecat atat timp cat ma lasa sa intru in inocenta care ma sfasie in bucati.Eu sunt Desavarsirea iar ea e Perfectiunea. Uneori nelinistea din prea plinul meu ma face sa plec, sa o reneg… si o caut din nou umil, ma intorc in genunchi in fata ei, pentru ca ea e totul fara mine, dar eu sunt nimic fara ea. Nu-si da seama ca iubeste un nimic. Am nascut Iubirea si s-au facut din noi lumi colorate, din ochii nostri explorandu-se, pentru ca oglinda sta intre atingerea noastra.Ea este realul pentru mine.

 


Saptamana asta s-au intamplat multe si mintea mea nu ar fi facut fata la toate daca nu incepeam un proiect care sa-mi ocupe timpul si despre care o sa va spun mai multe in trei sau patru saptamani.

Azi se anunta o zi molcoma, pe care numai proiectul de mai sus avea sa o antreneze. Abia am reusit sa ma trezesc si sa ma apuc de lucru dupa doua cafele. Mai tarziu am decis sa ma recreez un  pic, si am iesit cu Ioana la un Martini si o narghilea cu gust de mere. Am vazut pe strada luminile, fete in  rochite care tineau de cardigane, si am realizat ca sunt intr-un fel addicted de a vedea si a trai odata cu orasul asta frumos… dar astazi trebuia sa ma intorc repede sa continui proiectul si poate-poate sa mai postez si pe blog.

In casa fluturi, veselie, viata si pace.

In suflet inceputul unei intelegeri, incercarea de a-mi explica trecutul si de a-mi controla ceea ce ma depaseste din comportamentul meu.

Mesteresc o viata mai buna.

Ascult https://www.youtube.com/watch?v=NBUdKZtpM94 a carei linie melodica imi aminteste de https://www.youtube.com/watch?v=io9ivuo4r6Q

Citesc bloguri si „Go ask Alice”, autor necunoscut

Ma gandesc la dobitocii care striga dupa fete pe strada. Sexualitatea e cel mai intim lucru de natura fizica al unei femei si are foarte mare impact la felul in care noi mai tarziu percepem orice fel de afectiune, nu e doar o joaca. Pe langa asta, fiecare forma de abuz verbal face o persoana sa fie din ce in ce mai inchisa in ea.

Sunt recunoscatoare ca traiesc si o fac cum vreau eu.

Astept ziua cand voi deveni mai responsabila cu ce fac din mine.

Imi doresc o vacanta mai plina de aventuri.