Venin

 

43952628_242370639969210_7003046310450298880_n

Ea: Sunt îmbrăcată în toate inelele fatalităților. Sunt ca o cutie a Pandorei deschisă. Doamne, cineva să mă salveze. Dar cine? Tu nu poți. Tu nu vrei să îmi interzici să mă pierd, vrei să mă captezi să mă pierd doar pentru tine. Suferința îmi contopește sufletul cu atâția oameni, ca să rămân să mă agăț de ei până mă împing în noroi, și să tremur sub duș. Vanitatea mă face să mă pierd dimineața pe străzi pustii ale centrului vechi, căutându-mi chipul în cioburi de oglinzi.
El: Simt că era karma să te întorci în viața mea. Destinul ți-a plătit-o în locul meu. Poate trebuia să vezi ce gust are voma ta, voma lor, ca să te trezești la realitate. Sau, cine știe, să mi-o plătești mie. Vezi ce faci, că filmele în care joci sunt ireale… aiurite.
Ea: Îți mulțumesc pentru că ai fost acolo să mă asculți și apoi ai renunțat subit. Că mi-ai promis adevărul în labirinturile din capul tău și m-ai ținut apoi sub valuri să mă înec. Îți mulțumesc pentru găurile negre din galaxiile mele. Si că mi-ai scris povestea, într-o seară, printre blocuri, apoi m-ai lăsat baltă, privind soarele strălucind peste lacrimile mele. Că m-ai avertizat :”Nouă ne place sa testăm încrederea cuiva până îl apucă panica și își dă pe față adevăratele culori.”
El: Vezi, simți acum, gustul veninului? Eu, imediat, da, exact ca un vampir, vin să sug sângele. Că m-ai umplut de ură.
Ea: Ură? Cunosc sentimentul. Mă împinge să îmi pun mâinile în cap de fiecare dată când te bați cu pumnul în inimă.
El: Zici de rădăcinile tale, dar ele se prind de rău. Ai ales să te încrezi în mine, eu aștept să îți înflorească mintea de la venin.
Ea: Ei, dacă crezi că îți voi îmblânzi ție durerea și potoli neliniștile, aștepți degeaba. Eu îmi hrănesc încet sufletul în timp ce tu, când ți se umple frigul din centrul ființei cu verde, ești doar mortul care îmi joacă cărțile de tarot.Te voi lăsa în urmă, îngropa în nonsens și se va pune praful pe ce am fost noi vreodată.
El: Îți place să vorbești despre măști, dar eu nu cred că îți văd încă cu adevărat culorile doar pentru că rimelul ți se scurge.
Ea: Un detaliu mic îți scapă. Că ochii mei mocnesc de la zâmbetul tău sarcastic. Știi ce se ascunde în ochii mei, așa, tiviți cu naivitate? Numai tu crezi că e naivitate. Eu doar încerc să îmi păstrez inocența în circul fără sfârșit.
El: Vai, dar ce culoare au ochii tăi! Nu stiu dacă văd numai foc in ei, dacă nu văd și sânge. Ai dat tu în sfârșit de tavanul cuștii până s-a crăpat. Cum îți place ce simți acum? Și imaginația ți-ai pierdut-o de când o arzi cu zăpezi albe în toiul verii.
Ea: Chiar dacă te ascunzi în sensuri duble, minciunile tale sunt prea penibile ca să nu văd prin ele. Nu o să fii mai mult decât încă un motiv să îmi ascut intuiția, să învăț să țip când nu-mi convine ceva, să știu de unde să mușc și cum să las timpul să lovească înapoi, în timp ce mă privești cum încă pășesc intreagă peste bombele tale. Vezi tu, sunt însăși cutia Pandorei umblând prin lume. Mai am speranță ascunsă în mine, gata să o folosesc precum gloanțe, rădăcinile mele sunt adânc împământate dincolo de tot nimicul pe care mi l-ai oferit.
El: Chiar crezi că o să câștigi ceva dacă tot ce transformi în gloanțe sunt cuvintele tale, dure și răstite, reținându-ți un scuipat? Să îți amintesc că tu m-ai chemat aici? M-ai chemat să te-ajut, iar acum îți întorci vorbele pe dos, că acum știi că am venit să îți servesc propriul medicament. Așa îți trebuie dacă ne diseci ca pe niște monștrii pe toți ce încercăm să îți salvăm sulfetul secat. Nu știi cum învârt eu roata sângelui negru care se scurge pe furiș din tine. Mi-am pierdut, familia, știi? N-ai de unde să știi, că ai fugit departe, prea abrupt ca să înțeleg cum tot visul s-a transformat în coșmar. Probabil pentru că eram singurul care visa la cai verzi pe pereți.
Ea: Tu nu înțelegi că fata pe care o vezi acum în fața ta nu e aceeași care a fugit, lăsându-te consumat de tot.
El: Atunci, de ce încă vânezi tot trecutul, de ce te învârți în aceleasi cercuri, care te trag înspre aceleași văgăuni? M-ai bântuit atâția ani fără să sper, și acum revii să-mi arăți cât de grav ai luat-o pe cărări. Știu că o să pleci iar, știu că nu sunt destul de bun, și crede-mă, nu am ce intenții crezi tu, doar vreau să te sperii, să descoperi singură unde greșești, ca în final timpul să curgă fără să te mai agăți de câte un deja-vu. Eu vreau să iîți ofer un duș cu apă rece, o sa-ti fiu ultima etapă în boala asta pe care o simți în vene.
Reclame

Despre mitul si iubirile romane

Noi purcedem dintr-o scenă în care nu existăm. 

Omul este ființa căreia îi lipsește o imagine.

Fie că închide ochii și visează în noapte, fie că îi deschide și observă cu atenție lucrurile în lumina pe care o revarsă soarele, fie că privirea lui se abate și rătăcește, fie că își plimbă ochii pe cartea care o ține în mână, ori, așezat în întuneric, urmărește un film, fie că se lasă absorbit în contemplarea unei picturi, omul este o privire dornică, care scrutează o altă imagine dincolo de ceea ce vede.

Pascal Quignard este un autor francez contemporan. Atras, datorită influenței familiale, de limbile și culturile antice greacă și latină, a fost de mic pasionat de lectură și a studiat filozofia.

L-am descoperit prin cartea „Sexul și spaima”, care, trebuie să avertizez, discută un subiect destul de straniu și sensibil. De aceea, dacă ar fi să racomand cartea, aș recomanda-o doar persoanelor cu minți cât mai deschise și gândire critică, care nu se vor lăsa deranjați de pledoaria aberantă, destul de controversată a lui Quignard.

Cartea cam bate câmpii din perspectiva mea. Aș numi-o deopotrivă obsesie și psihoză în litere, altfel nu îi pot da sens. Practic, împletind mitologia, istoria, etimologia limbii și arta romană, studiul oferă o viziune despre libertățile și constrângerile sexuale în cultura mai devreme numită. Teza lucrării pare să se învârtă in jurul a trei mari premise: în primul rând, „virtutea” romană nu se referă la nimic altceva decât la virilitatea masculină; apoi, sexul nu era legat de iubire, sentimentalismul in relații amoroase fiind o „victorie a desfrâului”; în cele din urmă, apare o paralelă între iubire și moarte (Eros si Thanatos):

Dorința și teama sunt de aceeași origine. […] Dorința ca și moartea își „fascinează” prada în aceeași maneiră pietrificatoare. Vrabia amenințată de un șoim se precipită spre ciocul prădătorului și astfel- spre moarte. Aceasta e fascinația: ceea ce grăbește spre moarte pentru a scăpa de spaima pe care o trezește.

Dorința este teama.

De ce am scris, ani în șir, această carte? Pentru a înfrunta misterul: pl[cerea este puritană.

Plăcerea face invizibil ceea ce vrea să vadă.

Plăcerea smulge vederea din ceea ce dorința nu făcuse decât să înceapă a dezvălui.

Atu-ul cărții este că este scrisă melodios, m-am distrat extăgând o groază de citate care sună bine din ea. Dizertația filosofică este interesantă, doar că paralela cu romanii si grecii mi se pare trasă de păr, de parcă, ar încerca să plieze orice mărturie a acestei culturi pe ideea lui.  Poate am o astfel de impresie și  că ideile sunt dubioase, nedistilate, și aplică anumitor personalități ale Antichității idei pe care nu le-am mai întâlnit interpretate, în maniera aceasta, cel puțin,

Fascinația este percepția ungiului mort al limbajului.

Când marginile civilizațiilor se ating și se încalecă, se nasc controverse.

Această lume, în care nu există decât tată (în afară de Venus, o lupoaică și fantoma Reei Silvia), nu este decât o haită de lupi. Lupoaica este animalul totem. Lupa- adevărata mamă a lui Remus și Romulus. Lupa este alt nume pentru prostituată.

Tiberiu pretindea că vede pe întuneric. El susținea că vedea ceea ce alți oameni nu văd. Ce se află în adâncul nopții? Nictalopia este legată de pornografie. În beznă se afla ceea ce ascest om ținea de urechi. Acest om era un lup.

Platon spunea că spaima este cel dintâi dar al frumuseții. Eu adaug, spunând că al doilea dar al frumuseții este, poate, ostilitatea față de limbaj.

Timpul grăbește. Moartea palpită în toate lucrurile.

Pictura este țărmul regretului după realitate.

Ce reprezină lumea? Urmele lăsate de un val când marea se retrage ușor.

Fiecare dintre noi este un erou, care în fiecare noapte coboară în hades, unde devine propria imagine…

O alergare este ea însăși o „nebunie” a mersului, și omul care aleargă nu se poate opri dintr-o dată fără să cadă…

Religie

44025045_527447941061838_4217286623403966464_n.jpg

Nu pot explica ce simt pentru tine. Îmi înghit nodul din gât cu vorbe amuțite. Ai o lumină stranie, ca și cum o ceață purpurie te-ar învălui. Văd cum îți țârșâiești în spate aripile. Un înger pe pământ, ce-și rupe penele. Am o iubire înecăcioasă pentu tine. Ești o stea căzătoare, dar eu sunt lut.
Într-o seară, ai rupt o pagină de Apocalipsă dintr-o Biblie mică, și ai umplut-o cu tutun.
-De ce-ți faci din țigări un ritual de a arde blesteme? te-am întrebat.
-Nu ard blesteme, ci profeții. Știi ce se întâmplă când îți ucizi propria imagine dintr-un episod de timp?
-Nu.
-Partea aia din tine ți se întoarce în suflet. Când mori într-o lume, te întregești un pic mai mult în alta.
-Arată-mi calea spre toate aceste emoții pe care le trăiești. Tot așa. Din nou și din nou. Arată-mi cum să dilat clipele până devin pelicule de eternitate.
Zi după zi, într-un ciclu infinit de giuvaieruri celeste urcând și coborând, ajunsese dependentă de  libertate, decupându-și sufletul ca să sângereze raze de lumină.
Pe mine mă învăța cum să ard în întuneric.
Noi eram două păpuși, ne puneam în scenă teatrul pentru prima dată. Intr-un anotimp, tu ți-ai legat ațele roșii de mine ca de un păpușar. Acum te zbați. Ai făcut un legământ pe care îl vei retrăi vieți la rândul. Pe de altă parte, acum ceva timp îți promisesei vidul la finalul firului cronologic.
Luna te hipnotizează. Ai căzut de pe cerul ei și nu știi când o să mai ajungi acasă.
-Ce cauți în lumea asta de insurgenți? te-am întrebat.
Tu ai răspuns:
-Îmi plac drumurile ei întunecate. Cred că, fără să văd în penumbra de unde am venit, voi reuși să-mi construiesc un nou acasă de lumină, așa cum luna se împodobește cu raze de soare. De aceea, am urmărit iepurele până în Țara Minunilor. Într-o zi, să mă descurc în noapte mă va pregăti să fiu regina pe Tărâmul Tinereții fără bătrânețe și Vieții fără de moarte.
Te regăseam în melodii de Samurai. Aveai yantre* tatuate pe brațe, spuneai că reprezintă zeițe indiene, toate fețe ale femininului cosmic, Shakti.
Iată ce spuneau despre tine:
1) Tara, cea care empatizează cu suferința celuilalt. Așa cum tu nu trăiești nimic de -al tău, mută, atentă doar la suferința altora.
2) Tripura Sundari, când te impresionează ceva frumos. Ca toate reveriile pe care le ai, te pierzi dincolo de propriile limite într-un apus, niște bețișoare parfumate, o melodie cu beat mișto, o carte, un drum cu mașina în noapte sau să înoțî în mare.
3) Matangi. Te lați purtată de cuvinte puternice, biciuindu-ne pe toți în față, cu o fărâma din întunericul pe care-l porți în tine.
3) Kali. Îți reamintește că niciodată nu ți-ai învățat lecția. Ce e uscat, trebuie aruncat, până nu se ofileste toată grădina.
Vezi câte știu despre tine? Dar până la tine nu am știut că îngerii sunt niste găuri negre. Absorb magnetic energii din noi, ceilalți.
Ai plâns iar.
Ai fața palidă și ochii înroșiți.
Văd în ei prea multe lucruri care dor. Aș vrea să poți să vezi și tu în ai mei.
Shhh…
Închide ochii și blochează imaginea asta terifiantă.

Accidentul

Hei, ce faceți? Vreau să împărtășesc cu voi o poveste îmbârligată, poate tragică, care m-a lovit atât de intens încât abia după o analiză amănunțită, de mii de rânduri scrise, am ajuns să o „pun în sertărașe potrivite”, deși m-a lăsat cu atâtea întrebări, încă.

După o dup-amiază de duminică, în care mi-am petrecut timpul, mai mult ca să treacă, citind pentru facultate „Psihologia manipulării” de Robert Chiadini, am plecat să mă întâlnesc cu o prietenă, să mergem la film. Era vreo 21:30.

Poate tocmai ce citisem în ziua respectivă m-a făcut să reacționez la un incident într-un mod diferit față de cel pe care l-aș fi avut de obicei.

Mă oprisem la un pasaj din carte care relata despre omuciderea unei anumite Catherine Genovese, fugărită de atacator pe străzile New York-ului, în timp ce strigătele fetei și toată larma ar fi fost percepută de nu mai puțin de 38 de vecini care nu au ridicat nici un deget să oprească incidentul.

Explicația pentru acest comportament, aparent crud și antisocial, face un capitol întreg în cartea despre automatismele din gândirea noastră care pot fi manipulate în contexte sociale. Aici, este vorba despre principiul validării publice. Practic, Chiadini zice că, în situații de incertitudine, tendința este de a urma reacțiile majorității pentru a decide care este cel mai bum comportament. Dacă, în cazul unei posibile urgențe, nu ești sigur de gravitatea situației și observi că ceilalți nu acordă importanță incidentului, tinzi să treci mai departe la fel de neimplicat, considerând, pur și simplu, că nu exista cu adevărat o urgență.

Cu această informație și multe altele jucând ping-pong prin mintea mea, observam că mă apropii, în intersecția de la Baba Novac, de doi tipi lângă o mașină trasă pe dreapta, aducându-și injurii și lovindu-se.

M-am gândit pe loc că sunt singurul martor, întrucât nu mai era nimeni pe stradă. Mai târziu, revizuind la rece situația, mi-am dat seama că erau o groază de mașini oprite la semafor care pur și simplu ignorau incidentul.

În febra care îmi cerea mie, pe loc, o reacție cât de cât rapidă, am răspuns împinsă, cumva, de informațiile asimilate în acea zi și am decis să mă implic, chemând poliția.

Pentru a explica ce s-a întâmplat mai departe, o să numesc personajele povestirii Andrei și Bogdan.

Ce m-a determinat la acțiune a fost fervoarea cu care Andrei făcea gălăgie în milocul străzii, țipând la Bogdan. Bogdan încerca să plece, dar Andrei s-a urcat peste el în mașină, cărându-i șuturi și pumni.

Tot Andrei a fost cel care mă îndemna să chem poliția, în timp ce Bogdan mă ruga insistent să nu o fac. Presată, am decis sporadic să o chem, întrucât Andrei îl tot lua la pumni pe Bogdan, care avea deja fața umflată.

La un moment dat, în așteptarea care a precedat venirea poliției, Bogdan a dat din nou să plece, oprit de Andrei, care s-a urcat și el în automobil, și a reușit să iasă de acolo cu cheile de contact ale lui Bogdan, ce țipa în urma lui:

-Ăsta e furt! E ilegal!

În timp ce se apropia sosirea echipajului, cei doi s-au mai calmat. Mai bine zis, Andrei s-a calmat dintr-o dată, începând din ce în ce mai mult să se plieze pe un comportament, din prisma mea, civilizat, adică nu îl mai fugărea, înjura și bătea pe Bogdan. Bogdan părea în sine mai liniștit, doar încercând să se apere de toată situația, puțin șocat, ca și mine, de altfel.

În minutele următoare mi-a fost dat să ascult și povestea evenimentului dintre ei doi:

Andrei: M-a lovit la semafor. Eram pe verde, el conducea cu 150 la oră, și nici nu voia sa oprească, voia să mă calce, să treacă peste mine. Cred că mi-a sucit și glezna, n-o mai simt, zise, țopăind agitat pe picioarele cu care mai devreme îl fugărise pe Bogdan.

Apoi, împingându-l spre mine pe șocatul Bogdan, spuse:

Andrei: Uite, poți să-l simți, e și beat, miroase-l!

La care:

Bogdan: Nu-i adevărat, nu a fost chiar așa. Am băut două beri, da, am vrut să îl duc la spital, dar mi-a cerut bani, un milion, și când nu i-am dat a început să facă scandal.

Restul timpului a trecut cu ei ciondănindu-se, dar fără să mai fie violenți.

Bogdan: Uite ce mi-ai făcut, mi-ai făcut cel mai mare rău că ai chemat poliția… zicea câteodată, eu încercând să îl ignor și să mă bag cât mai puțin în situație.

Chemasem poliția în rolul de martor obiectiv al unei bătăi și mă gândeam, în sinea mea, că nu avea nici un sens să le aud poveștile în situația dată.

Prezumția mea s-a adeverit când a sosit poliția. Mie mi-au cerut buletinul, și m-au lăsat să plec fără să mai aibă nevoie de aportul meu. În timp ce Andrei își revărsa deja precipitat povestea poliției, Bogdan, mă presa să „zic exact ce-am văzut.”

Deja cu un fel de milă pentru Bogdan, mă gândeam că Andrei o să tragă toată situația în favoarea lui, mie fiindu-mi clar că amândoi își aveau câte o parte din vină. Chiar dacă poliția părea să nu vrea mai mult de la mine, am reușit să zic sporadic că motivul pentru care sunasem la urgențe fusese violența lui Andrei față de Bogdan.

Am plecat apoi mai departe, spre cinema, lăsând în urmă două echipaje de poliție, un tip scandalagiu, un șofer care, observând mai pe la sfârșit, avea mașina înmatriculată în Sibiu și un pui de mâță la bord, pe care îl alina în răstimpuri.

Asta a fost scena care, fără să o justific pe moment, mi-a înmuiat un pic inima, deși încercam să dau dovadă de sânge rece.

Puiul de mâță, singura victimă fără vină, speriat de violență. Începeam să-i țin afectiv partea lui Bogdan, imaginându-mi cum bătuse atâta drum ca să ducă un pui de pisică în cadou unei prietene. Băuse, vesel, încântat de idee, undeva pe drum, deși beat nu părea, și cine știe ce accident la care nu luasem, de fapt, parte, îi dăduse planurile peste cap. În acest scenariu, îmi răsunau cuvintele lui în minte: ” Mi-ai făcut rău.”, „Uneori vrei să faci bine, dar tot rău iese, la fel cum am făcut noi doi.”

M-am întrebat: Bogdan are dreptate să mă facă să mă simt vinovată? De ce m-aș fi simțit? Făcusem, în definitiv, un lucru corect.

M-am întrebat apoi dacă i-am făcut rău unui om. Analzând situația, mi-am zis că era și vina lui, iar răul nu putea să fie mai mare decât merita, și nici acela nu avea să fie chiar așa de tragic, în capul meu. Mă gândeam că și el, tot repetându-mi mantra „Mi-ai făcut cel mai mare rău.”, hiperboliza situația, fiind în stare de șoc.

Sper că se vedea clar și faptul că Andrei, din cine știe ce motive (poate pentru că nu reușise să ia mită de la Bogdan?) exagera inutil situația, țopăind bine-mersi pe piciorul rupt.

Cel mai important, lăsând la o parte tragi-comicul celor doi, eu în ce stare mă pusesem chemând poliția?

Păi, personajele fiind altele, adică nu Andrei, care era mulțumit că îi împlinesc dorința de a suna la 112, și nici Bogdan, care îmi dădea totuși impresia unui om la locul lui, puteam să mă pun într-o situație de risc pe mine. Doi oameni agresivi, și eu, o fată, singură pe stradă, intervenind între ei….

Reacții în lanț pornite de la o carte pe care o citisem în acea dup-amiază. Mi se pare straniu. Voi cum ați fi reacționat în locul meu? Care ar fi fost emoțiile, găndurile voastre?

Lăsând la o parte chestiunile despre cursul vieții și psihologia celor doi pe care am ajuns, în consecință, să le disec mental, am rămas și eu uimită de obiectivitatea de care am dat dovadă sub presiunea acestui eveniment ciudat. Mi-am descoperit niște limite psihologice pe care le-am depășit, deși în trecut le aveam.

Mărturisiri obscure

Am amintiri de seri pierdute în timp,

cu vise de erotism si violență,

zbucium și plăceri cântate de poeți.

Prin cărțile tale citeam

că poetul roman Lucrețius zicea:

„Suavă este clipa morții de care ești cruțat.”

Ți-am spus că îmi place ideea,

că să te îndrăgostești de ritmul vieții

ține să te apropii destul de prăpastie

ca să vezi că te așteaptă profetic.

Ai răspuns: „Din sinestezie se naște transcendența.”

În aburi de vin și fum de trabuc,

îmi povesteai de Ianus al romanilor

zeul porților spre alte lumi.

Eu îl recunoșteam din visele mele stranii.

Tu îmi mărturiseai că nici un înger sau demon

de care mi-ai spus vreodată

nu te-a înfricoșat ca mine.

Aveai impresia că sunt lângă tine

doar ca să văd cum arzi tu,

prin dansul de bine și rău al vieții,

ca o țigară uitată în scrumieră.

Credeai că într-o zi o să dispar,

că mă vei căuta zadarnic pe străzi pustii,

cu impresia că mi-am luat aripile din cuier,

mi le-am potrivit pe umeri

și am plecat, transparentă, către lună.

Diminețile plecam singură spre casă,

secată de sex și mărturisiri,

ca să ascult pe repet: „Shape of my heart”.

Să te idealizez, nu să te înțeleg,

căci fără iluzii dulceața s-ar pierde,

iar eu eram cu tine

doar pentru că mi-era prea frică să iubesc.

Cântecul ielelor (8)

Din urmă

Călin se uită în depărtare, unde ea îi arăta cu degetul, și se întoarse la ea mirat, neîncrezător.

-Aici stai? În mijlocul pădurii?

-Exact.

-Bine… hai să mergem, Luna.

Cum mergeau, Luna privi cerul, și stelele i se păreau mult mai strălucitoare ca altădată, mai vii, parcă venind spre ea, cerul învârtindu-se. Amețită, se agătă de brațul lui.

ci8

***

Așa ajunseră la vile, ea proptită de el, el sprijinind-o protector, zicându-i câteodată, cu o privire blândă: ” Hei, nu mai merge pe trei cărări.”

-Deci? În care dintre ele stai? întrebă, în final.

-Tata probabil că doarme in C, și nu vreau să fac zgomot să-l trezesc, începu înșiruirea Luna. Cea de-acolo este căbănuța în care stă provizoriu Margi, pentru B n-am chei, așa că hai în A.

-Stai… toate astea sunt ale voastre? Esti copil de bani gata, aparent.

-Nu chiar. Dar o să-ți povestesc care e faza dacă rămâi la un ceai.

Călin ezită:

-Sunt cam obosit, aș vrea să ajung acasă…

-Ei, hai, te rog! Am avut o noapte grea. Am fost lăsată baltă de niște prieteni, m-am drogat prima dată fără să știu, cred că m-am și îmbătat un pic, m-am făcut de râs pe terasa clubului…

-A fost prima dată când ai fumat?

O privi intens un minut, apoi zise:

-Bine, fie, atunci te iert. O să mai stau la un ceai, dar doar de data asta.

Se apropiară de ușa primei case. Fata deschise, cu chiu cu vai, încă buimăcită, ușa. Se treziră în fața unor scări. Urcară la etaj, o mansardă drăguță de lemn, cu o măsuță de cafea, încadrată de taburete. La stânga și în față, două uși.

-Acolo este biroul tatălui meu, o baie, un dormitor, prezentă ea succint locul. În partea cealaltă se află bucătăria.

-Ok… hai în bucătărie, să facem ceaiul ăla.

Intrară, el în urma ei. Brusc, tânăra se întoarse într-o piruetă spre Călin, făcând ochii mari.

-Ups… nu am ceai aici.  Dar este cafea.

-Deci m-ai păcălit. O să mai dormi dacă bei cafea la ora asta?

-Da, sigur, neîntoarsă, îl asigură ea. La mine cafeina n-are nici un efect, crede-mă.

-Bine, eu nu beau, dar o să mă lași să-ți fac ție una, și mai slabă, cât stai cuminte. Doar arată-mi de unde să iau ce trebuie, zise, și începu deja să exploreze camera.

-Cafea în borcanul ăla, tacâmuri în sertarul de jos, vase în uscător… pfff, n-avem chibrite, cred.

-Nu-i nici o problemă, răspunse. După ce umplu ibricul cu apă de la chiuvetă, scoase din buzunarul paltonului o brichetă cu care aprinse aragazul.

-Aaa, ești fumător? Toată lumea fumează în ziua de azi, zise ea, în timp ce se cățăra pe blatul de lângă frigider.  Eu nu-s obișnuită, o fac rar. De obicei, de la una mai tare mă ia deja amțeala.

-Serios? întrebă el, cu un surâs sarcastic în colțul gurii.

După ce puse apa la fiert, se apropie de extrem de mult de ea, privind-o cu ochii lui calmi, de parcă ar fi vrut să citească în esența ființei sale. Luna îi evită, simțindu-se expusă și vulnerabilă, privirea.

-Ești cam lăudăroasă tu. Și te mai prefaci și cuminte.

-Sunt cuminte! se precipită ea, un pic alintat, ridicând din nou capul.

El izbucni în râs, iar ea îl lovi în glumă.

-Măcar ai noroc că ești frumoasă.

Luna se înroși, toată un zâmbet. El se îndepărtă un pic, văzând de cafea. Îi spuse:

-Poți să povestești acum care e faza cu seara asta și cu tine, în general.

Așa că fata se apucă să relateze toate evenimentele care o dăduseră peste cap în ultimele două săptămâni. Îi spuse despre motivul pentru care locuia la vile,  și câteva detalii despre copilăria ei, unică, inedită.

La un moment dat, Călin terminase deja de făcut cafeaua, dar, atent la ea, rămase absorbit, și amână să o mai pună în căni până ce tânăra își termină povestea. În discursul ei, interveni doar cu câteva întrebări, care o animară mai tare în vorbă. La final, spuse:

-Uimitoare poveste. Ești o tipă  super intersantă, cu o viață ieșită din comun. Cum de te cunosc abia acum?

– Nu știu, dar mersi, cred… șopti, nesigură, copila.

-Hei, e aproape patru dimineața,deci o să te mai acompaniez cât bei cafeaua, apoi o s-o iau din loc. Deși am îndoieli că tu, după ce o bei, o să mai dormi în următoarele ore.

-Bine, oftă ea.

 

 

Jocurile noastre de toate zilele- Eric Berne

44549781_2107201662942567_1094481568237355008_n.jpg

De curând, un amic mi-a dăruit o carte foarte intersantă, numită „Jocurile noastre cele de toate zilele”, de Eric Berne. ” Mă gândeam uneori cât de tare ar fi ca , atunci când te cerți cu cineva, să îi descoperi jocul și să îi trimiți un screenshot sau ceva cu paginile din respective din carte.” mai zicea el.

Practic, cartea este nonficțiune psihologică, iar așa-zisele jocuri se numesc, în limbaj de specialitate, interacțiuni tranzacționale.

Ce înseamnă asta? Lucrarea susține că, în afara percepției  de fațadă asupra interacțiunilor noastre, exisă un substrat psihologic, prin care noi determinăm relațiile sociale să decurgă astfel încât să ne hrănească emoțional,  întărind o convingere pe care deja o avem. Această convingere nu e întotdeauna benefică, ținând de latura noastră irațională, astfel că și  interacțiunile descrise în carte se țin, mai degrabă, pe poziții inegale, dominator- dominant, regăsite și în arhicunoscutul triunghi psihologic salvator-victimă- persecutor.

Analiza tranzacțională este o extindere a psihanalizei. Scenariile pe care le creăm cu diverși oameni se bazează pe povestea de viață pe care am ales-o în copilărie. Jocul în sine, chiar dacă nociv dintr-o perspectivă psihologică sănătoasă, oferă plăceri emoționale, numite și stroke-uri, fiind de fapt motivul pentru care jocul este pus în practică. De obicei, există un consens inconștient între jucători, fiecare intrând într-un rol în care își completează stările lipsă ale Eului. Alt beneficiu pe care îl aduce jocul, este evitarea unei intimităși vulnerabile, reale între persoanele care îl joacă.

Aceste interacțiuni sociale pe care cartea le analizează nu sunt ieșite din tipar, ci mai degrabă țin de contacte uzuale în care toți ne angrenăm, fie că suntem conștienți de acest fapt sau nu, și, în cele mai multe cazuri, nu se trece de latura lui inofensivă.

De exemplu, jocul „Neîndemanaticul”, clasificat ca „joc de petrecere”. Teza de suprafață a jocului reprezintă doi prieteni: A și B. A face tot felul de pozne împiedicate în casa lui B- sparge o cană, calcă pe coadă pisica, varsă vin pe covorul alb, etc. În substratul psihologic, A este, în urma acestei întrevederi, vesel că a făcut tot felul de răutăți ,”din greșeală”,  și a fost iertat la sfârșit. B, la rândul lui, se simte bine că a manifestat autocontrol în fața pagubelor enervante pe care i le-a adus prietenul său. Mai jos și analiza jocului:

44509137_2026251147435046_7683012519002112000_n.jpg

Desigur, există și alte faze mai grave ale tranzacțiilor psihologice, în urma cărora oamenii se pot trezi cu sentimente rănite, sau chiar variante ce se termină ” la tribunal, spital sau morgă”.

Cartea analizează diverse jocuri sociale, împărțindu-le pe categorii: jocuri maritale, sexuale, de petrecere, interlope, cele observate ca reacții în programe psihoterapeutice, și, în final, cele ce aduc un aport psihologic pozitiv.

Recomand pentru cei interesați de psihoterapie si psihologie practica. Prima parte a cărții, însumând teoria ideii, este extrem de intersantă, însă analiza anumitor jocuri, din partea a doua, lasă în general de dorit.

Cântecul ielelor (7)

cantul ielelor 72

Luna continuă să fumeze, crezând în sinea ei că nu e mare lucru. La urma urmei, nu simțea încă nimic.Tusea o apucă din nou la al treilea fum, și dâandu-i jointul lui Grasu, îi luă din mână paharul și îl dădu pe gât.

El o privi amuzat, și pasă mai departe.

Ștoul mai trecu pe la ea o dată. Lumea își mutase atențuia dinspre copilă, vorbind cu toții de-ale lor, mai departe.

Ea rămăsese mută, dintr-o dată neînțelegând ce zic cei din jurul ei. Timpul se dilatase, propriile mișcări i se păreau mult mai greoaie și sacadate. Se simțea copleșită. Încercă să închidă ochii, dar era și mai rău, parcă se pierdea printr-un tunel de gânduri. Nu ar putea să zică cât stătuse ignorată, nemișcată, acolo, că apoi i se făcu, dintr-o dată, greață. Coborî în fugă scările mansardei dar, ajunsă jos, nu își mai putu opri starea de rău până la baia din local.

Se aplecă peste balustrada terasei de jos, vărsă, și când termină se întoarse. În spatele ei așteptase tot acest timp un băiat, același care o privise insistent înăuntru, fără ca ea să știe. Era înalt, cu un palton negru pe el, păr blond , atât de decolorat că Luna se gândea că era vopsit. Înalt și deșirat, ochii lui erau albaștri, rotunzi, foarte blânzi. Îi dădeau o stare de calm.

-Ești bine? întebă el. Vrei să ajungi acasă?

-Da, exact asta vreau, răspunse, cu un glas amar.

-Vrei să te conduc? Sunt cu mașina… începu, dar ezită, ducându-și mâna la ceafă. Bine, știu că nu mă cunoști, dar pot totuși să-ți chem un taxi sau ceva. Nu vreau să pătești nimic, singură, în starea în care ești.

Fata se gândi o clipă. Străinul acesta îi dădea un sentiment bun, iar ea știa că vocea intuiției are mereu dreptate. Da, o cam ignorase în agitația din ultimele ore, dar clacase în tumultul de evenimente neprevăzute, nedorite, cu atâtea sentimente stranii ce le năștea în ea, și nu își lăsase răgaz să le simtă pe de-antregul. Le închisese ăn ea, speriată de nou, de schimbare. La fel de speriata era de ele și acum. În sinea ei, nu voia ca în seara asgta să doarmă în singurătatea gândurilor sale, așa că zise:

– Stau aproape, dar poți să mă conduci, dacă vrei.

– Ok, mergem spre mașină? Călin, apropo.

-Luna. Și nu, mergem pe jos. Vezi casele de acolo?

Călin se uită în depărtare, unde ea îi arăta cu degetul, și se întoarse la ea mirat, neîncrezător.

-Aici stai? În mijlocul pădurii?

-Exact.

-Bine… hai să mergem, Luna.

Cum mergeau, Luna privi cerul, și stelele i se păreau mult mai strălucitoare ca altădată, mai vii, parcă venind spre ea, cerul învârtindu-se. Amețită, se agătă de brațul lui.

Cântecul ielelor (6)

ci51

Săptămâna următoare trecu atât de rapid, cu tot felul de teme și proiecte, că Luna nici nu realiză când se făcu vineri din nou.

Stătea cu Andrei jos, pe holul liceului, lângă clasa lor. Își făceau în fugă tema la mate, înainte de oră. Era destul de scurtă și ușoară, din moment ce nimeni nu se chinuia prea mult să le predea științe exacte la profilul filologic. Luna se înscrisese aici pentru că iubea limbile străine și literatura, pe când Andrei pur și simplu fugea de materiile de real.

Andrei era genul de tip mereu măscărici, cu pielea arămie și mușchi bine conturați. Deși nu prea înalt, nu era însă nici neapărat scund. Avea dinți albi și incredibil de drepți, deoarece purtase aparat dentar printr-a șasea. Buzele, mereu în grimase amuzate, erau pline și moi. Părul castaniu, tuns după ultima fiță, iar ochii mici, verde-smarald, mereu sclipitori.

Era considerat cel mai arătos tip din liceu, iar fetele îl bârfeau pe la colțuri, se hlizeau când trecea pe lângă ele, zâmbitor și prietenos. Erau, oarecum, geloase că o fată retrasă, șoricel de bibliotecă, ca Luna, îi capta băiatului cea mai mare parte din atenție. Dar și ea era destul de frumoasă, înaltă, cu trăsături de păpușă, lucru pe care nu părea să dea, totuși, mare importanță.

-Deci vii la petrecerea de diseară? întrebă Andrei.

-Cea de deschidere? Din Poiană?

-Exact.

-De ce nu? Stau gard în gard cu, mai nou, cea mai tare chestie din oraș. Trebuie doar să ies din casă și dau într-un club, zise Luna, dându-și, sarcastică, ochii peste cap.

– Simt că tot nu ai reușit să depășești resentimentele față de problema asta, zise, glumeț, Andrei. O sa fie tare amuzant dacă se va dovedi că, de fapt, îți place locul.

-Mda… mormăi adolescenta, deconcentrată. Hei, după ore vii la mine?

-Nu pot, mă văd cu o tipă, răspunse.

-O tipă? Cine? Întrebă Luna, deodată activată, cu sclipiri amuzate în ochi.

Dar băiatul păru mai degrabă stânjenit să vorbească despre asta, O plăcea, în secret, de mult timp pe Luna, însă ea părea inabordabilă. Începuse să iasă cu alte fete doar ca să vadă cum reacționează ea, sperând că ascunde aceleași sentimente față de el. Când și-a dat seama că, în privința tipilor, amica lui era așa de nepăsătoare încât ziceai că e de pe altă planetă, a continuat totuși să se vadă cu altele, dorind să-și ia cât de cât gândul de la fata pe care, în timp, ajunsese să o iubească, dar cu care nu părea că are vreo șansă.

Pe la ora zece seara, Luna era acasă, se pregătea de ieșire, ajutată de doamna Margareta.

-Margi, poți te rog să îmi îndrepți părul? O să-mi pun rochia de satin alb.

-Ești sigură, dragă? Rochia aceea este incredibil de elegantă și formală, chiar un pic vinage. Te duci la discotecă, la urma urmei.

-Nu, crede-mă, va arăta super. Mai ales că o voi accesoriza cu geaca de piele și bocancii cu lanțuri. Așa, nu va mai fi deloc de nuntă. E cea mai frumoasă rochie pe care o am, totuși, și chiar simt că trebuie să arăt perfect în seara asta.

Într-o oră, Luna era gata îmbrăcată, machiată, coafată. Se mai uită o dată în oglindă, repede. Da, ținuta chiar avea impact. Rochia, în tăietură babydoll, îi complimenta cum trebuie forma corpului, și decolteul ușor îi sublinia frumos sânii rotunzi, plini. Contrastul dintre alb și geaca neagră făcea satinul să pară și mai străluctior, iar picioarele drepte erau delicat tăiate de fusta până la genunchi și încăltările scurte. Își prinse la gât un lănțic cu un pandativ mare, o perlă albă încrustată printre onduleuri de metal. Apoi ieși din casă.

Îl sună pe Andrei, dar nu auzea ce zice în gălăgia infernală, care răzbătea până la ea în curte. Se întrebă, într-un val de milă, cum de reușea tatăl ei să adoarmă în astfel de condiții.

Cu un oftat, decise să îl caute ea singură pe Andrei, prin local. Traversă drumul și ajunse în fața clubului. Pe terasă, oameni se întindeau leneși la câteva mese. Intră în club. Spațiul era plin de fum, întunecat, numai barul luminat mai mult. Acolo îl văzu pe Grasu’, mixând băuturi din sticle colorate. Își făcu loc prin mulțimea de oameni care dansau frenetic, uitându-se după amicul ei. Ajunse în partea din spate a clubului, mai goală, cu oameni râzând veseli pe canapele.

Priveliștea de aici era minunată, dădea direct spre crestele muntelui. Dar luna era contrariată, și, încet-încet, un sentiment de dezamăgire își făcea loc în sufletul ei. „Dacă Andrei mi-a tras clapa pentru tipa aia?” gândi ea. „Nu mi-a mai făcut niciodată așa ceva.”

În aceste gânduri sumbre, nu observă un tip privind-o insistent de la o masă. Băiatul părea distant față de trăncăneala amicilor lui, și o urmărea fix cum dispare înapoi în mulțime. Se gândi că, în seara asta, era important să se agațe în vorbă cu necunoscuta atât de captivantă, atât de strălucitoare față de tot restul celor de aici.

Luna mai avea un loc în care să caute. Ieși din club, și urcă la mansarda de lemn a acestuia, acum goală. Nu-l găsi, însă, nici acolo. Îl mai sună o dată, dar avea telefonul închis. Îi lăsă, enervată, un mesaj furios. Pentru prima dată simți nevoia să fumeze o țigară, doar ca nu avea. Norocul ei, în câteva minute urcă Grasu’  cu un grup de persoane, și aprinse o țigară. Bine, arăta ciudat, dar Luna își zise ca probabil era doar mai mult tutun rulat.

Deși îl știa pe Grasu’,ca toată lumea, el nu o cunoștea personal, însă, când o văzu singură acolo, îî zise, făcând un semn către ce fuma:

-Bagi și tu?

-Sigur, zise Luna, și trase un fum, dar imediat începu să tușească.

-Asta nu e… zise ea, dar nu mai continuă.

Își dăduse seama, nu era tutun, doar că nu voia să își creeze o imagine proastă, declarându-și naivitatea de la început, cu voce tare.

-Încet, zise Grasu’, râzând, să nu te-neci. Uite, bea asta.

-Ce e? întrebă Luna, neîncrezătoare.

-Liniștește-te puștoaică, e paharul meu, doar vodkă si RedBull în el.

Fata bău, iar el continuă:

-Bine, încă două fumuri și dă-o mai departe.

Cântecul ielelor (5)

„La ce te gândești, dragă?” rupse tăcerea tatăl ei.

„De ce, tată, se smiorcăi fata, ați ascuns de mine ce vor să deschidă în Poiană – un club? Tu știai cu siguranță.”

„Nu am știut exact cum să ți-o spun, să reacționezi cât mai bine, răspunse tatăl. Voiam să te protejez, știu cât de sentimentală ești. Și că, poate, o schimbare atât de radicală nu ți-ar fi picat bine. În orice caz, ești încă o copilă, ba chiar una retrasă… A trecut timpul, m-am luat cu una-alta, și am uitat să am discuția cuvenită cu tine. Dar, acum, că oricum ai aflat,  cred că e un moment destul de bun să te întreb ce simți în legatură cu asta.”

„Cred că e o idee oribilă, o să strice tot! E ca și cum… o să întineze toată atmosfera acestui loc. Muzica tare, oameni gălăgioși, totul doar ca să exploateze zona pentru propriul lor profit. Cum ai putea să zici așa ceva într-un mod mai frumos?”

„Uite, scumpo, poate pentru mine, pentru tine, sau din prisma unei singure persoane, poate fi un lucru urât, această schimbare. Dar, privind din perspectivă mai mare, a lumii, să zicem, reprezintă un curs evolutiv inevitabil, este ceea ce se caută, dezvoltarea. Aici, vorbim despre dezvoltare turistică, și, dacă există voci care sunt împotriva acestui nou, oricâtă dreptate ar avea, societatea își va urma fără răgaz drumul ei. Până la urmă, nu există un lucru pe care putem să îl facem în privința acestui fapt. Din punct de vedere legal, au tot dreptul să facă ce vor cu locul pe care l-au cumpărat. Încă nu știi dacă pe viitor se va dovedi un fapt chiar atât de nefast, acest local aducând oameni noi în zona, de altfel, pustie. Chiar dacă distruge vechea imagine pe care o ai despre acest loc, este posibil ca, pentru tine, lucrurile să se termine într-un punct, doar ca să înceapă ceva nou, care îți trebuie mai mult. Nu uita, fata mea, chiar dacă noi, oamenii, în singularitatea noastră, suntem mulți care ne împotrivim pe alocuri cursului vieții, ea însă are grijă ca, în curgerea ei, noi toți, copiii ei, să primim ceea ce se cuvine de la ea.”‘

Așa se termină convorbirea lor, ajunși acum în Poiană, deschizându-se ca un luminiș, stelele sclipind mai clar, mai aproape de pamant, pe cerul adânc, reverberând  parcă de mii de semnificații ce nu pot fi dezvăluite de cuvintele vreunui om, oricât de vegheat de pătura lor secretoasă.

Dupa ce tatăl ei parcă, fata coborî  și se duse spre vila C, în timp ce el rămase în A, unde-și avea biroul, să mai trimită niște acte de administrație cu care rămăsese în urmă.

Intră în casă printr-un mic antreu de lemn, ca o terasă. Trecu prin bucătărie, și dădu într-o sală mare, unde Luna își imagina că regele și regina ținuseră, în vremuri acum apuse, petreceri sofisticate. Sala era uriașă, luminată auriu de candelabre. Multe măsuțe mici de cafea  stăteau așezate printre canapele și fotolii, pe o parte, lângă un perete întreg de geamuri ce dădeau spre priveliștea superbă a poieniței, acum ascunsă în noapte. Pe partea din mijloc a încăperii, trona o masă lungă cu 12 scaune, unde se țineau probabil dineuri. Un capăt al mesei era încadrat de un șenmineu de piatră. Îl mai aprindeau în ierni geroase, iar Luna rămânea fascinată de dansul flăcărilor portocalii, trosnind dedesubt lemnele spre jăratec. În celălalt colț, un cap de căprioară era prins de perete, și, mai jos, era o plasmă mare, mai nouă decât restul lucrurilor, evident.

Își aduse aminte, nostalgică, cum, atunci când era mică, poate vreo 10 ani trecuți, se uita cu tatăl ei, unind două fotolii ca pe un pătuț, la casetele cu primul film din Harry Potter și Regele Leu.

Nu te puteai uita decât la filme înregistrate, în colțul ăsta de lume, unde nu ajunseseră încă cu rețelele de cablu.

Fata urcă, obosită de atâtea gânduri, către dormitorul ei, de sus. Aprinse o lampă cu ulei parfumat de lavandă cât timp se duse la baie să se spele. Cănd se întoarse, recomfortată de dușul fierbinte, adormi pe loc.