Pe cand eram doar niste pusti

Eram o copila visatoare, somnambula. Imi necajeam profesorii pentru ca puteam sa citesc de mica, dar nu puteam sa folosesc acest lucru intr-un fel pe care ei il considerau practic. Unul dupa altul, scriau in carnet ca visam prea mult cu ochii deschisi, ca eram mereu in alta parte. Nu pot sa spun unde anume eram, dar deseori asta ma facea sa ajung la colt, cu un coif de hartie pe cap, in vazul tuturor.

Patti este, da, o visatoare… cu o vointa mitica sacrifica tot ce are pentru a se dedica artei. Toata povestea ei este filtrata cu optimism prin credinta in sacru, dar religia ei adevarata este poezia- Blake, Baudelaire, Rimbaud, Genet, Beats- pentru ca in finalul unei lungi calatorii de autodescoperire sa devina femeia prin care punk-ul renaste. Dar intriga apare cand isi ia lumea-n cap, singurul ei punct de sprijin in timp ce vagabondeaza pe strazile New Yorkului fiin vointa.

Tot ce stiam despre Patti Smith inainte sa dau de autobiografia ei era o melodie: Because the night. Stiam ca mi-a zis cum se numeste bunicul in timp ce eram cu el in masina si se auzea la radio. Magic Fm. Mereu era Magic Fm.

Eram in librarie si am intrebat de „Negustorul de inceputuri de roman” a lui Visiniec, ei nu aveau. Asa ca am decis sa ma mai uit pe la carti, normal. Bine, nu tineam neaparat sa cumpar altceva, dar am observat romanul asta in colectia 10+. „Pe cand eram doar niste pusti” suna a rebeliune si hedonism. Pe coperta era Patti si un tip la fel de hipiot imbracat ca ea. Pozau lejeritate cu priviri provocatoare. Eram deja convinsa, dar cand am citit pe spate un tumult de cuvinte m-a lovit prea tare ca sa mai cred ca o sa fiu impacata daca plec de acolo fara cartea asta: New Yorkul anilor ’60- ’70, The Rolling Stones, The Doors, Jimi Hendrix, artisti excentrici.

Era vara in care a murit Coltrane. Vara lui „Cristal Ship”. Hipiotii ridicau bratele goale iar China testa o bomba atomica. Jimi Hendrix si-a ars chitara in Monterey. La radio se difuza ” Ode to Billie Joe”. Erau revolte in Newark, Milwakee si Detroit. Era vara Elvirei Madigan, vara dragostei. Si in atmosfera asta schimbatoare, neospitaliera, o intalnire intamplatoare mi-a schimbat cursul vietii.

Era vara in care l-am intalnit pe Robert Mapplethorpe.

Robert va fi tipul pe care Patti il va sustine sufleteste dincolo de orice. Pentru mult timp. El ii da forta sa se ridice si se ridica impreuna cu ea, amandoi venerand arta, amandoi cautandu-si talismane in obiecte inedite, amandoi exprimandu-si puternic personalitatea printr-un stil vestimentar unic si avangardist. In timp ce se formeaza ca om si artist, minutioasa si stoica peste multele incercari grele, Patti rezista mult cu ajutorul lui Mapplethorpe si il rasplateste cu o devotiune spirituala. El este copilul unor catolici ce devine faimos pentru pozele lui cu nuduri si sex imbibat in sange, durere, acoperit de latex. Ea fuge la New York dupa ce prima ei experienta sexuala se termina cu un copil dat spre adoptie si comunitatea micului oras aratand-o cu degetul.

Relatia dintre cei doi a fost cu atat mai stransa cu cat nu le-a fost usor- mai ales cand Robert a realizat ca e gay, cand a inceput sa se prostitueze din nevoia banilor. Sam Wagstaff a fost unul dintre iubitii lui Robert, si tot el l-a lansat in cariera. Smith isi incepe ascensiunea citindu-si poeziille in cafenele si scriind recenzii muzicale pentru Rolling Stone. Apoi, dupa mult chin si multa lupta, faima vine peste cei doi aproape brusc. Patti, rockerita megastar concertand prin lume. Iar Robert isi are pozele expuse in galerii.

Da, autoarea este idealista, visatoare si indragostita. Este rebela, creativa, spirituala. Cartea este un mozaic de artisti excentrici, experiente cu droguri, experiente cu dragostea, locuri boeme sau nefaste in metropola murdara, stil si tendinte, cultura anilor 60′. Este despre viata insasi ca un manifest artistic in care sacrifici banii de mancare ca sa iei materiale de creatie. Si este despre suflete pereche.

A depasit asteptarile.

Eu simteam nevoia sa explorez lumea de afara, iar Robert simtea ca trebuie sa coboare inlauntrul sau

Anunțuri

Doar o schita

Decembrie.

Eu dau muzica tare, tu imprastii masina in viteza pe strazi.

Decembrie. Si eu dau muzica mai tare, sa nu trebuiasca sa aud. Aberatii care ma ranesc prea rau. Nu stii sa asculti. Nici macar atat. Si imi scuipi in fata cu judecata ta.

Decembrie. Faci aluzii ca visez prea mult. Da, evit realitatea. Nu ma intreba cum am ajuns iar doborata. La un moment dat pur si simplu m-am lasat sa cad.

In zapada. Goala. Sa ma trezeasca. Si acum imi croiesc o patura inmiresmata de vise, sa imi tina de cald.

Imi simt pacea de copil. Imi simt pacea din fiecare vara, pe drumuri pline cu floarea soarelui. Cand eram indragostita, plina de foc ce il imprastiam in toate partile.

Pana m-am consumat de tot si am ramas la fel de rece ca in fiecare decembrie.

Decembrie. Intre pereti albi, vise pastrate cu sfintenie.

Faianta ca o tablie de sah, pe care scrum zace. Pete de vin pe musama. Tigari neterminate zacand in scrumiere. Scrumiere pline pana la refuz, ceata de fum strabatand camerele.

Fum, cum el, fantoma iubirii de vara, e numai fum, cum tu ramai o ceata, o patura moale de fulgi albi, impaciuitori ca orice moment al mortii.

Povesti si vise supte de pereti, culoare imprastiata prin atmosfera, emotii ca un rau clocind in mizerie se revarsa, pete de vin, pete de ameteala.

Nopti nedormite, petrecute in pat cu muza, cautari oarbe in colturi parasite ale sufletului, ziua totul e alb si negru ca un film fara viata, ziua e timpul sa evit, sa dorm, sa uit.

Totul e lumini de neon in fata mea. Lumea miscandu-se in vartejuri violente, consumandu-ne si lasand-ne pierduti de tot ce am cautat in ea. Tu, o rana prea vie in mine, fara sa asculti, fara sa-mi arati, fara sa-mi dai valoare. El, panica vie, pradator, furie care ma seaca: „De ce naiba am facut aia si aia?”. De ce nu stiu sa fiu prudenta, sa simt cand trebuie sa ma apar?

In rest totul cade mai departe in haosul firesc, prea firesc ca sa merite analizat.

O fata singura

Ai avut dreptate despre Miru.

Ai vorbit-o numai de bine dupa ce nu ai mai fost un motiv in plus sa nu ii fie bine. I-ai luat apararea dupa ce ai folosit-o.

Este doar o fata care a trecut prin multe. Niciodata nu a primit ce isi dorea.

Vorbesc acum despre ea, sau despre mine prin imaginea ei, trup, fata, judecata, comportament?

  S-a uitat de mult pe sine și s-a ascuns pe ea în cel mai adânc și întunecat colț al minții ei. Iar acum mintea ei este răvășită de toți oamenii care vin și pleacă din viața ei, de toți așa-zișii ei prieteni. Vrea să asimileze ceva de la fiecare, ceva care să o facă pe ea să simtă că e mai buna.

Mi-au zis ca ai alergat dupa acel vis ciudat numit popularitate. Mi-a venit sa rad, ca in generala, cand blonda clasei se dadea diva si zicea ca noi restul suntem niste ratati. E prea simplu. Cat de mult o sa mai credeti in acel mit idiot inspirat de „Dazed and confused” sau alte parodii americane ale adolescentei? Chiar si acum, cand deja nu mai avem sufixul de teens.  Mi-au zis ca iti impartaseai sufletul plin de amaraciune inainte sa se intample catastrofa, dar era inevitabil sa se intample, esti, in fine, tot ceea ce ai fost vreodata. si catre mine ti-ai deschis nu o data sufletul, l-ai imprastiat ca fulgi de zapada cazand peste noi doua, fara sa pari ca te uiti dupa ce sa te agati, doar ca o declaratie saturand atmosfera.

Într-un fel semăn cu ea. Într-un fel am încetat și eu să mai cred în mine. Credeam că sunt prea naivă ca să mai ascult de mine și am început să ascult de alții. Dar totul m-a copleșit și nu am putut să ascult de nimeni.

Eram cu L. in camera mea inainte sa scriu asta, purtam o bentita de dantela peste parul roscat ce se asorta cu rujul, si cred ca in seara aia mi-a facut pozele in care se vede zambetul meu sincer si mult prea inflacarat de la 16 ani.  In seara aia, da, sigur atunci, mi-a aratat jocuri care sa ma calmeze. Pentru ca plangeam in masina despre faptul ca te considerasem dintr-o data cea mai buna prietena a mea si tu ma aruncasei la gunoi. Da , asculta, am plans cu lacrimi. Si el si-a purtat bratele in jurul meu de pe bancheta din spate si mi-a zis ca el e cel mai bun prieten al meu acum.

Și, în final, am realizat că tot ce pot să fac este să nu mă mai abțin să fac ce mă taie capul, pentru că așa cel puțin consecințele o să mă afecteze doar pe mine. Și până la urmă eu mă cunosc cel mai bine.

Am crezut  ca ma bucur ca ti l-am luat pe el, chiar daca nu asta a fost intentia mea. Credeam ca ma razbun, de fapt inotam in haos, pentru ca fusesem pe de-o parte prea naiva si de altfel sunt o bomba de sentimente. Tu mi-ai luat increderea. Poate n-a fost mult din partea mea, dar era prima prietenie pe care o simteam printre randuri, cu intensitate, in liceu. Nici Desi, ea mult mai tarziu mi-a intrat in suflet. M-a dezarmat sinceritatea cu care tu intelegeai,mai ales ca nu voisem neaparat sa iti fur ceva ca sa ma validez pe mine, ci doar s-a intamplat sa ma indragostesc de persoane pe care le-ai iubit si tu. Nicodata nu te-am pizmuit. Dar imi pierdusem increderea in tine. Tu dilatai spatiul cu increderea pe care imi parea ca mi-o purtai, si eu n-am putut sa nu te arunc pentru ultima data la gunoi cum ai facut tu prima data cu mine. Dar cuvintele nu au avut prea mult ecou pana sa imi dau seama ca de fapt ma injunghiasem singura in spate si degeaba mi-am spalat dupa gura cu sapun.

Zorii sunt albastri luminosi, ca si claritatea mintii mele in timp ce ma pierd intr-o mare calma ascultand Halo de la Beyonce. Ma intorc in casa, cu tot cu puterea de lupoaica ce mi-am implantat-o in oase prin plimbarea mea. In casa e naduseala, Desi si Raluca somnolesc in dormitor, iar eu iti scriu pe melodia asta. O data mi-ai spus ca vei ramane singura la Cluj si ca esti resemnata, este ok ca nici mama ta nu a avut prieteni. Ma intreb daca ti s-a indeplinit profetia, sper ca nu, de-asta ma tot gandesc, de-asta te tot absorb din povestirile Denisei, pentru ca in acea zi a marturisirii tale as fi vrut sa fiu ea cea care nu te va parasi, caci eram sigura ca restul ar putea sa o faca.

Un roman despre incoerenta.

Arta corpului

                   Don DeLillo

Romanul este o incursiune intr-o perceptie subiectiva intr-un ton constant de la un capat la altul, neinfluentat de incursiunile dialogului, ca o bataie de inima, pastrand acelas ritm.  Limbajul este si el straniu, parca desprins  dintr-o singura constiinta amortita in visare. Metaforele si epitetele formeaza un tablou pastelat. Stranietatea discursului capteaza in viitoarea directie pe care o s-o ia firul povestii catre o experienta intre mit si nebunie despre timp si limbaj. Intr-o realitate izolata, precum un vis racoros si diafan, un eveniment bizar, poate de o semnificatie spirituala, devine pretext pentru o pledoarie despre autodescoperire prin pierdere, individualitate asumata prin  metamorfoza brusca a realitatii. Descrie in cele mai intime detalii din trairea unui om zgomotul alb al fiintei, pulsul lumii, dar forta povestii este data de etapele schimbarii intr-un univers personal.

In totalitate o carte a simtului, deconectata de contextul spatio-temporal.

Scena primului capitol este un decor de rutina, alunecand lent datorita concentrarii absurde pe detalii.  Un mic dejun intre doi oameni casatoriti, ea body artist, el regizor. Lumea interioara analizata prin filtrul ei, Lauren Hartke, se foloseste de un limbaj sinestezic in sensuri:„Era placut pentru ea , mirosul de tutun. Facea parte din modul in care ii cunostea trupul. Era aura lui, un rest de fum si de tabiet neintrerupt, o dimesiune in noapte […]. In intuneric, mirosul era chiar el insusi, alturi de tigari si mormaitul din somn si zeci de alte lucruri pe care le poti sau nu le poti numi.” Alterarea lui Hartke se produce dupa moartea sotului, Rey. Calatoria ce urmeaza  inevitabil prin vid,  inspira in final mozaicul artei ei, prin instrainare. In timp ce isi simte doliul in singuratate si apatie, il descopera in casa de pe malul marii pe domnul Tuttle. Un baiat pal, mai degraba o nalucire, o interferenta dintr-un alt univers, vorbind fara intonatie, gesturi, articulari sau timpuri verbale, de o transparenta extraterestra atunci cand nu imita vocea sotului decedat. Limbajul lui este crud, neanimat de constiinta temporala. Inspiratia pentru  tipul de fantasma care este domnul Tuttle revine clar spiritului contemporan al vremurilor, tehnologizate, robotizate.

    ” Poate ca omul din casa e lipsit de aparare in fata adevarurilor vietii.

       Ce adevaruri? s-a intrebat. Ce adevaruri?

      Se presupune ca timpul trece, si-a zis. Dar poate ca domnul Tuttle vietuieste in alta lume. Intr-un gen de timp care este acolo simplu si coplesitor, asternut dinainte, care nu se petrece, iar lui ii lipseste capacitatea inascuta de a-si concepe din nou conditia.

       Ce capacitate?  

       El nu poate face nimic sa-si imagineze timpul in secvente datatoare de siguranta, trecand, curgant intamplandu-se – lumea se-ntampla, e obligatoriu, o simtim – cu nume si date si diferente.

        Viitorul lui n-are nume. E simultan, cumva, cu prezentul. Nici unul dintre ele nu se intampla dupa sau inainte de celalalta, sunt la fel de accesibile, poate, chiar daca numai in mintea lui.

       Legile naturii permit lucruri care, de fapt, in practica, nu se petrec niciodata, si-a spus ea.

         Dar ar putea sa se petreaca.

         Dar ar putea si sa nu.

          Dar ar putea sa se petreaca. Chiar daca numai in mintea lui.”

Naratiunea pare ca ne provoaca sa izolam un tablou din etapele existentei noastre intr-un izvor cronologic curgand languros, destul cat sa analizam motorasele sistemului pe care ne-am cladit viata si sa le transformam in putere pentru arta. La inceput o fiinta de neapatruns pentru ea, Hartke se ataseaza de domnul Tuttle si incepe sa se lase influentata de ciudatul vizitator, sa se muleze pe a deveni el: ” Voia sa vada in oglinda tipul clasic de persoana care nu e observata, prin care esti obisnuit sa treci cu privirea, golita de sange, de orice sens, o naluca in noaptea electrica din fiecare toaleta publica.”

Spre final, in recenzia editoriala a spectacolului lui Lauren, tema limbajului este legata de cea a schimbarii. Ea spune: „Poate ca problema e sa gandim timpul in alt fel. Sa-l oprim, sa-l deschidem ori sa-l extindem. sa construim o natura moarta care traieste, nu este pictata. Cand timpul se opreste, si noi ne oprim. Nu ne orpim, suntem insa goliti de tot, devenim mai putin increzatori in noi insine. Nu stiu, in vise, sau cand avem febra mare, sau cand suntem drogati sau deprimati. Nu-si reduce timpul viteza, nu pare sa se opreasca? Ce ramane? Cine ramane?”

Pe jumatate poveste cu fantome, pe jumatate disertatie metaforica pentru metamorfoza, Arta corpului  este o forta de idei care fascineaza intelectul.

Eu ma salvez singura

 

Obisnuiam sa merg prin viata cautand sensuri ascunse, dar tot ce am gasit au fost cateva activitati destul de implinitoare cat sa uit ca nu exista un sens.

Caci daca ar exista unul, atunci de ce?

De ce religia sangereaza cu durerile oamenilor care i se supun? De ce pare ca ocoleste realitatea? De ce acele religii care propovaduiesc cu mai multa strictete nu fac decat sa consume speranta unor oameni ce nu isi gasesc locul in limtarile impuse? Si daca n-ar fi asa, de ce am vazut iluzia lor cu ochii mei, mai mult, mi-au spus-o, tipand parca dupa ajutor?

De ce toti oamenii la care am cautat sensul nu mi-au descoperit nimic dupa ce le-am platit cu sufletul sa ma ajute sa gasesc o cale? De ce era gol pentru mine in spatele cuvintelor lor?

De ce toti cei ce mi-au vorbit despre sensul lor venit din ceruri pareau ca acopera o mare frica cu speranta lor oarba?

De ce toate razboaiele astea pe adevaruri despre Dumnezeu cand tot ce vine mai bun la intersectia dintre oameni nu mai pune bariere de credinta?

Daca exista un sens, de ce nici o carte citita despre asta nu m-a ajutat sa gasesc ceea ce cautam? De ce totul a ramas gol?De ce totul era in van? De ce, de cate ori m-am rugat, da, poate ruga cumva se indeplinea, dar nimic nu se schmba de fapt.

” O planeta se apropie de noi. O sa ne ciocnim cu ea.”

„Da? Nu suna bine. Ce crezi despre asta?”

„Ca sunt ai nostri, au venit sa ne ia acasa.”

Ce teorie draguta, gandeam. O stiu pe de rost. Si eu as fi vrut sa cred asa frumos.

Dar am descoperit ceva mai important. Ca schimbarile adevarate se produc atunci cand tip catre mine in oglinda, nu la ceruri. Ca o fi un Dumnezeu acolo sus, dar el nu ne-a dat nici un sens dupa care sa traim. Altfel de ce ar fi atata libertate din partea Lui? De ce toate predictiile noastre sunt doar vorbe in vant? De ce atatea contradictii? De ce toate drumurile  catre un inteles sublim ascuns duc nicaieri?

Speranta necrutatoare intr-un sens te ajuta sa supravietuiesti fricii, dar te subjuga la tot ce exista intr-o religie si nu se potriveste cu cine esti tu.

Iti orbeste compasiunea.

Te condamna la a evita problema pentru totdeauna.

Caci nu zic ca Dumnezeu nu exista, dar mi-e destul de clar ca nu el e de blamat pentru tot ce mi s-a intamplat vreodata. Eu sunt. De-asta imi vorbesc in oglinda uneori, ca o nebuna poate. Incerc sa ma determin sa nu fac aceleasi greseli. Invat despre mine si lucrez cu mine, in loc sa il blamez pe El pentru nici eu nu stiu ce. Si raspunsul pe care mi-l da sa nu fie cel de care aveam de fapt nevoie.

Dintre toate, asta a functionat cel mai bine. Peste toate, adevarata umanitate din noi, iubirea si compasiunea, acceptarea, nu par a izvori din batalia pe religii.

Asa ca continua sa speri, baiatule, ca extraterestrii tai parinti care te-au abandonat pe Pamant vor veni sa inapoi si iti vor rezolva toate problemele.

Eu, daca o sa am nevoie vreodata sa vad ce e in spatiu, o sa fac pe dracu-n patru sa ma urc intr-o racheta. Dar deocamdata sunt destul de uimita de ce se intampla in lume, cat de frumos si tragic este, si cum se pot schimba lucrurile in mai mult bine. In mine in primul rand.

 

 

 

Si chiar daca exista rapunsuri…

Mi-am primit raspunsurile. 

Secvente din tine in mintea mea, interferand cu lucrurile care chiar ar trebui sa conteze acum. 

Nu doar amintiri cu aer dulceag, ci si imagini a unui posibil viitor alternativ, ca disociere de la tot ce ma nemultumeste in realitate.

Si, de fapt, tu n-ai fost numai aroma de ciocolata. Am adormit intr-o seara deziluzionata pana la lacrimi de toate momentele in care n-ai fost. 

Am iubit ideea de tine prea mult ca sa mai vad cu luciditate.

N-ai fost nici asa de rau. M-ai facut sa simt lucruri frumoase. Ai avut gesturi frumoase.

Poate nici nu era vorba de raspunsuri. Era vorba ca doare si e greu de suportat.

Am crezut ca ti-am vazut sufletul. Am crezut ca pot sa ii soptesc. Te-as fi acceptat cu aproape orice defect. Nu te-am judecat pentru ce ar fi zis altii. Nu le-am dat niciodata dreptate. Nu putea nimeni sa nu ma convinga ca nu esti bun asa cum esti. 

Inca nu poate nimeni. Si totusi zici ca ma cred mai buna. As vrea sa stiu de unde vin toate astea. Cum poti sa tragi concluzii fara sa ma fi ascultat sincer vreodata? Ca daca ai fi facut-o pe tema asta, poate ai fi inteles.

Ca stiu si ca am gresit. Ca de multe ori nu te-am vazut pentru cine esti. Erai tipul care ma facea fericita cu simpla prezenta. 

Vroiam sa iti pun intrebari la care ma lasai mereu fara raspuns. Nu dispareai din capul meu si ma simteam vinovata de parca nu as fi fost destul de buna.

Dar oricum nu cred ca m-ar fi multumit vreun cuvant de la tine. Nu asta cautam. 

Mi-am primit raspunsurile de la mine. Nu a fost de ajuns, nu.

Acum am raspunsurile, dar totul este la fel. Nu m-au salvat. Ramane legatura pe care am creat-o cu tine ca o deziluzie.

Noul

Trezindu-ma la 6, priveam lumina revarsandu-se de pe balcon in camera alba. Mama zice ca e ca de spital. Ca nu are nimic personal. Dar eu stiu ca sunt mai mult in apartamentul asta decat am fost in orice loc vreodata. E ca o promisiune infricosatoare a unui viitor firesc, dar care nici nu speram sa vina vreodata. Nu stiam ca mi-l doresc.

Si toata familia pe capul meu sa amenajam noul loc de vise. Eu pun in secret aspiratiile prin fiecare spatiu pe care il ocup cu trecutul meu. E prima oara cand simt ca imi apratine un spatiu in ultimii doi ani. Si poate de data asta va fi diferit. Poate voi simti un pic mai mult ca eu aleg.

Dar ce straniu e tot ce simt! Vreau sa las o viata de alegeri in urma, nici nu sunt sigura ca o sa mai pastrez la fel oamenii in viata mea. Unii oameni atat de buni, dar langa care nu e locul meu. Nu, Aida, Nur, nu stiu daca o sa calc in clubul ala de fite cu voi. Nu vreau sa va vad oamenii cu aere inca o data. Oricare ar fi ei, orice relatii as fi avut cu ei in trecut. 

Nu vreau sa imi mai fac nici un plan. Vreau sa ma bucur ca traiesc. Atat cat pot, cu ghearele tristetii infipte in gatul meu. Aceasta tristete la fel de veche ca momentul in care am descoperit prima data lumea. Nu era chiar mereu prezenta, dar si ea statea molcoma tot ca o promisiune. Si la inceput soptea, dar din ce in ce mai tare soapta ei a devenit un tipat. Despre oamenii de care o sa ma leg ca apoi sa ii parasesc plecand din ce in ce mai departe, cu o parte din inima mea la ei. Si alta parte arzand dupa ei, dupa verile in care m-au dus cu aripile pescarusilor pe tarmul marii. Dupa tot ce au fost si au devenit in ochii mei.

Si daca n-ar fi fost iubirea, poate acum nu as fi avut ghearele tristetii infipte in mine.

Iconita asa frumos pictata cu tot ce m-a facut plutesc la el. De ce oare pictam iconite cu cele mai frumoase culori pe care le avem  unor fiinte de carne la fel de imperfecte ca noi? De ce ii facem zeii celor mai frumoase emotii pe care tot noi ni le oferim noua? 

Si o intrebare mai importanta: este pentru ei sau pentru noi toata aceasta munca? Poate pentru noi. Ca el n-a vazut niciodata literele perfect alambicate  in care am pictat emotiile.

Si nici nu o sa le vada. Am lasat iarasi seara sa se asterne peste mine stand pe balcon si mi-a strafulgerat o constatare plictisita prin cap ca el nu o sa mai vada niciodata cum ma transform. Cum devin mai mare. Cum, totusi, devin rece la el.

Aseara am visat mai diferit ca niciodata. Da, totul se schimba. Si azi am simtit dureros cum gandul de aseara coboara ca un cutit in inima.

Ma uit in viitor, si imi vad fata umbrita de alte cotloane inca necunoscute ale unei lumi stirbe.

Ma uit in trecut, ochii mei sunt inca puri de ramasite a ce-am fost, dar nimic din tot ce s-a impletit in timp parca nu are sens.

Nu se intampla des ca taria sa nu-mi arda gatul si sa nu simt tristeti trecatoare. Dar sunt linistita. Doar ma pierd in nostalgii.

Poate eu mai degraba imi destup amarul cu fiecare sticla de alcool. Mai bine insa decat insipiditatea zilelor mele monotone, cand bajocoresc acru tot ce am iubit vreodata.

Pot la fel de bine sa fiu aceeasi blonda cu ochi fardati sclipiciosi de la 16 ani sau roscata cu peoapele inegrite de creion de doi ani mai tarziu. Parul meu sta la fel de valvoi, trasaturile fetei exprima aceeasi apa molcoma cu dezinteres. Si melancolia plina de viata ce ma apuca numai vara e acceasi. Plange aceeasi singuratate in adancul nespus al sufletului, astfel ca fetele colorate ce imi poarta vorba la masa sa nu simta.

Si daca ar fi sa se sfarseasca lumea, n-am de ce sa ma plang. Sunt propriile alegeri, propriul pacat de a gusta din tenebre, de a ma feri de lumina, ce imi vor taia din carne.

Tu poate esti tot singur. Esti tot in noapte. Dar uneori imi lipsesti ca ceva vital pentru sufletul meu, pentru mine esti o posibilitate de zi insorita de care nu stiu daca sa ma mai apropii vreodata. Poate ca, orice ar zice lumea, vreau sa inteleg ca si tu treci prin dracii tai, si sa te iert. Totusi, chiar daca asta mi-ar fi simplu, nu pot sa imi calc pe inima si sa recunosc undeva ca am gresit egoist. E pragul meu.

Acum simt ca tot sfarsitul ma va prinde mintind si ocolind viata.

Oricum, cine mai crede in iubire cand ni se zice ca e o nebunie in capul nostru, punandu-ni-se dovezi stiintifice in fata?

E o prostie sa te astept. E o prostie sa cred ca te-am iubit. Ca…te iubesc.

Ce stiu eu despre iubire? E o nebunie.

Piedestal printre nori

 

A fost odata un vis in ea.O reverie mai mult ca o promisiune. A fost ca si cum s-ar fi contopit cu vechile cladiri din visele ei si cu cele pe care mica le percepea prin ochi de foc in intunericul Bucurestiului. O promisiune ca va fi ceva, nici ea nu stia ce, dar va fi completa. Sub protectia lunii isi inchipuia cel mai des visele, cu lumini peste campuri si vai, de la stele si din orase.

Era mica inca si nu prea era luata in considerare. Era suflet nou pe Pamant si nu stiuse sa-si aleaga ca lumea o harta ajutatoare. Se gandea ca toata lumea avea cate o promisiune ca vor fi primiti pe portile infinitului.

De aceea isi ridicau in tihna, parca nestiuti de nimeni, piedestale pana la nori, sa priveasca de mai aproape cand feeria se va indeplini.

Isi ducea si ea la inceput manutele sa fie ridicata mai sus, dar restul erau ocupati sa construiasca sau sa contemple. Era singura. Si tot ce visa ea nu avea deloc forma si culorile piedestalelor lor perfecte. Ei, parca dinadins ca sa o doboare, ori nu vedeau cum se straduia, ori ii dezaprobau fiecare actiune. Nu o intelegeau.

Dar ea a inceput sa isi construiasca chiar si impotriva lor piedestalul ei. Din franturi furate de colo sau colo de adevaruri. Pestrite, de toate fromele si culorile. Unele erau adevaruri false, se daramau imediat, spargand in caderea lor si alte piese. Iar ea, plina de vointa, isi stergea genunchii insangerati dupa ce lovea pamantul si se apuca iar, pas cu pas, sa refaca piedestalul cu adevaruruile autentice pe care le mai avea.

Nu se oprea niciodata din muncit. Cauta adevaruri stralucitoare ca licuricii noaptea , in timp ce tragea cu ochiul la ce se mai intampla prin cer, de la inaltimea la care ajunsese. Uneori isi dorea sa vina un vant cu aripi colorate sa o poarte iar printre lumini si reverii calde de noapte, sa isi gaseasca promisiunea si sa afle si o cale sa se contopeasca in ea, atunci pe loc, ca totul sa se transforme intr-o zi in care ea e soarele.

Dar pana atunci…

Nu va inceta sa spere si sa caute.

Va calca intr-o zi peste toti care vor zice ca viata ei nu e arta. Si ii va respecta pe toti cei la fel de dezaprobati ca ea, ca mai multi sunt aceia carora li s-au refuzat aripile, si ei au cel mai mare foc in sulfet, ei simt la fel de tare ca oricine, iar simtirea e arta iubirii.

Dar pana atunci…

Nu va inceta sa spere si sa caute.

Frunzele fosnesc sub pasii mei. Pe tine te enerveaza sunetul. Te-ai ascuns in versuri despre un prezent incert. Eu, facand din copilaria alba carte de colorat.  

Cerul e cerneala. Te intreb care e momentul tau din zi preferat. Al meu e mereu legat de inceput si sfarsit. Uneori de intuneric ca de o patura moale. Tu esti fara raspuns, ca prezentul tau incert. Nemiscare. Da-mi te rog un subiect de umplut timpul. Tu taci si eviti. Eu incerc sa nu dorm acest moment, dar deja visez la altceva.

La ziua de maine, care va straluci iar pentru frunze moarte. Frunze batrane, casatorindu-se cu sfarsitul. Obosite, se contopesc cu pamantul, o sa doarma toata iarna, si o sa renasca o data cu primavara. Lor nu le e frica de moarte, s-au gatit in culori de foc, ele stiu ca orice sfarsit e un nou inceput.

Ploile ce se anunta nu vor mai cadea cu raze de soare, ca vara. Vor inegri cerul, vor spala asfaltul, vor canta cu vant, vor incenusi culorile de nostalgie.

Pasarile se pierd in orizonturi straine. Lumea tine unison timpului ciclic. Doar oamenii dorm, visand ca timpul e ca o calatorie cu trenul, de aici pana aici.