Eu ma salvez singura

 

Obisnuiam sa merg prin viata cautand sensuri ascunse, dar tot ce am gasit au fost cateva activitati destul de implinitoare cat sa uit ca nu exista un sens.

Caci daca ar exista unul, atunci de ce?

De ce religia sangereaza cu durerile oamenilor care i se supun? De ce pare ca ocoleste realitatea? De ce acele religii care propovaduiesc cu mai multa strictete nu fac decat sa consume speranta unor oameni ce nu isi gasesc locul in limtarile impuse? Si daca n-ar fi asa, de ce am vazut iluzia lor cu ochii mei, mai mult, mi-au spus-o, tipand parca dupa ajutor?

De ce toti oamenii la care am cautat sensul nu mi-au descoperit nimic dupa ce le-am platit cu sufletul sa ma ajute sa gasesc o cale? De ce era gol pentru mine in spatele cuvintelor lor?

De ce toti cei ce mi-au vorbit despre sensul lor venit din ceruri pareau ca acopera o mare frica cu speranta lor oarba?

De ce toate razboaiele astea pe adevaruri despre Dumnezeu cand tot ce vine mai bun la intersectia dintre oameni nu mai pune bariere de credinta?

Daca exista un sens, de ce nici o carte citita despre asta nu m-a ajutat sa gasesc ceea ce cautam? De ce totul a ramas gol?De ce totul era in van? De ce, de cate ori m-am rugat, da, poate ruga cumva se indeplinea, dar nimic nu se schmba de fapt.

” O planeta se apropie de noi. O sa ne ciocnim cu ea.”

„Da? Nu suna bine. Ce crezi despre asta?”

„Ca sunt ai nostri, au venit sa ne ia acasa.”

Ce teorie draguta, gandeam. O stiu pe de rost. Si eu as fi vrut sa cred asa frumos.

Dar am descoperit ceva mai important. Ca schimbarile adevarate se produc atunci cand tip catre mine in oglinda, nu la ceruri. Ca o fi un Dumnezeu acolo sus, dar el nu ne-a dat nici un sens dupa care sa traim. Altfel de ce ar fi atata libertate din partea Lui? De ce toate predictiile noastre sunt doar vorbe in vant? De ce atatea contradictii? De ce toate drumurile  catre un inteles sublim ascuns duc nicaieri?

Speranta necrutatoare intr-un sens te ajuta sa supravietuiesti fricii, dar te subjuga la tot ce exista intr-o religie si nu se potriveste cu cine esti tu.

Iti orbeste compasiunea.

Te condamna la a evita problema pentru totdeauna.

Caci nu zic ca Dumnezeu nu exista, dar mi-e destul de clar ca nu el e de blamat pentru tot ce mi s-a intamplat vreodata. Eu sunt. De-asta imi vorbesc in oglinda uneori, ca o nebuna poate. Incerc sa ma determin sa nu fac aceleasi greseli. Invat despre mine si lucrez cu mine, in loc sa il blamez pe El pentru nici eu nu stiu ce. Si raspunsul pe care mi-l da sa nu fie cel de care aveam de fapt nevoie.

Dintre toate, asta a functionat cel mai bine. Peste toate, adevarata umanitate din noi, iubirea si compasiunea, acceptarea, nu par a izvori din batalia pe religii.

Asa ca continua sa speri, baiatule, ca extraterestrii tai parinti care te-au abandonat pe Pamant vor veni sa inapoi si iti vor rezolva toate problemele.

Eu, daca o sa am nevoie vreodata sa vad ce e in spatiu, o sa fac pe dracu-n patru sa ma urc intr-o racheta. Dar deocamdata sunt destul de uimita de ce se intampla in lume, cat de frumos si tragic este, si cum se pot schimba lucrurile in mai mult bine. In mine in primul rand.

 

 

 

Anunțuri

Recautandu-mi locul fericit


Lumini de neon in drumul noptii. Masina dizolva in calatoria ei spatiul si curge usor prin timp, ceva se simte a fi sacru in calatoria nepasatoare prin orase si campuri, ceva se simte aproape ca atunci cand eram un copil cu ochii mari  vrajiti de propria imaginatie. De cutreieratul prin visele ispititoare pe care noaptea le croieste, dar eu nu le pot cuprinde. Doar le observ, fermecata, gandind cu mintea dilatata de emotie ca ceva ma cheama spre plapuma de intuneric care misterioasa le acopera. 

De cate ori nu am obsedat pe aceasta imagine, ca cel mai dulce motiv al reveriilor mele. Ca unica credinta de nestramutat in tot ce am fost, si tot ce voi fi. Deseori am crezut privind in noaptea in derulare pe un drum aparent fara sfarsit ca, prin ochii aceia de copil, mi-am decis viitorul. Am ales de pe ecranul luminat slab de neonuri al noptii visele cele mai potrivite cu ce abia invatam sa fiu, si le-am trimis inapoi spre cer ca o ruga. Cam asta e eternitatea locului meu solemn.

Am vazut-o disparand. In timp ce chipul meu pierdea valentele de copil in vaga reflectie a geamului, si eu incepeam sa fiu mai captata de aceasta inceata schimbare decat de marea de vise. Nu mai intelegeam de ce inchipuirile nu devin niciodata realitate, in timp ce viata se concretiza si timpul se scurgea din ce in ce mai mult in jurul meu. Viata actionand necrutatoare in timp ce eu nu eram constienta ca trebuie sa fac o alegere asupra destinului meu. Momentul meu sublim a devenit de o amara absurditate. Vidul ma urmarea ca o fantoma de cate ori incercam sa evadez. Nu ma mai captau visele. Ma capta prea mult realitatea. 

Si incep sa plang. Lacrimi de care mi-e rusine ca ar releva adevarul pe care incerc sa il ascund, dar Nena, cu mine in masina, il ghiceste. Il simte, cu scuzele mele cu tot. 

– Nu e asta… doar ca… toata viata pe care am avut-o pana acum pare ca mi-a scapat printre degete. Tot acest timp in care credeam ca sunt prea buna ca sa nu fiu imuna la orice, si de fapt nu sunt… destul de desteapta, de creativa… sunt doar basic la orice.

Basic, tu? Tu nu esti doar atat. Nu ti-am zis-o niciodata pana acum, dar crede-ma ca de multe ori mi-era rusine sa recunosc. Tu stii atat de multe lucruri despre subiecte variate, si deseori mi-era imposibil sa pot sa-ti raspund. M-ai facut sa ma simt inferioara in multe domenii.

Pledoaria ei se opreste, in timp ce Mari parcheaza masina in benzinarie. Continua, in timp ce el se duce sa cumpere sucuri.

-Tu doar ar trebui sa te implici mai mult. Sunt atatea lucruri pe care poti tu sa le faci. Uite, am avut o prietena, in aceeasi stare ca a ta. A trecut ceva timp. Cat a fost deprimata, auzeam zilnic de ea. Apoi, a inceput. Cursuri de teatru, mers la concerte, chiar si singura, tot asa, abia dadeam de ea la cat era de ocupata dupa. E bine sa te implici, mai ales cand inca poti sa nu muncesti si ai timp. Mie uneia imi pare rau ca n-am facut mai multe cand puteam. Acum ma duc unde ma poarta lumea, si nu imi place de cele mai mult ori.

Imaginile se derulau in capul meu despre toate momentele in care Nena mai zisese asta. Laolalta cu toate momentele in care paruse destul cat sa fie un om de admirat. Toate momentele in care arata candoare, si imbucura orice stare a mea cu inocenta ei vesela, toata expresia ei in gesturi de fericire pe care o asemuiam cu boemul, cu blandetea. Da, poate nu intelegeam de ce nu face, pe plan profesional, ce vrea cu viata ei.  Sunt foarte multi oameni buni, totusi, care nu isi geasesc un loc de munca potrivit pentru ei. S-ar putea sa mi se intample chiar si mie, cu cat vad mai mult ca de fapt nu am superputeri. Iar Nena era un model de a-ti trai viata pentru mine. Ceva ce nu asimilasem ca si copil din conjunctura parinteasca, dar nadajduisem din tot sufletul ca exista. Si am incercat sa ii zic toate astea. Si pe langa, i-am zis:

– Uite, Nenic, mi se pare ca sunt foarte empatica, sunt in stare sa simt durerea impreuna cu multi oameni, pot sa ma pun in locul lor fara sa vreau, dar nu pot nicodata sa le insuflu buna dispozitie pe care mi se pare ca tu o dai la toata lumea.

Apoi a inceput sa planga si ea. Am privit-o cu multa mila si dragoste. Am incercat sa o imbratisez, sa ma asez langa ea, sa imi fac simtita prezenta alaturi de ea, in timp ce isi plangea moartea tatalui care o demoralizase atat de greu, neintelegerile cu Mari, care spunea ca uneori nu ii mai vede bunatatea. Lacrimile i se uscau pe obraji in timp ce eu ii spuneam ca e normal ca Mari sa vada acum lucrurile si asa, cand relatia devenise monotona. Incercam sa vad totul din perspectiva de care mi-era frica mie deseori, dar o vedeam si ca pe o alternativa la inconstantele mele. Vorbeam cu ea, sperand s-o linistesc, in timp ce ea singura isi alunga momentul de emotie, si revenea la normalul rece. In timp util ca Mari sa apara si sa ne cheme in masina care ne va purta mai departe.

Restul weekend-ului mi l-am petrecut intr-un spatiu in care presupus ar fi fost sa am un moment de respiro fata de tot ce ma apasa. In schimb, am privit oameni dintr-un cuplu vechi intepandu-se fara vreun motiv clar in timp ce se uitau la Vocea Romaniei, mi-am privit bunicii in scurta vizita la ei cum deplangeau batranetea si lumea in care facusera tot ce fusesera invatati sa faca, in timp ce lumea era deja gata sa ingroape sacrificiile lor marunte pentru a isi continua evolutia. Am observat tot ce n-as fi vrut vreodata sa fiu, dar am lasat atunci sa ma influenteze, de dragul de a gasi un scop destul de bun pentru a continua. A evolua, si eu.

Si chiar daca exista rapunsuri…

Mi-am primit raspunsurile. 

Secvente din tine in mintea mea, interferand cu lucrurile care chiar ar trebui sa conteze acum. 

Nu doar amintiri cu aer dulceag, ci si imagini a unui posibil viitor alternativ, ca disociere de la tot ce ma nemultumeste in realitate.

Si, de fapt, tu n-ai fost numai aroma de ciocolata. Am adormit intr-o seara deziluzionata pana la lacrimi de toate momentele in care n-ai fost. 

Am iubit ideea de tine prea mult ca sa mai vad cu luciditate.

N-ai fost nici asa de rau. M-ai facut sa simt lucruri frumoase. Ai avut gesturi frumoase.

Poate nici nu era vorba de raspunsuri. Era vorba ca doare si e greu de suportat.

Am crezut ca ti-am vazut sufletul. Am crezut ca pot sa ii soptesc. Te-as fi acceptat cu aproape orice defect. Nu te-am judecat pentru ce ar fi zis altii. Nu le-am dat niciodata dreptate. Nu putea nimeni sa nu ma convinga ca nu esti bun asa cum esti. 

Inca nu poate nimeni. Si totusi zici ca ma cred mai buna. As vrea sa stiu de unde vin toate astea. Cum poti sa tragi concluzii fara sa ma fi ascultat sincer vreodata? Ca daca ai fi facut-o pe tema asta, poate ai fi inteles.

Ca stiu si ca am gresit. Ca de multe ori nu te-am vazut pentru cine esti. Erai tipul care ma facea fericita cu simpla prezenta. 

Vroiam sa iti pun intrebari la care ma lasai mereu fara raspuns. Nu dispareai din capul meu si ma simteam vinovata de parca nu as fi fost destul de buna.

Dar oricum nu cred ca m-ar fi multumit vreun cuvant de la tine. Nu asta cautam. 

Mi-am primit raspunsurile de la mine. Nu a fost de ajuns, nu.

Acum am raspunsurile, dar totul este la fel. Nu m-au salvat. Ramane legatura pe care am creat-o cu tine ca o deziluzie.

Noul

Trezindu-ma la 6, priveam lumina revarsandu-se de pe balcon in camera alba. Mama zice ca e ca de spital. Ca nu are nimic personal. Dar eu stiu ca sunt mai mult in apartamentul asta decat am fost in orice loc vreodata. E ca o promisiune infricosatoare a unui viitor firesc, dar care nici nu speram sa vina vreodata. Nu stiam ca mi-l doresc.

Si toata familia pe capul meu sa amenajam noul loc de vise. Eu pun in secret aspiratiile prin fiecare spatiu pe care il ocup cu trecutul meu. E prima oara cand simt ca imi apratine un spatiu in ultimii doi ani. Si poate de data asta va fi diferit. Poate voi simti un pic mai mult ca eu aleg.

Dar ce straniu e tot ce simt! Vreau sa las o viata de alegeri in urma, nici nu sunt sigura ca o sa mai pastrez la fel oamenii in viata mea. Unii oameni atat de buni, dar langa care nu e locul meu. Nu, Aida, Nur, nu stiu daca o sa calc in clubul ala de fite cu voi. Nu vreau sa va vad oamenii cu aere inca o data. Oricare ar fi ei, orice relatii as fi avut cu ei in trecut. 

Nu vreau sa imi mai fac nici un plan. Vreau sa ma bucur ca traiesc. Atat cat pot, cu ghearele tristetii infipte in gatul meu. Aceasta tristete la fel de veche ca momentul in care am descoperit prima data lumea. Nu era chiar mereu prezenta, dar si ea statea molcoma tot ca o promisiune. Si la inceput soptea, dar din ce in ce mai tare soapta ei a devenit un tipat. Despre oamenii de care o sa ma leg ca apoi sa ii parasesc plecand din ce in ce mai departe, cu o parte din inima mea la ei. Si alta parte arzand dupa ei, dupa verile in care m-au dus cu aripile pescarusilor pe tarmul marii. Dupa tot ce au fost si au devenit in ochii mei.

Si daca n-ar fi fost iubirea, poate acum nu as fi avut ghearele tristetii infipte in mine.

Iconita asa frumos pictata cu tot ce m-a facut plutesc la el. De ce oare pictam iconite cu cele mai frumoase culori pe care le avem  unor fiinte de carne la fel de imperfecte ca noi? De ce ii facem zeii celor mai frumoase emotii pe care tot noi ni le oferim noua? 

Si o intrebare mai importanta: este pentru ei sau pentru noi toata aceasta munca? Poate pentru noi. Ca el n-a vazut niciodata literele perfect alambicate  in care am pictat emotiile.

Si nici nu o sa le vada. Am lasat iarasi seara sa se asterne peste mine stand pe balcon si mi-a strafulgerat o constatare plictisita prin cap ca el nu o sa mai vada niciodata cum ma transform. Cum devin mai mare. Cum, totusi, devin rece la el.

Aseara am visat mai diferit ca niciodata. Da, totul se schimba. Si azi am simtit dureros cum gandul de aseara coboara ca un cutit in inima.

Ma uit in viitor, si imi vad fata umbrita de alte cotloane inca necunoscute ale unei lumi stirbe.

Ma uit in trecut, ochii mei sunt inca puri de ramasite a ce-am fost, dar nimic din tot ce s-a impletit in timp parca nu are sens.

Nu se intampla des ca taria sa nu-mi arda gatul si sa nu simt tristeti trecatoare. Dar sunt linistita. Doar ma pierd in nostalgii.

Poate eu mai degraba imi destup amarul cu fiecare sticla de alcool. Mai bine insa decat insipiditatea zilelor mele monotone, cand bajocoresc acru tot ce am iubit vreodata.

Pot la fel de bine sa fiu aceeasi blonda cu ochi fardati sclipiciosi de la 16 ani sau roscata cu peoapele inegrite de creion de doi ani mai tarziu. Parul meu sta la fel de valvoi, trasaturile fetei exprima aceeasi apa molcoma cu dezinteres. Si melancolia plina de viata ce ma apuca numai vara e acceasi. Plange aceeasi singuratate in adancul nespus al sufletului, astfel ca fetele colorate ce imi poarta vorba la masa sa nu simta.

Si daca ar fi sa se sfarseasca lumea, n-am de ce sa ma plang. Sunt propriile alegeri, propriul pacat de a gusta din tenebre, de a ma feri de lumina, ce imi vor taia din carne.

Tu poate esti tot singur. Esti tot in noapte. Dar uneori imi lipsesti ca ceva vital pentru sufletul meu, pentru mine esti o posibilitate de zi insorita de care nu stiu daca sa ma mai apropii vreodata. Poate ca, orice ar zice lumea, vreau sa inteleg ca si tu treci prin dracii tai, si sa te iert. Totusi, chiar daca asta mi-ar fi simplu, nu pot sa imi calc pe inima si sa recunosc undeva ca am gresit egoist. E pragul meu.

Acum simt ca tot sfarsitul ma va prinde mintind si ocolind viata.

Oricum, cine mai crede in iubire cand ni se zice ca e o nebunie in capul nostru, punandu-ni-se dovezi stiintifice in fata?

E o prostie sa te astept. E o prostie sa cred ca te-am iubit. Ca…te iubesc.

Ce stiu eu despre iubire? E o nebunie.

Piedestal printre nori

 

A fost odata un vis in ea.O reverie mai mult ca o promisiune. A fost ca si cum s-ar fi contopit cu vechile cladiri din visele ei si cu cele pe care mica le percepea prin ochi de foc in intunericul Bucurestiului. O promisiune ca va fi ceva, nici ea nu stia ce, dar va fi completa. Sub protectia lunii isi inchipuia cel mai des visele, cu lumini peste campuri si vai, de la stele si din orase.

Era mica inca si nu prea era luata in considerare. Era suflet nou pe Pamant si nu stiuse sa-si aleaga ca lumea o harta ajutatoare. Se gandea ca toata lumea avea cate o promisiune ca vor fi primiti pe portile infinitului.

De aceea isi ridicau in tihna, parca nestiuti de nimeni, piedestale pana la nori, sa priveasca de mai aproape cand feeria se va indeplini.

Isi ducea si ea la inceput manutele sa fie ridicata mai sus, dar restul erau ocupati sa construiasca sau sa contemple. Era singura. Si tot ce visa ea nu avea deloc forma si culorile piedestalelor lor perfecte. Ei, parca dinadins ca sa o doboare, ori nu vedeau cum se straduia, ori ii dezaprobau fiecare actiune. Nu o intelegeau.

Dar ea a inceput sa isi construiasca chiar si impotriva lor piedestalul ei. Din franturi furate de colo sau colo de adevaruri. Pestrite, de toate fromele si culorile. Unele erau adevaruri false, se daramau imediat, spargand in caderea lor si alte piese. Iar ea, plina de vointa, isi stergea genunchii insangerati dupa ce lovea pamantul si se apuca iar, pas cu pas, sa refaca piedestalul cu adevaruruile autentice pe care le mai avea.

Nu se oprea niciodata din muncit. Cauta adevaruri stralucitoare ca licuricii noaptea , in timp ce tragea cu ochiul la ce se mai intampla prin cer, de la inaltimea la care ajunsese. Uneori isi dorea sa vina un vant cu aripi colorate sa o poarte iar printre lumini si reverii calde de noapte, sa isi gaseasca promisiunea si sa afle si o cale sa se contopeasca in ea, atunci pe loc, ca totul sa se transforme intr-o zi in care ea e soarele.

Dar pana atunci…

Nu va inceta sa spere si sa caute.

Va calca intr-o zi peste toti care vor zice ca viata ei nu e arta. Si ii va respecta pe toti cei la fel de dezaprobati ca ea, ca mai multi sunt aceia carora li s-au refuzat aripile, si ei au cel mai mare foc in sulfet, ei simt la fel de tare ca oricine, iar simtirea e arta iubirii.

Dar pana atunci…

Nu va inceta sa spere si sa caute.

Frunzele fosnesc sub pasii mei. Pe tine te enerveaza sunetul. Te-ai ascuns in versuri despre un prezent incert. Eu, facand din copilaria alba carte de colorat.  

Cerul e cerneala. Te intreb care e momentul tau din zi preferat. Al meu e mereu legat de inceput si sfarsit. Uneori de intuneric ca de o patura moale. Tu esti fara raspuns, ca prezentul tau incert. Nemiscare. Da-mi te rog un subiect de umplut timpul. Tu taci si eviti. Eu incerc sa nu dorm acest moment, dar deja visez la altceva.

La ziua de maine, care va straluci iar pentru frunze moarte. Frunze batrane, casatorindu-se cu sfarsitul. Obosite, se contopesc cu pamantul, o sa doarma toata iarna, si o sa renasca o data cu primavara. Lor nu le e frica de moarte, s-au gatit in culori de foc, ele stiu ca orice sfarsit e un nou inceput.

Ploile ce se anunta nu vor mai cadea cu raze de soare, ca vara. Vor inegri cerul, vor spala asfaltul, vor canta cu vant, vor incenusi culorile de nostalgie.

Pasarile se pierd in orizonturi straine. Lumea tine unison timpului ciclic. Doar oamenii dorm, visand ca timpul e ca o calatorie cu trenul, de aici pana aici.

Ce nu te omoara te va face intr-o zi mai puternic


Gandesc prea mult. Sau, cum ar zice el, mult si prost. Actionez pe moment si fac multa mizerie incercand sa curat dupa mine. E ca si cum iau orice intamplare ca un fir de ata si il incurc pana nu imi mai dau seama pe unde sa il descurc. Ma pierd in reverii in timp ce viata mea se incalceste in jurul deciziilor mele. La un moment dat m-am privit in oglinda si mi-am zis: „tu, cu toti anii trecuti peste tine, da, ai schimbat influentele, dar pe tine nu te-ai schimbat cu nimic.”

Asta am simtit in ultimul timp. Pe langa apatie, de care am mai vorbit. Dar de ce simt apatie? Pentru ca nu mai am incredere in mintea mea. De ce nu mai am incredere in mintea mea? Ma uit peste munti si vai cautand raspunsuri, in loc sa privesc problema dureroasa direct in fata.

De ce nu o privesc direct in fata? Pentru ca, daca caut adanc sub muntele de apatie, o sa gasesc ura. Si daca incep sa caut si sub ura, gasesc tristete. Tristete care izvoraste dintr-o veche nedreptate. 

Asa mi s-a solidificat, formand un zid de aparare, durerea. Dar vad cum ma impinge inapoi, ma oboseste si nu ma lasa sa deschid surprinsa de o noua zi ochii dimineata. Am vorbit despre cum nu e bine sa pui ziduri. Dar pe alea vechi e greu sa le darami. I-am zis lui ca ar trebui sa isi schimbe mentalitatea. Dar am simtit cu toata puterea ca mai degraba imi dau sfaturi mie.

Sa pun punctul pe i… Nici macar nu stiam unde vine i-ul pana aseara, cand am gasit raspunsul mult asteptat. Am plans, destupand izvorul tristetii. Si am vazut tot procesul alchimic prin care am degenerat, transformadu-ma intr-o statuie in interior, miscandu-ma fara stare dar si fara chef in exterior.

Sunt puternica. Si puterea mi-o alimentez, oricat de slab ar parea pe moment, cu speranta. In ciuda tiparelor din capul meu, incerc sa fiu pozitiva. Lumea ma intreaba de ce, cum. Ei nu stiu tot. Nici eu nu stiu tot, dar simt cand e ceva ce ma poate dobori. Si daca nu as fi puternica, nu as spera, as fi doborata. 

Asa ca am crezut ca totul se va rezolva. Si uite ca aseara am surpat piatra de pe suflet. Nu am putut sa scot cuvintele din mine fara sa ma las inundata, si am gasit o cale sa iert. Toata nedreptatea care nu m-a omorat acum cateva luni, dar m-a facut sa nici nu mai traiesc cu aceeasi pofta, mi-a implantat o samanta de moarte.

Si am realizat ca m-a facut mai puternica. M-a determinat sa nu ma mai victimizez, pentru ca trebuia sa lupt de data asta. Sa lupt cu monstrii care pentru cei de afara sunt invizibili. De data asta, ca sa renasc cu adevarat, aveam nevoie sa scot toti oamenii care nu imi mai trebuiau in viata mea. Sa nu ma mai bazez pe nimeni, e o lupta pe care nimeni nu o poate duce in locul meu.

Samanta de moarte m-a facut sa realizez ca ma invart in cercuri si ca e cazul sa imi iau viata in maini. M-a determinat sa supravietuiesc. Nu stiu unde as fi ajuns daca nu luptam. Poate nici macar nu era o rascruce in destinul meu aici, poate asa a fost sa fie, o lovitura care sa ma trezeasca la realitate.

Sau poate am supravietuit pentru ca un om minunat mi-a sters o data cicatricile cu spirt. Da, m-a ajutat. Oamenii te ajuta cand nu exista alta cale de scapare. Dar nu e o regula. Si nu sunt niciodata cei de la care iti doresti asta. De aceea, invata sa fii tot ce ai nevoie singura. 

Esti singura cand vine vorba sa reprezinti ceva. Nu te agata de binele sau raul pe care ceilalti ti-l fac, ca apoi sa te reprezinte. Straluceste singura, si apoi lasa-i pe ceilalti sa se bucure de lumina ta.

Lasa viata sa curga. Nu te agata de persoane sau intamplari. Sparge zidurile daca se creeaza. E viata ta, traieste-o cat o ai.

Si nu evita lacrimile. Lasa-te inundata de plans, oricat de rau te-ar durea pieptul, oricat de urat ar arata ochii tai inrositi dupa in oglinda, oricat de tare te-ar durea capul a doua zi. Asa curge viata. Scoate ce e prea mult afara din tine, lasa-te dezintegrata, ca apoi sa vina o noua zi. Sufletul are nevoie de spatiu ca sa se poata umple. Nu mai baricada sentimente putrede in tine de frica ca ele dor cand le simti.

Ani la rand

anilarand

Toate povestile incep cu “a fost odata ca niciodata”. Pentru ca toate povestile sunt doar limbajul viselor. Iar visele sunt acele povesti care te citesc pe tine. Undeva, calatoria e totuna cu destinatia si cu acel acasa de la care ai pornit. Dar lumile nu stiu asta. Lumile sunt duse in uitare prin un analgezic la fel de puternic ca vocea sirenelor pentru marinari: cuvantul. O cale pentru a gusta noaptea libertatii in care visele te vaneaza, si numai nebunul va gasi scapare.. Oamenii sunt fiinte care au superputerea de a avea in exterior tot ce sunt in interior. Nu exista lume sau ceva pe lume care sa nu fi fost creat de gandurile omului. Omul este o fiinta colectiva si totodata fiecare personaj in care este impartit. Ai mai auzit asta, nu? Ai mai auzit probabil si ca suntem damnati. Niciodata ce cream nu este ceea ce pare. In spatele acestui lucru  se gaseste mecanismul prin care resursele noastre de creatie sunt nelimitate. Dar mereu exista senzatia ca manifestand o idee te pierzi tot mai mult de ceva esential. Si, la urma urmei, e greu sa admiti ca esti propriul tau Dumnezeu. Va trebui sa admiti si ca esti propriul tau abuzator.

Cu filozofia asta de duzina incerca sa ma vrajeasca sa uit de instinct. Dar nu sta in puterea unui om sa ajute alt om sa evadeze in eternitate. Nici macar luminile electrice ale orasului nu ma mai scoteau din propria minte, limitata la disecat orice umbra de fericire in care se pierd oamenii din jurul meu.

Au trecut doua saptamani de cand i-am intretinut conversatia despre infinit. De atunci am curs in tacere pe langa alti oameni care dezbateau pareri de toate felurile in aburi de bere si in fum. I-am privit cum in imaginatia lor se simteau zmei. Am clipocit obosita pe langa oameni care, prin gesturi minore, umpleau timpul alaturi de mine si se simteau impliniti.

Sunt plictisita de orice forma in care se scurge viata mea. Nu gasesc bucurie in ei, poate de-asta nu gasesc nici in mine. Asta o fi, ma umplu cu prea multe resentimente si nu mai e loc sa ma accept asa cum sunt.

Si daca e sa vorbim despre ura, e un motor folositor cand trebuie sa te ridici dintr-un hau. Dar incepe sa devina obositoare cand iti mai foloseste doar ca sa te lupti cu morile de vant.

Au trecut doua saptamani de la ultima conversatie cu rost pe care am avut-o fara sa imi iau in seama vocile din cap care imi spuneau: „nu exista un rost!”

Si au trecut ani la rand de cand am facut ceva mai important decat sa filozofez despre conditia umana. Ani la rand care au trecut peste clipele de copil in care simteam povestea dincolo de cuvinte.