Te rog, iubește viața, și va fi nesfârșită

La 6, priveam cu soarele se oglindea în mare. Leganda spune că podul tălăuzitor, creat din lumină pe valuri, este drumul către comaora piraților.

Mare în care înecasem părți din mine și acum o iubeam cu milă, ură sau regret.

Nostalgie.

Îmi țesusem o pânză din valuri peste ochi, de vise cu ochii deschiși, cu frică să mă trezesc vreodată.

Valuri, valuri.

Înghițindu-mi miile de iluzii în dansul lor etern, minte purtată departe…

Marea purta în largul ei sufletul unei copile. O tânără curajoasă, care avea tăria să creadă că e invincibilă. Dar care nu se rupsese de lumea ei încă, să înțeleagă că e doar un fulg de nea între mii și mii, creeându-și drumul să se afunde în aceeși pătură uniformă de zăpadă.

Valurille îmi poartă visele pictate pe porțelan, din sufletul copilei ce eram odată.

Rămâne să cred în cea mai bună parte a fulgilor de nea.

Că oamenii sunt îngeri căzând, ce își sculptează, în căderea lor, aripi să urce înapoi. Ca fulgii de zăpadă, dansând pe aripi de gheață, ciocnindu-se în învălmășeala lor frenetică, până ce se contopesc cu toții în liniștea de la care au plecat, pe Pământ.

Eu cred că lumea s-a înfăptuit din mare, și privim cugetători spre orizont, fără să știm că acolo ne așteaptă tot o mare. O să ne spele cu totul, de parcă am fi niște biete fire de nisip.

Până la urmă, aici e frumusețea, să fii transparent e inevitabil și mulți caută, oricum, să-și dea jos aripile, să cadă lin în pătura de omăt.

Ce Înseamnă să fii în viață?

Încearcă să nu uiți de linia de mijloc.

Mediana se întrepătrunde pe calea inimii-

numai acolo a oferi găsește a da.

sufletul în dreapta

akasha, sufletul acasă

când noaptea se lasă,

akasha e drumul spre casă.

Deci,

data viitoare când privești adânc în ochi,

când îmbrășișezi, sau plângi, ascultând tot felul de povești,

când ești prietenul cuiva,

când suferi la telefon cu el, chiar dacă el suferă după altcineva…

Nu uita de lună, ce se incunună

cu o pânză de fractali, norii în jurul ei,

dansând de parcă ar spune povești

și de cartea citită la lumina ei.

Nu uita că fratele tău îți spunea extraterestru verde când erai mică

și îți plăcea să scrii povești,

împletindu-ți gândurile precum luna norii.

Ai scris una despre o feitită cu aripi,

ca mariposa,

care își desoperise drumul spre familia ei de spirit,

după ce citise o carte în podul părinților săi umani.

Și mai târiu am citit o carte verde despre extratrestri, găsită în pod.

Când eram mică știam cine voi fi, și era ce voiam să fiu.

Dar nu puteam să explic ce era.

Voiam să fiu eu.

Eu, fără oglinda care mă definește.

Eu, plutind prin spatiu.

Dacă mă iubeam?

Eram iubire.

Eram Om.

ori tot,

ori eu,

dincolo de definiții.

Dar îmi plac prea mult poveștile.

Iar starea de transă în care le admir, fără a le atinge.

Tu îl simți pe Dumnezeu?

Despre Effie Stonem

I’m gonna fly like a bird of the night, feel my tears as they dry. I’m gonna swing from the chandelier. – Sia, Chandelier

Effie,
Clar ești frumoasă, dar problema este ca o știi mult prea bine.
Ai un aer parizian. Un ten alb-rozaliu, bucle naturale, roșcat-blonde, acum ți le decolorezi și le îndrepti, dar ți-ai păstrat mișcările languroase și preferința pentru oja mov sidefat.
Mie îmi plac shoes-ii, blugii sfășiați si iile, în timp ce tu porti dungi marinărești, tricouri albe, decoltate, Dr. Martenși.
Noi nu prea mai vorbim.
Doar că, vezi, dincolo de sarcasmul cu care umpleam deșart imaginea ta, am aruncat o privire stângace și asupra sufletului ău. Neintenționat, bineînțeles.
Așa am văzut dincolo ochi albaștri sau verzi, după cum prindeau în ei lumina, mereu însă fazi, absenți, reci ca gheața.
Am văzut că te ascunzi atât de adânc, încât realitatea pare doar un film în care joci.
Așa simți când te uiți fix și gol, apoi întrerupi subit orice conversație banală: „Totul e un vis acum…”Nu vii se pare? Eu visez.”
Îți amintești?
Eram la ziua unei prietene, și tu băusei, pe furiș, un pic cam mult. Ea s-a supărat, dar tu erai mai supărată pe tine. Ai fugit, singură, să privești mașinile ce curg pe stradă, de la înălțimea celei mai apropiate pasarele.
Te-am ajuns din urma și ți-am zis:
-Nu mai minți că te distrezi! Inunzi noaptea cu durere.
Tu ți-ai aplecat capul peste pasarelă, în timp ce lăsai disperarea să te inunde. Mașinile împrăștiau farurile portocalii prin noapte. Totul era de un portocaliu strident, orbind întunericul.
Iar tu tăceai. Am continuat:
-Eu nu cred că ești slabă. Doar că, vezi tu, ascunzi o suferință prea ascuțită în tine.
În acel moment, fața ta s-a schimonosit. Mimai, ca un ecou, mintea distorsionată. Armonia unui țipat, pe care îl amuțeai de atâta timp.
-Ascultă, Effie, știu prea bine cât de ușor e să (te) minți când după colț găsești distracții să te scape. Înțelege odată! Deja nu mai abuzezi tu de ele, ci ele de tine. Nu vezi cum explodează în tine tot ce fereci între ziduri, rușinată?
Te-ai prelins pe jos, cu capul proptit de balustradă. La ultimele mele cuvinte, te-ai închis abrupt, înfricoșată, cu genunchii la piept și brațele îmbrățișând genunchii. De parcă îți protejai întunericul. Ca și cum nu ți-era usor să îți simți tăcerile expuse așa.
Acum ieși prin cluburi și povestești cum agăți băieți. Te riști să mergi cu ei acasă, chiar dacă ești virgină și vrei să rămâi așa, că tatăl tău îți impune asta. Știi că nu vei face nimic, dar tot te duci, îți alegi bine băieții și știi că au „zăpadă albă”. Cum de nu știi deja și ce va urma? Te vei tripa nașpa la fiecare atenție de-a lor, cum faci de fiecare dată. Îți vei suna disperată prietenii, ei vor să te ajute, dar unii sunt sătuli să vadă cum te arunci înapoi în vâltoarea din care te-au scos. Unii zic că ai probleme, de-aia faci chestii din astea.
„Nu încerca să o salvezi, este pierdută… Pierdută pentru ea, pentru tine, pentru tot restul lumii.”
Eu, însă, nu cred că ești pierdută. Ești unde ai vrea să fii, și plătești prețul cuvenit.
Îți amintești?
În liceu, melodia ta preferată era „Chandelier”, de la Sia.
Cu drag,
Alice.

Conversații la lumina lunii 3

-Îți stă bine rău de tot roșcată. Și îmi place să petrec timp cu tine. Cât au trecut, zece ani?

-Eram în generală. Știu că tu erai deja a cincea, iar eu credeam că mama mea și cu tatăl tău o să se căsătorească într-o zi. Le ziceam mereu colegelor de clasă că tu ești frati-miu vitreg.

-Nu cred! Ce-or fi zicând fetele alea acum? Îmi și imaginez. Mă văd pe stradă și încep: uite-l  și p-ăla!

-Ei, îți dai seama că nici nu te mai cunosc acum…

-Dar tu îți imaginezi cum ar fi fost dacă eram frati-tu mai mare? Să fiu la fel de deschis cu maică-ta cum sunt cu taică-miu. Da, cred că aș fi putut. Ar fi fost fain să mă apropii și de tine. Păi, îți dai seama? Nu te lăsam să umbli cu nic un ratat. Știam tot de tine. Unde ești, ce faci. Tot aflam dacă voiam . Nu cred că și-ar fi convenit.

-Ba da, cred că da.

-Pari o tipă șmecheră, așa.

-Adică șmecheră?

-Adică faci lumea să te placă. Si asculți muzică bună. Muzică din aia de tripați. Mai ții minte când eram mici?

-Da, te băteam mereu la cărți.

-Da, mă, nici nu știu cum reușeai. Dar, în nici un caz, nu te vedeam ajungând așa.

-Așa, cum?

-Așa, să fii genul de tipă care trage mereu. Mai că mi-ar veni să fumez un pai cu tine. Doar că m-am lăsat de mult de prostii.

-Păi și cum mă vedeai?

-Nu știu, te vedeam cu un job super tare deja.

-Mai am până acolo. Ca să ajung unde mă vedeai tu trebuie să mai fac un pic de școală. Sunt încă mică. Am 19 ani.

-Da, chiar că! Dar oricum. Îmi și amintesc. Maică-ta se lăuda mereu cu tine, ca acum. Dar atunci…Prima pe clasă, mergeai la olimpiade… Cu mine cu ce să se laude? Eram oaia neagră a familiei.

-Și eu sunt acum. Ei încearcă să întoarcă fața de la felul în care –i dezamăgesc. Doar că s-a schimbat în mine ceva fundamental la un moment dat, pur și simplu n-am mai vrut să fac totul ca la carte.

-De ce?

– Nu contează de ce. A trecut. Totuși, eu continui să o iau pe cărări pline de semne de întrebare. De parcă încă aș fi acel copil ce a devenit rebel peste noapte.

-Păi… dacă motivul a trecut, de ce continui să o faci?

-Pentru că nu pot să scap de imaginea care este în ceilalți despre mine. Mă privesc de parcă ochiii lor sunt lentile distorsionate. Mi-e frică să-i pierd, totuși. Mi-e frică să nu rămân singură.

-Te-ai gândit vreodată că ceea ce ți-e frică ești deja?

– Da. De aceea mă pierd în litere uneori. Când simt că mă sufoc, ele mă ajută să respir. Prin faptul că întipăresc pe foi ce mă doare cel mai tare, cu maximă sinceritate, și apoi îmi imaginez cum ar fi ca aceste cuvinte să circule prin lume, să vadă toată lumea pe unde am fost și ce am făcut.

-De ce nu publici ce scrii, atunci, undeva?

-Dar asta vreau să fac. Este cel mai înfricoșător lucru pe care l-aș putea face, cel mai măreț. Ți-am zis doar. Respir pe foi, prin cerneală .

Gena sprituală

Unii dintre noi avem gena spirituală.

Nu putem să explicăm cum știm ce alții nu pot.

De ce e imposibil de descris?

Iată explicația.

Pentru suflet, există un frate înger.

Într-un cățel cu inimă pe nas, trimis ca semn, din trecut de către un om ce citea prin această fată.

Vedea în viitor, porți deschise.

Sau chiar în chipul din oglindă, asta dacă ești acel înger încarnat printre oameni.

Înțelegi?

Eu am înțeles, ascultând povești prin care oamenii se întâlneau cu ei înșiși.

Și, pentru o clipă, aveau o dovadă.

Suntem construiți din spirit pentru destin?

Sau din destin, pentru spirit?

Suntem construiți din spirit spre destin.

Sunt spirit,

e ceea ce sunt.

Tuzla, tek, Alma și doze de bere

Marea Neagră, noapte albită
Mașini, boxe pe tek, dinamită
Infinită, marea se pierde în cer.
Un cui în tihna altor îngeri.
Ca tine, liberi, vor să se exprime
Cu tine, doze de bere pline.
Pe plaja, la Tuzla, sălbatic, aproape
De natură, orașul departe, doar noapte
Zile deșarte, făcute să fie colorate
Un pic, împreună, cât avem parte,
Împărțind pelicule de eternitate,
Universuri nemăsurate, pupile dilatate.
Timbru, întins pe nisip, și vântul bate,
Poartă spre noi povești în șoapte
Dinspre corturi, și alte masini parcate
Raze de lună, de nori întretăiate-

Pânză de fractali, minți iluminate

În tăcere-adâncă, departe de oraș,

Lângă mare, și mintea drept luntraș

Te poartă-n depărtare, spre lumi divine

Cărți de magie la lumina lunii pline.

Ne-am urcat fără bilet (nu de alta, dar nu mai găseai locuri nici în picioare), ca două vagaboante, cu băieții noștri care se deciseseră mai din timp ca noi să plece spre mare. Destinația- Tuzla, un party restrăns de tek. Călătoria- trenul plin, făceai slalom să treci pe hol de oameni. Controlorul- plin de viață și pus pe glume, admira tinerețea noastră poate, că nu s-a supărat cum boschetăream noi pe hol cu muzică în boxă și doze de bere în mână, și nici nu ne-a certat pentru dogul nostru argentinian care se lăfăia pe tot culoarul. Ce-i drept, o fi Alma (suflet) mare, dar e frumoasă și blândă.

Noaptea s-a lăsat adâncă până am ajuns noi, dar cei patru kilometri până la plaja sălbatică au fost luminați de noaptea clară și luna plină.

Am ajuns cu o zi înainte de party, printre încă câțiva rătăcți ca noi, cu mașinile sau cu cortul. La fiecare grup o boxă bubuia cu muzică, zeci de mini party-uri despărțite de tăcerea acestui colț de pustietate. Luna era intretăiată minunat de nori, așezați în cercuri simetrice în jurul ei, ce se dispersau către extremele cerului. Exemplu de geometrie sacră, oferit mirific de natura din care această învățătură a izvorât.

Când toată lumea s-a băgat la somn, eu am petrecut citind cu lanterna lângă valuri, până la răsărit.

Gluma unui prieten, așa se citesc cărțile despre ocultism, la lumina lunii. În ființa mea poetică, i-am luat gluma ca ciob de adevăr pe care nici el nu știa că l-a spus.

A doua zi, am intrat în mare. Apa caldă, valuri line, numai bine de înotat până în zare. Am băut o cafea și mâncat o omletă la restaurantul de lângă plajă, unde o doamnă rumenă în obraji făcea veselă glume cu noi, și ni se mai plângea din când în când că nu știe de unde am apărut buluc atâția.

Ce-i drept, plaja se umpluse, deja se strânseseră oameni, iar pe la prănz au pus și boxele, duduind pe nisip, oameni pierduți frenetic în ritm. Am fost și până în oraș, 4 kilometri până la gară și apoi încă unu până în centru, la bancomat și Lidl. Acolo două micuțe fetițe arabe s-au îndrăgostit iremediabil de Almi, ca toată lumea.

Alma mereu face furori. 🙂 A stat răbdătoare, un pic enervată dar cuminte, la smotoceala copiilor.

Și ei i-a plăcut prima oară la mare. A dormit cuminte lângă cort, a explorat plaja, dar atentă să nu plece prea departe de noi, s-a anturat cu alți căței de pe-acolo și s-a jucat fericită.

Oameni oglinzi

Uneori, pare că oamenii sunt oglinzi-

reflectă emoțiile noastre precum ape cristaline

convingerile noastre precum butoane apăsate dincolo de carne.

Descoperim în ei cum să ne cunoaștem pe noi

mental,

fiecare relație amestecă și așează un cub rubik

reperzintă yin si yang.

Mi-ai desenat în joacă yin și yang pe picior.

Îmi făceai caricaturi pe piele,

te prosteai ca un copil nătâng,

inocent,

un pic pasional când mi-ai pus flori pe sâni

-cu pixul-

parcă voiai să-i guști.

Mai știi?

Te-am convins cu un sărut să dai graffiti în lucul meu preferat.

Ai scris numele meu pe ziduri

lângă al tău.

M-am prostit scriind citate cu spray-urile tale

și tot tu m-ai învățat că muzica poate fi meditație.

Mai lipsește un element ca tabloul să fie complet,

Spirit.

Țesătura mistică ce se reduce la un punct,

un nucleu de lumină,

ce reduce oamenii la orice vor să creadă că sunt,

propriile lor oglinzi.

Cybele

Stă în umbra unei mitr-episcopale

Decorată cu turnuri și pinacole.

La poarta orașului, rază cu rază,

Semiluna îndrumă oameni acasă.

Țese universul, îl ascunde

În umbră, îl luminează c-o undă.

În mâna stângă, cinci instrumente- chei;

În mâna dreaptă, chimia sulfetului.

Cercul dorințelor, degenerării,

Zace amorțit in cutia Pandorei.

Șarpe încolăcit pe un ou-

Creatorul și Universul său,

Filozoful și misterele sale,

Când oul se sparge, omul răsare.

Legi universale ce în timp se-afundă,

Mistere antice ne urmăresc din umbră.

Cosmos

Uneori, mă trezesc reproșând literelor

-de ce nu vor să iasă din foc?

Nu înțeleg că le-am dăruit ce-am mai de preț?

Curajul de a rămâne în picioare, de a trăi,

de a iubi,

de a învăța să iubesc,

cu aripi libere, frenetic, dincolo de nori?

Dar Matangi are ritmurile ei;

ca orice femeie, trece printr-un ciclu,

doar că nu se regenerează carnal,

ci lunar, astrologic, energetic.

N-are nevoie de incantații,

are nevoie să o doresc de parcă n-aș putea , fără ea,

respira.