Nu e c-an povești

Vorbești tare și mult, mă întrebi lucruri personale, dar de ce cauți să fii sinceră? Chiar crezi că-mi pasă cine e tac-tu și după cine plângi când nu ești cu mine? Toate dramele vieții tale, înșiruite pe foi, vrei să fii vulnerabilă în fața mea, dar să-ți spun ce, ești cam mică dacă încă te mai lași impresionată așa repede.

Liniștește-te, eu am văzut destule, și n-are de ce să îți fie frică. Hai să deschidem sticla de vin, povestea noastră va rămâne între așternuturi. Așa, nu vei avea de ce să îți pară rău a doua zi, după ce pasiunea din noi va fi ars ca o țigară.

Știi și tu, uneori iubirea se termină odată cu sexul. Și, atunci, nici n-are de ce să fie altfel. Nu mai crede toate vrăjelile, fără Feți Frumoși și alți cai verzi pe pereți, când o să te mai plimbi prin lume încă un pic o să înțelegi. Că și ca tine am mai văzut. Că lucrurile n-au de ce să fie așa impresionante.

Nu e c-an povești, nu e cum crezi tu că e.

Crezi că sunt prostul tău, și că e cazul să mă minți? Ce sunt pentru tine? Doar o secundă din viața ta, văd prin tine. Dar tu n-ai decât să fii rea, ca și cum nu te frământă.

Nu-mi da totul, nu vreau, am mai cunoscut altele și câte altele…

Nu te supăra, măcar știi să nu te amăgești degeaba, că știi că amăgirea e o pierdere de timp.

Am văzut multe în viață, m-am născut târziu, octombrie rece, și ploua…

Ăsta-s eu, nu băiatul potrivit apărut fix când aveai nevoie de unul.

Dar tu continui să fii optimistă când te uiți la noi, știi că oricum o să găsești altul în nici două zile dacă vrei, pentru că și tu ai inima de gheață.

Se vede în ochii tăi, așa goi și reci, că știi mai multe decât cele de vârsta ta, n-o să te atașezi decât cât e cazul. Ai trăit prea multe ca să nu știi că s-ar putea să te arzi și să îți pară rău după dacă pici. Dar asta îmi place la tine, că ai mintea deschisă.

Păcat că mai mult de atât nu poți fi.

Și nu suntem pe aceeași lungime de undă.

PS: E octombrie, plouă iar, lasă să cadă din cer, să spele culorile rămase de la noi. Oricum totul era de fațadă, ca machiajul de pe chipul tău. Ușor de șters. Degeaba mi-ai promis că vei simți mereu promisiuni în gesturile mele, când ai pus deja pe altul în locul meu. A fost și la mine timp pierdut, chiar de nu ți-am arătat. M-am consumat pentru un suflet care nu-mi era decât o lecție.

Pleci sau stai, nu ai decât, nu mă atașez de data asta. În jurul meu s-a lăsat ceață și când nu e, e doar greață. Așa că mă-nțelegi de ce nu voi rămâne dimineață.

Reclame

Grădina Eden

Un șarpe se trezea dintre coastele ei. Fetei mintea îi vorba fermecător, captivând șarpele să se încolăcească în jurul șirei spinării. În sus, mai întâi se frământa în pântec ca un copil-idee, apoi își continua drumul, mușcând-o de inimă, muscând-o de al treilea ochi, ieșind, apoi, ca un buchet de trandafiri, din creștetul capului.

Fata, acum, devenise o tulpină, iar sângele ei, otrăvit, era seva ce hrănea trandafirii. Ei, cu mirosul lor pătrunzător, de sentimente înveninate, atrăgeau în cupola lor petale – raze de lună.

Înțelegea în sinea ei că va trece prin multe gări până va ajunge la destinație.

Dar avea încredere că toate drumurile vieții se intersectează, în final.

Acum, tot ce avea de făcut era să viseze cu ochii deschiși cum era acolo. Să fie recunoscătoare. Să își amintească cât de mult iubește.

Lună plină

Strălucește, slujește cerul, portocalie, luminoasă, dezvăluindu-se în toată splendoarea sa.

Ea este cea care călăuzește sufletul prin marea inconștientă, de la poveste spre altă poveste.

Ea ne pune în joc motivul ciclului pe care-l trăim dezvăluindu-i sensul puțin câte puțin, în ritmul în care își dezvelește lumina de pâcla de negură, noapte de noapte altfel.

Acum luna plină dezvăluie întregul poveștii cu toate lecțiile pe care le revela treptat în ciclul ei.

Și invită la concluzii.

Alegeri.

Luna ce o privesc prin ochii mei spune aceeași poveste de ceva timp, așa, repetitiv.

Are gust amar.

Să văd că, nici așa, cu cărțile pe față, nu mă pot hotărî să mă trezesc.

Să îmi dau seama că toate drumurile prin care încerc să-mi scurtez timpul, să-mi amân destinul, mă duc în ispită.

Să nu vinzi înger păzitor!

Uneori chiar trebuie să plecăm.

Acolo unde e vară.

Poate că… undeva în sud.

Poate… La mare.

Pornim la drum și miroase a soare și vânt.

Pornim la drum și miroase a pește, gudron și alge.

Pornim la drum și rândunicile sunt pescăruși.

O cotim.

Iată gara.

Iar în spatele gării, știm sigur, în spatele gării se află marea.

Povestea din spatele cărții

O zână cu părul roz mi-a dăruit această carte. O tipă cu suflet de copil, veșnic tânăr, care caută răspunsuri la lumina lunii, îndrăgostită de animale. Cu pisica neagră și câine negru. Câinele, Alma, este un ditamai dulăul cu inimă blândă, ascultător și iubăreț, cu o pată pe nas în formă de inimă.

O dată, eu și zâna am găsit un porumbel pe moarte, am încercat să dăm în toiul nopții de un veterinar, dar prumbelul și-a luat zborul spre alte universuri chiar în brațele ei, schimonosit, cu ochii dați pe spate.

Altădată, fulgi mănoși de zăpadă cădeau peste București, iar zâna a spus:

-Zici că sunt bucăți de pâine căzute din cer pentru dragul nostru porumbel!

După o pauză:

-Știi, iubirea e cea ma puternică forță din univers. Ea poate schimba tot, tămădui orice.

– Da, dar pentru cei ce au motive să se teamă de întuneric, iubirea e de neatins.

– De ce crezi asta?

-Fiindcă în inimă este cel mai adânc întuneric.

Da, fata care mi-a dăruit această carte ușoară ca briza mării, este ea însăși o împletitură de povești.

Despre roman

„Să nu vinzi înger păzitor!” de Jutta Richter este un basm pentru copii, care trezește atâtea semnificații într-un om mare. Este scrisă cu blândețe și nostalgie.

Este despre lumea de vis în care își ascunde cu naivitate condiția tragică un copil de opt ani, Nono, a cărei singură alinare, mama, fusese răpusă în bătaie de ” tipul ei cel nou”.

În noaptea cu pricina, Nono aștepta, ca de obicei, să se stingă luminile în casă, să poată intra pe geam fără să aibă de-a face cu noul său tată. Urmărind pe la ferestre, vede cum bărbatul sparge creasta femeii cu o sticlă, și i se face frică când vede că mama sa nu mai mișcă. Bărbatul iese din casă, iar până se întoarce el, Nono cheamă salvarea. Apoi pleacă pe străzi, așteptând momentul în care mama lui se va întoarce acasă, să îi deschidă din nou geamul.

Între timp, îl cunoaște pe Corsaru, și îi povestește cât de mult vrea să ajungă la mare. Parcă, stând așa, împreună, pe malul râului, pot chiar să o simtă în fața lor.

Corsaru are o șapcă roșie de care e mândru. El e mare, și om al străzii, dar nu din cei răi și bețivi, cum ar fi gașca lui Ilse Roșcovana.

În timp ce se lasă seara iar ei își caută adăpost, trec pe lângă niște afișe care făceau reclamă la îngeri păzitorii pentru bogătași.

Nono cântărește că un înger păzitor e lucru valoros, și de aici începe o întreagă peripeție, al cărui punct culminant este întâlnirea celor doi cu Regina. Nono e gata să îi vândă Reginei îngerul păzitor ca să facă rost de bani să plece cu amicul lui Corsaru la mare, să își deschidă un chioșc de răcoritoare pe plajă, să trăiască bine. Și Regina acceptă.

Dar, cu toți banii din lume, Nono pare să fie lipsit de noroc în călătoria sa fără protecția îngerului său.

Richter reușește să conceapă o poveste emoționantă despre rezistența viselor și speranțelor împotriva unor circumstanțe dure și dezamăgitoare.

Deși cartea nu intră în profunzimea emoțiilor, nu denotă nici un aer superficial, este ca un cântec folcloric de leagăn, cu personaje vulnerabile și imperfecte. Iar povestea este câteodată a lor, câteodată doar este.

Sentimentul de azi #5

Unii spun că, atunci când murim, ne naștem într-o altă lume. Rai sau iad.
Alții spun că nu mai este nimic după moarte. Doar muțenia surdă a unui zid.
Eu mereu am crezut că ambele variante sunt posibile, pentru că mereu am crezut că avem posibilitatea de a alege.
De ce n-ai alege să te naști din nou? Pur și simplu, atunci când ești în vid, ești doar conștiința pură a tuturor particulelor de timp în care te-ai dispersat, ca o pânză de fractali. Nu mai ai posibilitatea să trăiești tot ce ești, fiecare lucru ca un episod individual.
Așa că să te întorci înapoi în pânză vieții înseamnă să luminezi toate drumurile care duc înapoi spre ceea ce ești, deci să le experimenteze pe toate, până când, atunci când vei decide să rămâi în vid, te vei cunoaște fără cotloane de umbră.
Toată lumea a auzit că în tradiția buddhistă ar exista ideea că „tot este unu”.
Nu vă stârnește citatul acesta imaginea că suntem una cu vidul? Suntem fiecare punct de lumină în care se sparge. Toți suntem câte un fractal ce extinde aceeași ființă către lumile neexplorate din universul său intrinsec. Toți suntem interconectați prin același scop, reprezentând în esență aceeași minte, care se caută pe sine, luptăndu-se cu sine.
Asta-i utopia care se manifestă distopic.
Viața.
Percepția temporală înseamnă mai mult decât să delimitezi ziua după ceas.
Prin secolul XVIII, deja lua amploare filozofia mecanicistă în lume, ce ne compara pe noi, oamenii, cu mașinăriile manevrate mecanic.
Această ideologie a contribuit la iluzia timpului. Se presupune că ceva a existat înainte de orice altceva.
Cred că această idee ne-a făcut să presupunem că vidul ar fi fost înainte, sau ar fi urmat timpului.
Dar dacă firul cronologic n-ar exista? De ce ai presupune, de fapt, că există un viitor sau un trecut, în afară de mintea ta?
Știi deja că viitorul este doar o ipoteză, în continuă schimbare, nu? De ce n-ar fi și trecutul la fel?
Gândește-te așa. Ce știi despre trecut, în afară de amintiri? Le mai poți trăi, obiectiv? Le mai poți simți? Mai ești același acum, ca să fii sigur că le percepi exact cum s-au întămplat?
Trecutul e distorsionat, în continuu, de fiecare nuanță a reamintirii noastre.
Atunci vidul, el trăiește prin noi, odată cu noi, în fiecare expirație sau în ritmul în care clipim. Vidul nu este acolo, în trecut sau viitor, pentru că ele nici nu există încă de fapt. Tot ce este cu adevărat este acum. Vidul este prezent, odată cu totul.
E greu să asculti prezentul. Pentru că el nu poate fi definit prin timp, viitor sau trecut, deci nu avem cuvinte în intelectul nostru să îl descriem, categorisim. Dar, cu toate că, trăind în prezent, nu vom putea „încadra în cutiuțe” experiența, ea se va așeza într-un tot unitar când toate „piesele” vor fi complete, și, într-un mod intuitiv, îi vom înțelege rostul.

Conștiință

Și ne naștem pe această planetă precum merele cresc într-un pom. Suntem interconectați cu ea, suntem creațiile ei, facem parte din organismul ei. Doar că, de multe ori, ne privim pe noi înșine ca pe o boală. Niște entități separate de restul naturii, pierdute în spațiu și timp, confuze despre restul existenței lor.
Nu.
Noi suntem roadele ei. Posibil, precum animalele se pot plimba oriunde pe planetă, noi ne putem deplasa pe alte lumi. Conștiința noastră ne permite asta. În timp, ne întoarcem la ea, rebotezându-ne rădăcinile în pămât. Precum o frunză cade din copac toamna, chiar la baza trunchiului, ca să îl hrănească pe cel care i-a dat viață pe tot timpul iernii.
Noi tronăm pest întreaga creație, căci suntem dotați cu gânduri. Gândirea fiind un organ cu capacitatea de a se percepe pe sine însuși. De a reflecta asupra propriilor sale procese. Suntem încodarea psihică a propriei noastre planete, precum celulele neuronale.
Deci, de ce ne vedem ca paraziți în propria noastră lume?
Este o boală mentală. Este ouroboros. Un animal înebunit, hăituindu-și propria coadă.
Și, problema fundamentală e că, desi suntem iubiți de natură ca propria sa creație, noi suntem singurii care o pot vindeca, care îi decid soarta. Suntem mintea ei, dar în condiția noastră actuală suntem o minte care se caută pe sine.
Cât de absurd sună, nu?
Unde ai putea să găsești ceea ce ești deja?
Unde, dacă nu în tine?
Suntem, totuși, singurii care sunt capabili să perceapă propriile procese psihice. Să fie conștienți de ele.
Ego-ul e cel care ne privește divizat, tot el ne spune că orbecăim prin noapte, singuri în univers.
Dar mai e o parte din noi acolo, în cel mai profund strat al conștiinței, ce poate fi ascultat doar în tăcere deplină. Estte Ființa. Percepem întregul, acel organism care este format din tot. Noi avem capacitatea să reflectăm unitatea care încorporează toate aceste elemente ce ne înconjoară, ne dau viață, ne hrănesc.
Suntem celule ale acestui organism.
Celule ce au capacitatea de a reflecta.
Conștiință.

Ochiul nopții plânge. Pupila lui este o lună mică, ascunsă acum de un păienjeniș de nori.

Într-o astfel de noapte străduțele spre casă sunt bântuite de tăcere, una destul de adâncă să știe ce ai săvârșit numai în deplin întuneric.

În nopți ca acestea, localurile pline de muzică și râsete te fac să pleci mai repede acasă.

Skater boy

vreau să fie vară și vreau ca tu să vii seara în bucurești vreau să vii să dai un graffiti undeva pe străduțele dintre Universitate și Română lângă cele cu luna și rick and morty tu cu sneakerși colorați eu îmbrăcată din cap până-n picioare în negru să îmi dai părul pe spate când te trag să te sărut pentru că pare că orice aș face tot pentru tine vreau să strălucesc.

Către curgerea cosmică

Uneori, răgetul din mine surpe cu intensitatea unui vulcan, distrugând tot în jurul lui. Uneori, violența mă aprinde în nuanțe de foc. Cu cât mă concentrez mai mult pe durere, răsucind cuțitul în rană, obsedată de aceeași idee, prezentă doar în trecut, blocată pe aceeași perspectivă.

Vreau să gust cât mai tare din rău, mă afund adânc în propŕiile tenebre, am fluviu de emoții curgând prin mine ca sânge negru.

Nu pot opri haosul când apare. Mă convertesc la proprii demoni dansând prin furtună. O puștoaică soră cu Kali se dedă întunericului ce țipă mai tare ca vocea rațiunii, șoptind obsesiv mantre către Tara.

Dar, până la urmă, de ce să cred că durerea e un lucru rău?

Mereu mi-a curs esență de Kali prin vintre. Sunt sadică după durerea care mă distruge, dar reinventează, care-mi golește placul solar și îmi umple sufletul.

Chiar acum, Kali cântă prin celulele mele deschise. Pe vibrația ei, Kundalini se ridică.

M-am născut sub steaua distrugerii.

Sunt vegheată de zeița a cărei atingere spulberă toate iluziile prin care rătăcim.

Ea ne învață despre tenebrele noastre, căci numai așa le putem depăși.

Ea îmi dă superputere, în timp ce toată viața mea e pusă la bătaie, îi aparține ei până la capăt.

Adevăr și provocare

Aberăm în tihnă discuții serioase.

Când cineva vorbește despre jocuri psihologice

Și cum le impunem subtil

Ca să ne potoli proprii demoni

Cu poftă de a domina sau a fi subjugați,

Altcineva răspunde despre cum

Am început cu imaginile zeilor

Devenind robii unei lumi sedentare,

Doar pentru a clădi un imperiu.

Omul cucerește lumea prin imaginație,

Aberează despre cum va atinge

Tot ce îi depășește limitele.

Un joc de adevăr și provocare

E ca șotronul pentru noi-

Sperăm ca „piatra” pe care o „aruncă”

Cel care ne testează limitele

Va cădea în pătrățelul

Dorinței încă mute din noi,

Pe care rațiunea ne împiedică sec

S-o afirmăm cu voce tare.

Așa, iar ne jucăm roluri absurde,

Ascunzându-ne după cuvinte.

Am avut un sentiment ciudat

Când mă uitam la tine,

Cu un zâmbet de cameleon,

Fugind de clipa care zice prea multe

Despre vănt rece tăindu-mi prin suflet.

M-am gândit cum suntem niște tipi tari

Care debordează de idei interesante.

Știm și cum să ne distrăm,

Tot ce merge un pic mai nașpa

E că, încercând să fim interesanți,

Am uitat cum să ne iubim.

Deci ne înghițim poveștile în sec,

Ca pe pastile amare.

Dar spălate cu votcă,

Incompleți, imperfecți, inconstanți,

Paraziți în propriile vieți.