Seriile Jung #1

Alături de Sigmund Freud, Carl Gustav Jung a fost mai mult decât un revoluționar în psihologie. Ideile lor sunt redescoperite de neurostiinta din ziua de azi.

Ei au împărtășit ideea unui subconștient colectiv.

Spre deosebire de Freud, Jung nu punea problema în ” cârca” frustrării sexuale, ci a emoțiilor suprimate din inconștientul ancestral.

Pentru Jung, dimensiunea subconștientului colectiv era o lume în sine, a imaginilor primordiale, cu o conștiința proprie, inpletindu-se cu conștientul ce îl încifrăm în limbaj- „Povestea” ce neurosmștiințele o situează prin tehnici experimentale, la nivelul percepțiilor emisferei drepte.

1. Psihologie și alchimie

În timp ce teza mecanicistă a Universului încerca să umbrească importanța filosofiei, psihanalistul elvețian a regăsit, în viziunea sa asupra inconștientului ancestral din universul intern, semnificația simbolic-intrinsecă a alchimiei.

În alchimie, nunta mistică, coniunctio, are un rol important, arcanumarcanorum, punctul culminant al operei. Dar care este legătura între procedeele alchimice și personalitatea umană, între uniomystica și procesele psihice care se manifestă în psihoze și nevroze? C.G. Jung a intuit cum coniunctio este simbol semnificativ în alchimie, dar are un rol capital în „cunoașterea întunecimilor psihicului”. Combinarea a două corpuri chimice este un procedeu similar cu transferul care apare în terapia psihiatrică, transferul constituind „fundamentul intervenției terapeutice”, dar în același timp „transferul modifică însă configuratia psihică a medicului – la început chiar fără să observe acest lucru. El este afectat și nu poate, asemenea pacientului, să se delimiteze de ceea ce a fost acaparat. Prin aceasta se produce o confruntare a ambilor cu întunericul ce ascunde elementul demonic”, susține Jung.

Te rog, iubește viața, și va fi nesfârșită

La 6, priveam cu soarele se oglindea în mare. Legenda spune că podul tălăuzitor, creat din lumină pe valuri, este drumul către comaora piraților.

Mare în care înecasem părți din mine și acum o iubeam cu milă, ură, regret.

Nostalgie.

Îmi țesusem o pânză din valuri peste ochi, de vise cu ochii deschiși, cu frică să mă trezesc vreodată.

Valuri, valuri.

Înghițindu-mi miile de iluzii în dansul lor etern, minte purtată departe…

Marea purta în largul ei sufletul unei copile. O tânără curajoasă, care avea tăria să creadă că e invincibilă. Dar care nu se rupsese de lumea ei încă, să înțeleagă că e doar un fulg de nea între mii și mii, croindu-și drumul să se afunde în aceeși pătură uniformă de zăpadă.

Valurille îmi poartă visele pictate pe porțelan, din sufletul copilei ce eram odată.

Rămâne să cred în cea mai bună parte a fulgilor de nea.

Că oamenii sunt îngeri căzând, ce își sculptează, în căderea lor, aripi să urce înapoi. Ca fulgii de zăpadă, dansând pe aripi de gheață, ciocnindu-se în învălmășeala lor frenetică, până ce se contopesc cu toții în liniștea de la care au plecat, pe Pământ.

Eu cred că lumea s-a înfăptuit din mare, și privim cugetători spre orizont, fără să știm că acolo ne așteaptă tot o mare. O să ne spele cu totul, de parcă am fi niște biete fire de nisip.

Până la urmă, aici e frumusețea, să fii transparent e inevitabil și mulți caută, oricum, să-și dea jos aripile, să cadă lin în pătura de omăt.

you go back to her and…

Nu ne mai văzusem de ceva timp.
Ploua de atâta vreme, contratimp
Mi-era frică să-ți arăt demonii mei
Tu mă știai, aveam în spate ani grei
Dar citeam în privirea ta
Erai cu mintea la ea
Că te va suna, vioara plângea,
Glasul ei cu amărăciune curgea

Despre Effie Stonem

I’m gonna fly like a bird of the night, feel my tears as they dry. I’m gonna swing from the chandelier. – Sia, Chandelier

Effie,
Clar ești frumoasă, dar problema este ca o știi mult prea bine.
Ai un aer parizian. Un ten alb-rozaliu, bucle naturale, roșcat-blonde, acum ți le decolorezi și le îndrepti, dar ți-ai păstrat mișcările languroase și preferința pentru oja mov sidefat.
Mie îmi plac shoes-ii, blugii sfășiați si iile, în timp ce tu porti dungi marinărești, tricouri albe, decoltate, Dr. Martenși.
Noi nu prea mai vorbim.
Doar că, vezi, dincolo de sarcasmul cu care umpleam deșart imaginea ta, am aruncat o privire stângace și asupra sufletului ău. Neintenționat, bineînțeles.
Așa am văzut dincolo ochi albaștri sau verzi, după cum prindeau în ei lumina, mereu însă fazi, absenți, reci ca gheața.
Am văzut că te ascunzi atât de adânc, încât realitatea pare doar un film în care joci.
Așa simți când te uiți fix și gol, apoi întrerupi subit orice conversație banală: „Totul e un vis acum…”Nu vii se pare? Eu visez.”
Îți amintești?
Eram la ziua unei prietene, și tu băusei, pe furiș, un pic cam mult. Ea s-a supărat, dar tu erai mai supărată pe tine. Ai fugit, singură, să privești mașinile ce curg pe stradă, de la înălțimea celei mai apropiate pasarele.
Te-am ajuns din urma și ți-am zis:
-Nu mai minți că te distrezi! Inunzi noaptea cu durere.
Tu ți-ai aplecat capul peste pasarelă, în timp ce lăsai disperarea să te inunde. Mașinile împrăștiau farurile portocalii prin noapte. Totul era de un portocaliu strident, orbind întunericul.
Iar tu tăceai. Am continuat:
-Eu nu cred că ești slabă. Doar că, vezi tu, ascunzi o suferință prea ascuțită în tine.
În acel moment, fața ta s-a schimonosit. Mimai, ca un ecou, mintea distorsionată. Armonia unui țipat, pe care îl amuțeai de atâta timp.
-Ascultă, Effie, știu prea bine cât de ușor e să (te) minți când după colț găsești distracții să te scape. Înțelege odată! Deja nu mai abuzezi tu de ele, ci ele de tine. Nu vezi cum explodează în tine tot ce fereci între ziduri, rușinată?
Te-ai prelins pe jos, cu capul proptit de balustradă. La ultimele mele cuvinte, te-ai închis abrupt, înfricoșată, cu genunchii la piept și brațele îmbrățișând genunchii. De parcă îți protejai întunericul. Ca și cum nu ți-era usor să îți simți tăcerile expuse așa.
Acum ieși prin cluburi și povestești cum agăți băieți. Te riști să mergi cu ei acasă, chiar dacă ești virgină și vrei să rămâi așa, că tatăl tău îți impune asta. Știi că nu vei face nimic, dar tot te duci, îți alegi bine băieții și știi că au „zăpadă albă”. Cum de nu știi deja și ce va urma? Te vei tripa nașpa la fiecare atenție de-a lor, cum faci de fiecare dată. Îți vei suna disperată prietenii, ei vor să te ajute, dar unii sunt sătuli să vadă cum te arunci înapoi în vâltoarea din care te-au scos. Unii zic că ai probleme, de-aia faci chestii din astea.
„Nu încerca să o salvezi, este pierdută… Pierdută pentru ea, pentru tine, pentru tot restul lumii.”
Eu, însă, nu cred că ești pierdută. Ești unde ai vrea să fii, și plătești prețul cuvenit.
Îți amintești?
În liceu, melodia ta preferată era „Chandelier”, de la Sia.
Cu drag,
Alice.

Conversații la lumina lunii 3

-Îți stă bine rău de tot roșcată. Și îmi place să petrec timp cu tine. Cât au trecut, zece ani?

-Eram în generală. Știu că tu erai deja a cincea, iar eu credeam că mama mea și cu tatăl tău o să se căsătorească într-o zi. Le ziceam mereu colegelor de clasă că tu ești frati-miu vitreg.

-Nu cred! Ce-or fi zicând fetele alea acum? Îmi și imaginez. Mă văd pe stradă și încep: uite-l  și p-ăla!

-Ei, îți dai seama că nici nu te mai cunosc acum…

-Dar tu îți imaginezi cum ar fi fost dacă eram frati-tu mai mare? Să fiu la fel de deschis cu maică-ta cum sunt cu taică-miu. Da, cred că aș fi putut. Ar fi fost fain să mă apropii și de tine. Păi, îți dai seama? Nu te lăsam să umbli cu nic un ratat. Știam tot de tine. Unde ești, ce faci. Tot aflam dacă voiam . Nu cred că și-ar fi convenit.

-Ba da, cred că da.

-Pari o tipă șmecheră, așa.

-Adică șmecheră?

-Adică faci lumea să te placă. Si asculți muzică bună. Muzică din aia de tripați. Mai ții minte când eram mici?

-Da, te băteam mereu la cărți.

-Da, mă, nici nu știu cum reușeai. Dar, în nici un caz, nu te vedeam ajungând așa.

-Așa, cum?

-Așa, să fii genul de tipă care trage mereu. Mai că mi-ar veni să fumez un pai cu tine. Doar că m-am lăsat de mult de prostii.

-Păi și cum mă vedeai?

-Nu știu, te vedeam cu un job super tare deja.

-Mai am până acolo. Ca să ajung unde mă vedeai tu trebuie să mai fac un pic de școală. Sunt încă mică. Am 19 ani.

-Da, chiar că! Dar oricum. Îmi și amintesc. Maică-ta se lăuda mereu cu tine, ca acum. Dar atunci…Prima pe clasă, mergeai la olimpiade… Cu mine cu ce să se laude? Eram oaia neagră a familiei.

-Și eu sunt acum. Ei încearcă să întoarcă fața de la felul în care –i dezamăgesc. Doar că s-a schimbat în mine ceva fundamental la un moment dat, pur și simplu n-am mai vrut să fac totul ca la carte.

-De ce?

– Nu contează de ce. A trecut. Totuși, eu continui să o iau pe cărări pline de semne de întrebare. De parcă încă aș fi acel copil ce a devenit rebel peste noapte.

-Păi… dacă motivul a trecut, de ce continui să o faci?

-Pentru că nu pot să scap de imaginea care este în ceilalți despre mine. Mă privesc de parcă ochiii lor sunt lentile distorsionate. Mi-e frică să-i pierd, totuși. Mi-e frică să nu rămân singură.

-Te-ai gândit vreodată că ceea ce ți-e frică ești deja?

– Da. De aceea mă pierd în litere uneori. Când simt că mă sufoc, ele mă ajută să respir. Prin faptul că întipăresc pe foi ce mă doare cel mai tare, cu maximă sinceritate, și apoi îmi imaginez cum ar fi ca aceste cuvinte să circule prin lume, să vadă toată lumea pe unde am fost și ce am făcut.

-De ce nu publici ce scrii, atunci, undeva?

-Dar asta vreau să fac. Este cel mai înfricoșător lucru pe care l-aș putea face, cel mai măreț. Ți-am zis doar. Respir pe foi, prin cerneală .

Oameni oglinzi

Uneori, pare că oamenii sunt oglinzi-

reflectă emoțiile noastre precum ape cristaline

convingerile noastre precum butoane apăsate dincolo de carne.

Descoperim în ei cum să ne cunoaștem pe noi

mental,

fiecare relație amestecă și așează un cub rubik

reperzintă yin si yang.

Mi-ai desenat în joacă yin și yang pe picior.

Îmi făceai caricaturi pe piele,

te prosteai ca un copil nătâng,

inocent,

un pic pasional când mi-ai pus flori pe sâni

-cu pixul-

parcă voiai să-i guști.

Mai știi?

Te-am convins cu un sărut să dai graffiti în lucul meu preferat.

Ai scris numele meu pe ziduri

lângă al tău.

M-am prostit scriind citate cu spray-urile tale

și tot tu m-ai învățat că muzica poate fi meditație.

Mai lipsește un element ca tabloul să fie complet,

Spirit.

Țesătura mistică ce se reduce la un punct,

un nucleu de lumină,

ce reduce oamenii la orice vor să creadă că sunt,

propriile lor oglinzi.

Cybele

Stă în umbra unei mitr-episcopale

Decorată cu turnuri și pinacole.

La poarta orașului, rază cu rază,

Semiluna îndrumă oameni acasă.

Țese universul, îl ascunde

În umbră, îl luminează c-o undă.

În mâna stângă, cinci instrumente- chei;

În mâna dreaptă, chimia sulfetului.

Cercul dorințelor, degenerării,

Zace amorțit in cutia Pandorei.

Șarpe încolăcit pe un ou-

Creatorul și Universul său,

Filozoful și misterele sale,

Când oul se sparge, omul răsare.

Legi universale ce în timp se-afundă,

Mistere antice ne urmăresc din umbră.

Cosmos

Uneori, mă trezesc reproșând literelor

-de ce nu vor să iasă din foc?

Nu înțeleg că le-am dăruit ce-am mai de preț?

Curajul de a rămâne în picioare, de a trăi,

de a iubi,

de a învăța să iubesc,

cu aripi libere, frenetic, dincolo de nori?

Dar Matangi are ritmurile ei;

ca orice femeie, trece printr-un ciclu,

doar că nu se regenerează carnal,

ci lunar, astrologic, energetic.

N-are nevoie de incantații,

are nevoie să o doresc de parcă n-aș putea , fără ea,

respira.

Druizi

Știi mitul despre druizi și diadre?

Copacii vieții, ale lor merkabe?

Pe insule aproape de Altantida

Zeul soarelui veghea cu aripa;

Pentru viață, ai nevoie de puțină

Lumină- și va fi divină!

Regi, sori răsăriți din mare

Se pare, purtau platoșe de spânzurătoare

Destinate celor care, sub a lor apăsare,

Nu spun adevăr, ci cuivinte goale.

Nu-ți fie frică de întuneric, moarte,

Falsitate, sunt forme finite-

Infinite sunt viață, lumină, claritate.

Tu alegi dacă vei trăi o nouă noapte!

Pân-atunci, mai bine te-ai ruga

Când răsare luna plină, nouă, secera.

Obiectul adorat, lumina, Soarele,

Legenda păstorilor cu ofrandele,

Potopul, Arca lui Noe, fratele,

Morala- nu întoarce spatele,

Logosul, divin ajutor, desparte apele,

Clopotul și lumânarea, Ființa,

Apa sfințită, credința-

Tradiții din peștera lui Zoroastru

În umbra pâmântului, astru.

Solstiții de vară și iarnă,

Ține minte- urci să cobori iară!

Omul e suflet, spirit, natura animală

Iar sufletul contopește ce separă.

Leul stăpânește impulsul desfrânat,

Tăcerea ce mintea a unificat,

În conștiință, dincolo de orice substrat,

În corp, la frecvențe înalte armonizat

Cheia lui Ankh, simbol agățat

În dreapta inimii, suflet recuperat.

De vorbă cu tine

Azi mă uit la tine. Este momentul, acum în fața oglinzii. Lasă-mă să te descriu înainte să intru în fortăreața din ochii tăi. Ești sinceră, pură, genele tale sunt arcuite și încărcate de rugăciuni cu care îi umbrești pe ceilalți când îi privești, adânc.
Părul ți-e răvășit, machiajul întins. Încă o noapte grea.
Cum să te perinzi prin labirintul de oameni, când nu ai găsit capătul de la firul Ariadnei nici măcar în tine?
Cine te-a mințit că nu ești frumoasă? Că nu ai sufletul destul de strălucitor încât să poți dansa cu stelele?
Este un joc jucat de cine știe când. Uită- te doar la luminile mecanice ale panourilor orașului încercând să te ademenească să nu-ți mai ridici vreodată capul spre cer. Parcă te domesticesc, și e mai ușor să alergi după visele pe care ele ți le vând decât să accepți faptul că noaptea e întunecată. Doar că, vezi noaptea e inima lumii. Și, precum în ea, în inima ta este cel mai adânc întuneric.
Nu ai simțit vreodată că vrei să schimbi lumea? Eu aș vrea să nu ne mai fugărim în antiteză. Nu are rost să ne ciocnim între noi ca la mașinuțele din orice bâlci, până la urmă suntem toți înșiruiți căutând cu lanterna din frunte același capăt de timp.
Lumea este compusă din valuri de umbră care spală și aduc la suprafață aceleași fosile. Toate fosilele cântă prin coridoarele și crenelurile din arhitectura lor același cântec de dor. Noi le culegem de pe țărm, le absorbim în noi cu o parte din minte, le prelucrăm cu alta.
Rearanjăm piesele clubului rubik. Cu fiecare persoană, adică frântură de univers, pe care o întâlnim, construim noi cărări printre neuroni. Atunci, piesele cubului se amestecă iar, și, frenetic, în momentele de singurătate, ne chinuim să le aranjăm.