Tinerete fara batranete(1)

tinerete

Nici lupii nu mai existau ca sa urle in tacerea sura. Nici vuietul vantului nu se simtea. Apa nu clipocea prin marele desert. Strabatuse unul asemenea cand mergea spre rasarit. Acum pasii il purtau spre apus. In capatul mortii. Privi la luna, singurul sfestnic al drumului sau, si se gandi ca era ea. Cu ultima sfortare ii arata calea.

Oamenii nu mai erau ce isi aducea el aminte sa fie. Nimeni nu mai stia cantece despre dragoste si sfarsitul ploii, despre vrajitoare sau bautura, despre revolta si celebrat viata. Nimeni nu mai celebra nimic, nimeni nu mai iubea nimic, nimeni nu mai credea in basme si povesti.

Picioarele ii erau din ce in ce mai grele, barba din ce in ce mai sura si mai lunga. Unghiile intarite i se inconvoiau, si, ca un nebun din poveste, se tinea greu de un bat, pasind schiopatat. In curand va ajunge in partea cealalta, in uitarea in care se va naste iar, printre acesti oameni-roboti.

Ei aveau explicatii pentru orice, nici Dumnezeu nu-si mai gasea locul printre sufletele ce nu stiau decat de ele, fara pic de imaginatie sau compasiune.

Lumea regresase dincolo de stadiul de jungla, acum era doar un desert fara pic de viata, masinariile inlocuiau treaba de sudoare a oamenilor, o treaba pe care parca cu cateva zile in urma o facea el.

Fiintele umane nu mai stiau sa fie fiinte, instinctul ce le-ar fi calauzit fusese extirpat ca o boala. Ca sa simta ceva, isi cumparau senzatii pe discuri si le implementau intr-o gaurica situata in mijlocul fruntii. Tot pe acolo erau suparvegheate gandurile lor, nu mai exista sansa ca cineva sa se piarda in necunoscut si toata lumea sa il uite. Nu mai exista nici sansa sa iti colorezi amintirile dupa bunul plac, acum toate erau copiate pe discuri, si puteai sa le revezi ca pe un film pe ecranele uriase din fiecare casa, iar oamenii se defineau printr-un trecut ce nu le mai apartinea, era in afara lor.

Toate acestea erau spre progres, fireste. Deoarece se stia unde este si ce face toata lumea, faptele criminale, impotriva societatii , sau fetisurile anormale erau aproape inexistente. Datorita senzatiilor pe care puteai numai sa le cumperi, sentimentele irationale, venite din interior, ce diferentiau oamenii intre ei disparusera, si persoanele care populau acum orasele nu mai sufereau de stari anormale, care sa le impinga spre fapte antisociale. Iar deoarece trecutul avea claritatea faptelor reale, oamenii nu mai aveau nevoie sa isi transpuna amintirile in arta doar ca sa o inteleaga mai bine. Si fara arta, care, depinzand de felul ei, poate fi prelucrata mot-a-mot de mintile prea fragede, nu mai exista aproape deloc acte violente in apararea unui concept.

Si povestile disparusera. Acum copiii citeau numai enciclopedii. In drumul sau intalnise un singur copil pierdut pe strada care spunea povesti cam fade, ce-i drept, dar acela era unul din micile exceptii, ce murise in bratele lui de boala de a fi singur si marginalizat.

Acum tot ce ii ramanea era sa isi zica singur povestea in gand, departe de oamenii care il considerau nebun, in drum spre renastere.

Isi luase ca misiune sa se nasca din pantecele lor, ca sa poata sa zica mereu povesti in gand.

Fara ca cineva sa zica o poveste lumea ar fi disparut cu totul.

Se nascuse in alta era parca, cand oamenii erau imperfecti si irationali, dar aveau sansa sa descopere iubire la fiecare colt. Si daca ar fi stiut oamenii aia sa consolideze ceea ce au descoperit, probabil nu se ajungea niciodata aici.

Dar erau imperfecti. Preferau joaca in locul iubirii. Aveau radacini in durere. Pana si el, se intorsese sa-si vada radacinile. Numai daca ar fi stiut ca se tranformasera in scrum…

Tatal si mama sa erau oameni simpli. Incercasera mult sa aiba un fiu, doar i-ar ajuta cineva la razbit in viata. Se dusesera la preoti, la doctori, peste tot unde le ajungea banii, dar nu gasisera solutie.

Intr-o zi, tatal fu chemat sa se uite la o centrala cu probleme dintr-o pensiune. Aflase de la omul care il chemase la meserie ca acolo era cazat un fost doctor englez acum iesit la pensie, foarte recunsocut pe vremea lui dar exigent si scartar rau. Pretentia doctorului era sa aiba caldura noaptea, desi era iulie, dar ce sa-i faci, la munte e frig tot timpul. Ii fusese indeplinita pana acum cererea, doar ca aseara centrala se stricase. Trebuia reparata indata, o pensiune asa simpla nu avea oaspeti atat de seama prea des, spunea proprietara, care de mult visa in secret puna mana pe un mos plin de bani.

Tatalui ii incolti ideea ca va afla vreun leac de facut copii daca se comporta bine cu doctorul de pe meleaguri mai dezvoltate ca ale tarisoarei sale mizere. Asa ca in ziua aia cu pricina nu se ameti nici un pic cu aburi de bere, si se duse ganditor si atent la purtare catre pensiune, sperand ca macar de data asta  sa gaseasca o solutie pentru saraca sa femeie lovita de viata, ca si el.

 

Tinerete fara batranete(1)

Trece vremea prin fata garajelor

 

Cum fac de obicei totul sa para mai frumos in mintea mea, am incropit un destin imaginar.

Iar intr-una din toate acele seri cu Samuel, barmanul unui club de tek dinspre partie, am visat. Pe o melodie remixata cu versuri ce inalta sufletul oricarui adolescent. Am visat ca intr-o zi frumoasa cu inima sfasiata de furtuni si cu lacrimi in ochi de la toti baietii rai voi cunoaste intr-o camera impodobita cu luminite de craciun pe tocilarul clasei. Am visat imaginandu-ma cu parul inca blond si lung si rochita alba, babydoll din material lucios, asorata cu balerini negri cu funda alba.

Si la doi ani dupa, destinul meu idiot, incrustat in peretii creierului, m-a condus in subsolul lui Sergiu, un tip care m-a fascinat din prima cu un calm pierdut, care vorbea atat de lent ca parea mereu fumat si stiam ca e tipul cu care nu i-as face niciodata cunostiinta lui frati-miu, mai ales dupa Samuel.

Calatorise prin Europa dupa bac, fusese internat la 9 un timp, facuse doi ani de informatica si acum era in al doilea an la geologie. Traia intr-un garaj plin de luminite de Craciun in loc de prea multe becuri si avea totul pliant in camera si asa mica ca sa aiba loc pentru sacul de box. Avea si caine si pisica. Aprindea betisoare parfumate tot timpul si fuma pana si tutun din bong.

Prietena mea ma impingea de la spate sa ma combin cu el din seara aia in care camera s-a umplut de barbati si noi jucam Dixit (un joc de imaginatie avand carti cam psihedelice). In mintea mea tripata (poate un pic cam mult) totul luase amploarea unui test psihologic si toate persoanele din camera erau personalitati accentuate. Si cumva, ghiceam de fiecare data care era cartea lui, apoi o alegeam. Iar el asa a pus ochii pe mine.

A doua oara cand am ajuns la el am avut un fel de atac de panica, desi nu fumasem si nu bausem. Stiu ca mi se parea ca sunt un extraterestru si ca ei vor sa ma convinga sa raman printre ei. Si ca aveam o frica teribila care se incovriga in mine, iar lucrurile pe care le spuneau le intelegeam pe dos. Aveam impresia ca Sergiu avea ceva cu mine. Cand m-a tras prietena mea de mana sa iesim afara, m-am mai calmat in atmosfera inghetata si zapada scartaitoare pe care paseam. Mi-a zis ca baiatul ma intrebase de doua ori daca vreau sa fiu cu el, dar eu numai altceva intelesesem.

Ne-am intors in garaj, eu m-am asezat pe Sergiu si l-am sarutat. Asa am ajuns sa fim impreuna.

A doua zi cand ne-am vazut, se intamplase ceva din cauza caruia nu mai putea sa vanda si nici sa aiba la el. Atunci mi s-a parut o persoana foarte anxioasa. Si-a luat mult acool, zicand ca are nevoie daca nu mai are iarba. Am vorbit, ne-am uitat la un desen animat stupid si foarte pornografic prin simboluri (desi era genul ala pe care l-ai gasi pe Cartoon Network), el devenea penibil si tinea putin la alcool, la un moment dat a cazut de pe canapea.

A inceput sa imi para din ce in ce mai rau ca sunt cu el, desi ramaneam prinsa in joc deocamdata. Nu am avut mult timp sa ma gandesc daca e ok ce fac sau nu, pentru ca s-a despartit el de mine. Pentru niste motive ce mi se pareau stupide. Dar, oricum, ma simteam usurata.

Am o poza cu fulgii de zapada din seara aia. Si de curand am trecut prin zona lui, urmarita de o pisica neagra  ca a lui.  A fost doar un joc prostesc pe care toti pustanii il joaca, dar ce l-a facut cel mai ciudat a fost felul meu de a reactiona la situatie. Nu-mi placea de el am realizat, imi placea doar povestea lui si garajul in care locuia.

Era un tip foarte ciudat, chiar era, si acum ma minunez la imaginea din capul meu.

M-am antrenat sa fiu cu el doar de dragul de a incerca tot ce se poate. Abia disparuse si ultimul dram de nefericire din viata mea si ma deschideam cu un „da” prostesc la orice m-ar defini pentru ca pe mine nu ma mai definea nimic, inainte acest lucru il facea tristetea.

Si nu ramane o amintire neplacuta, doar una desprinsa dintr-o nava spatiala. N-avea cum sa fie urata. Oricum a fost un joc fara substanta.

Trece vremea prin fata garajelor dar nu are ce sa spele. Nimic nu a insemnat nimic.

Trece vremea prin fata garajelor

Pasare maiastra

pasare maiastra

Sub cearsaful inflorat, plangea iar. Plangea contenindu-si lacrimile navalitoare, gandindu-se ca sub ochii ei mascati cu fonde de ten, corector si fard, se ascunde o umflatura. Si, in momentul asta, o voia irational acoperita, chiar daca ramanea in casa.

Plangea ca a fost lasata in urma de ziua ei, pentru ca nu era inca gata. Plangea ca oricum nu vroia sa se duca in clubul ala plin de fum si zevzeci. Oricum se forta sa danseze, simtindu-se rusinata de toate privirile sarcastice si dezvelitoare. Plangea ca mama, sora si fratii ei nu intelegeau, tot ce stiau ei era sa se joace de-a viata, in timp ce ea bereteca prin casa. Plangea ca iesea atat de rar, numai pe ascuns, si, cand avusese ocazia, fix de ziua ei, fusese lasata in urma.

E adevarat, se prefacuse ca era suparata si ca nu mai vine, dupa ce se certase cu sora sa. Dar ei oricum nu-i pasa, oricat ar fi iubit-o ea. Sora-sii ii pasa numai de baieti, distractie si aranjat.

Plangea pentru ca ea fusese batjocorita de baieti. Ea isi dadea sufletul pe tava pentru ei, dar, poate pentru ca nu concepea sa se dea pana la casatorie, poate pentru ca era asa de sensibila sau pentru ca visa numai la dragoste adevarata, gata sa se sacrifice, toti o dezamageau. Erau toti, toti pe care ii cunostea baieti rai. Plangea, cand nu era lume sa o vada ca pe fata care zambeste cel mai zurliu.

Era frumoasa, avea parul bogat si aramiu, ochii mari, verzi, corpul plin. Dar ea nu vedea asta. Se aranja din greu si cum putea isi ascundea formele, ce i se pareau dizgratioase. Nu isi exprima sexualitatea, povestile prietenelor ei despre asta i se pareau scarboase, ea visa doar la iubire. Era mult prea inocenta, nu vedea nici un joc in relatii, pentru ea insemnau doar sinceritate fara nici un fel de val al misterului.

Valul misterului acoperea altceva. Nu se gasea in profanul acestor oameni care n-o intelegeau, pe care ii iubea atat de mult si ii ajuta, desi ei n-ar fi facut acelas lucru pentru ea.

Valul misterului se descoperea doar foarte putin cand pe covorasul ei isi spunea rugaciunea din toata inima.

-Lumea asta e oricum doar o iluzie, de ce sa sufar pentru ea? ofta ea cuvintele, printre suspine.

Adormi, dar visul fu ingrozitor. Visa ca draperiile erau trase in camera, si intunericul era de nepatruns, doar pe noptiera stralucea rozalie in rama argintata cu o prietena de-a ei. Si apoi, raza calatorea pana la o carte neagra, plina cu poze cu femei brunete cu fete schimonosite si vraji.

Se sperie, incerca sa se trezeasca, dar cu greu putu sa se miste. Apoi cobori la parter, casa ii vorbea prin pereti cu vocile unor spirite rele. In bucatarie, o vazu pe mama sa, calca. I se parea ciudata. Ii spuse ce se intamplase, dar parca cuvintele o sufocau si cazu rapusa de efort pe podea. Mama atunci, cu  ochii rai, se apropie de ea cu fierul ce calcat in mana. Fata se tara pana la usa , iesi din bucatarie si vru sa iasa din casa, dar casa era inconjurata de spirite rau-voitoare ce doreau sa intre.

Abia acum se trezi. Cine stie, poate din cauza ca in vis deja murise. Sau poate se trezise tocmai ca sa nu moara in vis. Isi decoperi sora dormind si ea in patul de langa. Ajunsese acasa.Privi la ceas, era 5, in curand se va lumina. Se duse, se spala, isi lua covorasul, se acoperi si incepu sa-si spuna ruga de dimineata. Apoi citi inca o jumatate de ora din Coran, ca sa indeparteze orice rau din vis.

Apoi cobori in bucatarie, sa isi bea cafeaua de dimineata. Facu, ca de obicei, si pentru sora ei.

Se gandi cum mama ei numai mama nu ii era.Si cum nu putea sa o iubeasca. Isi aminti una din clipele cele mai rele pentru ea. Desi mama ei se purtase mereu la fel cu ea, atunci clacase. Doar ii ceruse permisiunea sa aduca niste prietene de la scoala acasa. Dar maica-sa, suparata probabil de rasetele si veselia ei, ii zisese tatalui ca nu o instiintase. Si apoi, tatal ei a lovit-o. A tipat la mama ei, care a lovit-o mai mult. Chiar a luat-o de par sa o dea cu capul de podea. A fugit atunci, a fugit si s-a ascuns in pod de cei doi, dar acolo a continuat singura bataia. Si-a smuls parul din cap, s-a lovit peste frunte, s-a ciupit de brate, si-a muscat pumnii. Printre lacrimi nestavilite si tipete mute, uneori inabusite cu un cearsaf, sa n-o gaseasca.

Privi spre geam. Primul lucru pe care il vazu era reflexia ochilor ei rosii de la plans, umflati de neodihna, unul dintre ei mai mult, colorat cu dare mov si rosii., din acea zi.

Privi pe geam. Cerul era albastru, culoarea ei preferata. Probabil ca era culaorea ei preferata pentru ca acolo era El. Se simti dintr-o data pornita pe gelozie impotriva pasarilor. Puteau sa zboara, erau libere si aproape de El.

Viata asta este oricum o iluzie…

Pasare maiastra

Zana zorilor


Uite, acum intra in oras. Venea tot timpul goala, trupul ei sclipea in soarele dilatat in nuante de foc pe care il purta pe umeri. In urma ei, flacarile purificau cerul de pacla neagra, transformandu-l intr-un azur mat. Inaintea sa, negura intrpatrundea pamantul cautand crapaturi in care sa se ascunda, si, tremurand, mortii zgaltaiau mormintele simtind mistificarea rece si curata a intoarcerii diurne.

Pasii ei de joaca si de dans colorau lumea din nou, cutreierand in cateva clipiri jumate din toate ungherele lumii. Dar, ca de fiecare data, aici, la intrarea in oras, isi incetinea pirueta bezmetica la un vals gratios si dureros, molcom ca ancestralul ticait al sufletelor de oameni. Aici, primele locuinte, trei blocuri darapanate, de patru etaje, sclipeau caramiziu in foc, strajuite de sarme pe care atarnau cearsafuri albe, colorate si inflorate, peticite colo sau colo, si, prin gangurile mici dintre ele, cu scara exterioara ce se unea cu balcoanele intesate de muscate, se vedeau dealurile incretite si verzi dindarat.

Aici astepta sa rasara tragand usor draperia brodata de la geam un caput creol, cu ochi mari ca alunele si chipul incadrat de parul negru ravasit, dar scurt. Doar ca zana, oprindu-se acum de tot si privind plina de speranta iubirii, nu il descoperi acolo de aceasta data. Incepu sa se plimbe usor printre blocuri, privind la fiecare bucatica de tencuiala cazuta de parca in ea s-ar ascunde secretul omenirii.

Un secret atat de pazit printre stihiile celeste, care de fiecare data isi duceau la indeplinire veghea peste fiintele acestea haotice, ramanand totusi inhatate inca in tumultul timpului celest, fara sa le perceapa, fara sa le observe. Auzise de zilele in care ingerii cadeau in iad si demonii se mantuiau in ceruri, cand orice ordine era intoarsa cu susul in jos de oamenii acestia legati de nevremelnicie si boala ce aveau ascutimea de a intrepatrunde orice mister ascultand doar fosnetul frunzelor. Dar, de cand lumii lor i se daduse dezlegare la mistere, oamenilor le inghetasera inimile si se pierdeau in baliverne, cat mai departe de perfectiune sau substanta. Ce ciudati pareau odata, oamenii astia!

Dar, de cand acel capusor o privise prin fereastra, primul care o vedea cu adevarat de cand aducea ea zorii cei noi ai unei alte constiinte, primul caruia ii luceau ochii precum lumina unei stele, patati doar pe alocuri de urme sangerii de neputinta, zana simtise un gol zvacnind nelinistit in centrul fiintei sale. Si ramase captivata de dorinta de a observa atent, trai, simti, patrunde in sentimentele pe care acum doar le inchipuia, iar inainte nu putuse concepe ca exista. Voia sa inteleaga si sa isi vindece trupul dintr-o data obosit de colindat prin coliziune cu lumea umana, si aceasta senzatie o exprimase prin sunetul cuvantului iubire, ce nu stiuse ce inseamna pana atunci.

Apoi, intorcandu-se dintr-o data din reveria peretilor murdari catre drum, il vazu acolo, cu o mana tinand umbra la ochi, privind-o neutru, si cu celalalta aratand catre un cearsaf alb, asezat pe sarma. Zana culese prea fermcata ca sa judece cearsaful si isi acoperi corpul, atingand materialul aspru. 

Dintr-o data, simti. Durere, furie, foame, ura, tristete, suparare, dezamagire, angoasa, pasiune, invidie, egoism, frustare, mizerie, dezintegrare, confuzie, toate acoperite de un sentiment luminos de speranta. Speranta care, scurgandu-se prin toate aceste tenebre intunecate care ii compuneau sufletul, dadea viata la oase, carne, sange, simturi, si peste toate, o piele care ii ingradea fiinta acum si-asa limitata intr-o cusca.

Cerurile se cutremurara. Din nou pamantul vrajise si contopise spatiul. Aceste spirite imprefecte ce nu apartineau nici binelui, nici raului, reusisera din nou sa-si extinda puterea dincolo de limitele dure ce le-au fost impuse. Traiau intr-un labirint intesat de iluzii si pericole, si totusi ii supravietuiau eliberandu-se, zburand fara aripi, doar cu taria inimii. Nici nu-i de mirare ca Domnul se ascunsese printre ei.

Si acum, fara El in ceruri, cum vor inabusi revolta ce izbucnise?

Zana zorilor

Lumi

lumi

Asa imi imaginez ca arata Lumi in tineretea ei. Percepeti si voi ochii ca mine? Visatori si totusi rigizi, care intampina necunoscutul boem si totusi cu o stapanire, o putere a tineretii atat de naiva, ca o rascoala in fata vremii care, nu stie inca, ca in timp ce ii va brazda santuri pe fata ii va molcomi si focul din suflet, stapanindu-l cu un zambet impacat, atunci intelept.

Acum insa imaginati-va aceasta Lumi, tanara, inocenta, matura totusi, aceasta Lumi care face greseli minore si are tot la fel de mici reusite, brazdand cu toata vitalitatea dorintei asteia uneori nebune, uneori sublime de a trai orizonturile indepartate ale timpului.

Lumi, care, oricat de insignifianta ar fi pentru tumultul de spatiu si timp al vietii, tine cu inversunare sa macine firul realitatii cu carnea ei, aducand inca un plus de umanitate tragica, dezorganizata si inaltandu-se numai prin speranta, prin pofta si pasiunea pe care le arata propriului trup si propriei minti. Lumi, care indulceste colturile acestui uivers uman prin poezia ei cantata de suflet

Lumi, care s-a infaptuit precum o sirena din mare, si acum priveste indrazneata si cugetatoare spre orizont, fara sa stie ca acolo o asteapta tot o mare, gata sa-i spele micimea existentei. O sa devina din nou transparenta, pentru ca a fost un haos uneori melodios doar pentru ea. A trait si ea, ca sa simta cum este sa fii un  fir de nisip care emana in univers cele mai frumoase senzatii.

Lumi, care isi traieste acum batranetile cu familia ei, si cand doare, cand e cel mai dulce sacrficiu pe care l-a facut vreodata. Lumi, care nu recunoaste pe de-antregul harul de strasnicie pe care i l-au oferit anii. Lumi, care sculpteaza in putinta ei, cu aerul sau inca boem si multumit de viata care i-a oferit toate raspunsurile de care avea nevoie abia mult prea tarziu, suflete de copii veseli, neintinati inca. Si pana la urma, ce mult se aseamana in impacare batranii si copiii! Lumi, multumita de viata ei in care a dat tot ce a putut, de toate compromisurile pe care nu le-a facut in defavoarea  fericirii ei, acum priveste, odihinindu-se un pic, dar alteori tragand cu dintii de viata, pentru ca inca traieste, doar a capatat siguranta pe destin. Priveste acesti copii pe care ii sculpteaza, ii iubeste si ii va iubi si cand ei se vor lua cu alte lumi de ingropit si vor uita.

O iubesc pe aceasta femeie cu ochi ca marea, sau ca orizontul. O iubesc pentru ca si eu sunt un suflet ratacit prin vise, si am m-am pierdut asa frumos in imaginatie dandu-i respectul unui om asa cum imi imaginez eu ca e bun. Ca e complet.

Lumi

Cai verzi pe pereti

caiverzi

 

Imi amintesc cum Andreea de la liceul de arte ne-a rugat pe toti sa ii desenam ceva. Eu am zis ca ii scriu. Am impletit viata cu moartea in caietul ei. Miruna m-a intrebat de ce scriu numai despre moarte.  Ceilalti i-au luat vorba din gura spunand: ” Lasa, ca la cum scrie, sa ne scrie la toti pe piatra de mormant fata asta.”

Si tot auzeam cum eu ar trebuie sa scriu, sa scriu si sa scriu.

Dar parca tot dau din gol in gol. Mi-e greu sa cred si eu ce zic si sa imi traiesc prezentul. Apoi plang ca trece peste mine. Parca de-aia sunt pedepsita sa devin mai nou din ce in ce mai transparenta.

Cat despre scris, nu mai am incredere nici in cuvintele mele. Parca sunt prea insignifiante pentru tot restul lumii.

Tot ce-mi ramane este o mentalitate desprinsa din „Flori pentru Algernon”. In care tot ce fac e sa regresez.

Nu am fost mandra de mine si mi-am redus potentialul.

Cred ca am si inebunit jucandu-mi viata ca pe o viitoare mare opera de arta, despre o realitate distorsionata.

Mi-ai explicat jocul si te-am facut ca te cred. Mi-ai zis ca m-ai influentat cu mintea ta tot timpul. Dar acum imi dai libertatea.. stai, nu trebuia sa vorbesc despre asta, sau sa ma gandesc.

Am fost pe moment cuprinsa intr-o frumoasa poveste psihedelica in care te-am crezut, ce bun subiect de roman, nu? Tu, papusarul, si totodata un Icarus al sentimentelor, eu fetita blonda in rochita alba, zici ca sunt Alice gata sa fie initiata. Si, pe urma eliberata.

Probabil ma crezi o proasta acum.

Poate si eu ma cred mult prea des, asta e problema.

Sunt naiva, pentru ca prea nu cred in nimic stabil, mintea mea e un haos.

Si ma gandesc serios de a ma opri din a insira prostii pe aici.

Vreau sa ajung cu picioarele pe pamant odata.

Vreau sa nu mai insir cai verzi pe pereti.

 

 

Cai verzi pe pereti

Noaptea Vrajitoarelor

webwaddell047

Ilustratie de Edith Waddell

 

Partea a patra: Baloane rosii

-Credeti ca nu stiu? Eu stiu ca ei imi urmaresc fiecare miscare, se opri dintr-o data sa spuna Silvestra, rasfoindu-si parul roscat.

Era inca una din scenele in fata elevilor. Oamenii o credeau nebuna, nici macar  nu se mai sinchiseau sa i se adreseze cu respect. Nici numele intreg nu i-l mai stiau, denumirea de Silvestra avea toate valentele adanci ale imaginii ei in fata tuturor. Silvestra, profesoara nebuna. Silvestra, care se plimba pe strazi beata. Silvestra, mama adoptiva a tuturor lighioanelor de pe pamant.

Silvestra vorbise o data si cu Angela. Ii spusese:

-Am mai vazut eu si inainte pramatii ca tine. Nu stiti ce aveti in cap. Ai ajuns deja rau, rau de tot.

Angoasa din fata o facu sa trateze mesajul cu multa furie si scarba. Dar, in exterior, doar ii intoarse spatele si o ignora pentru tot restul timpului cat o avea de suportat.

La urma urmei, era o nebuna. De obicei nu povestea decat despre lighioanele pe care le iubea atat de mult. De multe ori Angela se plimba cu prietenii pe langa casa ei si o vedea colindand impleticindu-se strazile. O data s-a oprit si bolborosea in fata lor cuvinte ciudate, fara inteles.

Dar cea mai stranie intamplare a fost pe la sfarsitul ultimului ei an in scoala cand le-a povestit cum este urmarita de oameni umbra la fiecare pas.  Oameni umbra, adica umbre care exista fara corp.

Copiii radeau pe infundate, in timp ce adultii se simteau consternati de baiguielile acelei femei singure si fara cap.  Dar, ca un facut, le-a luat ani sa reuseasca sa o dea afara din scoala, si, astfel,  sa o margineze de comunitate.

Doi ani au trcut de atunci. Era o zi de vara.

Angela se intorcea acasa impreuna cu un baiat datorita caruia incepuse sa zambeasca fara motiv si sa aiba senzatii stranii in stomac.

Mai aveau vreun sfert de ceas de mers pana acasa la ea, cand o ploaie de vara, asa abrupta si grea, incepu sa pice cu navala din cer.

Au cautat sa se adaposteasca, dar nu aveau unde. La un moment fata a zis:

-Pe aici sta o fosta profesoara de-a mea. O sa ma duc si o sa o rog sa ne tina la ea pana sta ploaia.

-Te referi la Silvestra nebuna? Te rog, nu te duce la ea, o sa ne impuie capul cu fantasmele ei, mai bine stam in ploaie, rase baiatul. Si oricum, chiar crezi ca o sa ne primeasca? Nimeni nu a calcat vreodata in  dugheana ei, in afara de ea, bineinteles.

-N-am de gand sa stau in ploaie, si-a dat Angela ochii peste cap. O sa ma duc sa vad ce zice, poate ne primeste.

-Atunci.. sa vin cu tine?

-Lasa-ma pe mine sa ma duc mai intai. Eu i-am fost eleva si sigur isi aminteste de mine. O sa o intreb daca ne lasa in casa si o sa te chem.

Si, inainte ca baiatul sa mai poata sa spuna ceva, copila alerga deja prin ploaie catre casa batranei profesoare.

Intra pe poarta. Copacii, tufisurile si plantele crescand salbatic opreau patrunderea ploii dar te  si opreau sa vezi din afara curtii casa si animalele botite, mancate de tot felul de boli care se adaposteau la umbra vregetatiei abundente.

Umbla cu pasi grabiti de frica printre cainii, sobolanii si alte fiinte fara identitate ce ii dadeau cu ochi opaci tarcoale, adulmecand-o.

Se uita cu bagare de seama prin imprejurimi, restul necuvantatoarelor doar o proveau plictisite, cateva erau stranse ghem molfaind intr-o parte, nu putea sa isi dea seama ce.

Ajunsa in fata usii, batu de cateva ori in ea, incerca clanta, nimic. Se apropie de primul geam, insa acesta era vopsit pe interior, nu putea sa vada inauntru. Isi invinse frica ce o indemna la fuga prin farmecul lugubru pe care i-l oferea explorarea acelui loc.

Incepu sa dea tarcoale casei, macinata de curiozitate.

Ajunsese in curtea din spate, cand impietri vazand-o.

Svetlana dansa prin miscari succinte cu un sarpe pe brate. Dansul ei, acompaniat de suieratul vocii ascutite, parea o desfranare a dementei.

-Angela, stiam ca intr-o zi vei ajunge pe la mine. Stiam ca nu o sa te poti opri.

Fata ramase surprinsa de subita adresare, nici nu stia ca femeia o observase.

-Ei sunt oamenii umbra de care povesteam. De ceva vreme am ajuns sa ma inteleg mai bine cu ei, zise Svetlana, facand semn cu capul in directia a trei siluete.

Reusind sa isi ia ochii de pe dansatoare, Angela  privi catre cele trei fiinte palide, mici de statura, purtand valuri ca de mireasa peste ochi. Apoi simti ca ceva ii dadea tarcoale, si vazu o pisica neagra ce ii inconjura picioarele cu firul unui ghem de ata alba.

Ingretosata si infricosata, Angela dadu sa plece, dar picioarele ei ramaneau intepenite .

-Nu fata mea, nu inca, trebuie sa vii cu mine sa te adapostesc de ploaie mai intai, hohoti sec Svetlana, in timp ce sarpele ii aluneca usor de pe umeri in iarba.

O lua la pas spre intrarea in casa.

-Hai, nu vii? o chema pe Angela.

Copila simti dintr-o data cum picioarele o trag dupa batrana fara voia ei, in timp ce aceasta hohotea in continuare.

Au intrat pe un hol lung, din piatra, si au urmat scarile in spirala din capatul lui pana la cel de-al treilea etaj. Acolo urma un nou coridor, iar Svetlana se opri la cea de-a saptea usa, scoase un lant de chei agatat de fusta lunga si deschise o camera plina de oglinzi.

Trupul o conducea hipnotizat pe Angela dupa Svetlana, printre labirintul de reflexii distorsionate.

In capat se afla o oglinda acoperita cu un cearsaf.

Svetlana zise:

-Vrei sa vezi cu adevarat cata dreptate am avut cand am zis cat de rau ai ajuns?

Si, cu o miscare brusca, trase cearsaful la o parte.

Apoi se delecta in timp ce pupilele fetei, tulburate de groaza, mai aveau un pic si ii acaparau cu totul fiecare ochi.

Angela nu isi vazu reflexia in oglinda. Ci se vazu pe sine dansand urcata pe doua baloane rosii.

-Nu, opreste-te! urla ea, si dintr-o data vointa din ea se trezi si isi recapata controlul prpriului corp, fugind din acea casa.

Iesi in curte, trecu in fuga pe langa lighioanele care parca ii ranjeau si iesi in strada.

In urma ei, Svetlana hohotea catre oglinda, care se umpluse de baloane colorate pe care dansa copila, in timp ce tipa sa fie ajutata, ca nu se mai putea opri.

Celelalte parti: 1, 2, 3

Noaptea Vrajitoarelor

Cautand jocurile

Camera asta. Din nou plina de carti, haine, genti, penare,farduri, cosmetice. Albastra. Cu fluturi-stickere pe pereti. Atatea senzatii scrise pe pereti o data, acum revopsiti.

Ce minte nebuna, mereu cu destul timp liber incat sa se autodisece, s-a gandit sa umple peretii de citate ce-i rasareau prin creier, la fel ca atunci cand avea trei ani si a desenat Alba-ca-Zapada in hora cu piticii de jur imprejurul camerei?

Aici, L., acum doi ani, mi-a aratat jocul. Jocul statea in felul urmator: pune trei lucruri si trei numere pe foaie, cu ochii inchisi, apoi cauta-le in jurul tau. In camera.

Pana si numerele au fost usor gasite, fara sa  cotrobai prin mormanele de carti.

Ce ai vrut sa-mi zici, L.? Ca totul in jurul meu e ceea ce am creat eu sa fie? Sau ca tot ce vad in jurul meu e nebunia propriei minti subiective, atat de subiective si inchise egoist in sine? Ai vrut sa-mi arati ca pana si tu esti doar un personaj intr-o calatorie unde numai eu exist si nu prea? Sau ca doar nu pot sa te vad decat ca pe unul?

Ma rog, aberez, stiu ca era doar unul din jocurile tale psihologice, de care aveam atata nevoie o data.

Am pictat peretii mintii in care tu erai un om care stia atatea adevaruri cand am ajuns la concluzia ca poate esti chiar un pic mai nebun ca mine.

Am inceput sa te judec asa cum tu ziceai ca nu faci cu mine.

Dar poate era si normal. Cand sufletele noastre s-au indepartat si nu mai stiam decat zvonuri. Poate era doar un tipat atat de normal uman dupa recunoastere, in detrimentul celui pe care nu-l mai recunosti.

Dar, problema adevarata, e ca eu nu vreau asta. Nu vreau sa judec un lucru in care am crezut odata.

Poate eu sunt mai nebuna. Poate ma ranesc incercand sa fac binele pe care altadata nu eram capabila sa il exprim. Nu stiu daca sunt nici acum.

Dar n-am de unde sa stiu. Pentru ca  tot ce fac este sa tip la peretii vopsiti dupa raspunsuri.

Si nu mi-am mai parasit mintea de mult.

Dar, cumva parca sper la o calatorie inapoi in locul pe care o data l-am numit acasa.

Speranta, care im face si bine, pentru ca ma inalta, dar si rau, pentru ca visez prea departe de pamant. Si daca cad?

Mi-e greu sa scriu exact cum simt gandindu-ma acum ca o sa-ti trimit asta in speranta ca o sa te vad mai repede pentru cateva clipe in care te privesc cu ochi clari.

Ma gandesc la toate felurile in care nu o sa te regasesti, nu o sa intelegi sau o sa intelegi gresit.

Dar pana la urma eu sunt singura care poate sa-mi faca sentimentele praf.

Si mereu am fost nebuna. Nici macar nu-mi mai pasa, nu am de gand sa ma lupt cu morile de vant.

Cautand jocurile