Numele trandafirului-Umberto Eco

Un roman cu scriitură de Cervantes, Rabelais, Gabriel-Garcia Marquez. Un basm medieval, dar nu la Notre Dame de Paris, ci într-o mânăstire așezată pe vârful unui deal, cu o arhitectură complexă și de o simetrie stranie, și o bibliotecă în care accesul este interzis, dar la care par să conducă niște crime misterioase.

Un roman cu tentă de Agatha Christie,cu secrete încâlcite, întorsături de situație, și detectivul logician perfect, călugărul Guglielmo. Dar aducând, în plus, la suprafață. ițele istoriei ciudate a religiei creștine, la granița conflictului dintre papă și rege, papă versus eretici, eretici versus franciscani și franciscani contra papei. Iar savoarea fiecărui rând este dată de detaliile riturilor, profane sau sacre. Slujbele cu predică pe care sunt împărțite capitolele, poțiunile șamanice preparate în ierbarul mânăstirii, făurirea de ochelari la fierar și valențele alchimice pe care le poartă, citatele murmurate de cler în latină. pisica neagră și țăranca adusă de călugării asceți să păcătuiască cu ea, acuzată că ar fi vrăjitoare.

Dialoguri profunde, dezbateri filosofice pe tema perceptelor creștine, drepte sau greșite, universale sau depășite, normale sau dubioase. Guglielmo, căutând să rezolve crima, îl învață pe discipolul său să elucideze cauza pornind de la indicii, ipoteze și raționatmente suprapuse și probate pe viziunea completă, reală. Novicele își va urma destinul de călugăr scrib și va nota cele întâmplate în incinta mânăstirii, autorul transpunându-se în acest personaj.

Dincolo de oglindă…

Romanul Oanei Stoica-Mujea se termină așa: ” În spatele oglinzii suntem tot noi, noi ce adevărați, fără rețineri, fără credințe false. Noi, așa cum suntem, îmbrăcați în tot și în toate.” Iar călătoria până aici este  plină de intrigi, de gotic ,de  crime, demoni și întorsături de situație neașteptate.

Ce preț trebuie să plătești pentru putere asupra tenebrelor? În familia Heghel, totul e o luptă de putere, născută din secrete. Elise, nepoata drăcoasei mătușe Crescentia, dă peste cap totul.

Crescentia le jucase o farsă tuturor moștenitorilor care așteptau să pună mâna prin succesiune la uimitoarea avere, și lăsase totul prin testament nepoatei sale, Elise. Iar conacul se zicea că ar fi bântuit…

Numai bine. Și cei rămași deoparte puteau să joace o farsă. Cine ar fi crezut că o fată așa, slabă de înger, timidă, ca Elise, ar fi rezistat singură în casa aia sinistră, cu atătea zvonuri despre ea? Șoapte prin păduri, țipete în noapte, budoarul ăla straniu cu oglinda, în care întra doar Crescentia și uneori majordomul…

Și dacă chiar era bântuită?

Cum se face ca Elise, din fata timidă, se transforma din ce în ce mai mult în o copie a Crescentiei, nebune, excentrice, uneori inumane? Toți o bănuiseră pe Crescentia de vrăjitorie.

Ce crime se ascund în spatele oglinzii?

Pe lângă faptul că te ține în suspans până la capăt, această carte pare o conversație profundă cu tine în fața oglinzii. Te poartă, prin paginile ei, la o conversație despre motivul pentru care se nasc blesteme. Și ce preț ai plăti pentru durere.

Destinul este scris deja.

C. G. Jung despre gândire și limbaj

De unde vine această capacitate de reprezentare simbolică, din care, aparent, nu putem descoperi nici o urmă din gândirea noastră conștientă? Să privim o dată mai îndeaproape: să luăm o idee inițială sau o idee supraordonată, conducătoare, oricum am numi-o; dar fără să ne gândim de fiecare dată la ea, ci ghidați de un simț al orientării, să urmărim o serie de idei corelate. Nu putem găsi aici nimic simbolic, și totuși după acest tip se derulează toată gândirea noastră conștientă. Dacă observăm gândirea noastră foarte îndeaproape și urmărim un proces intens de gândire, de pildă rezolvarea unei oarecare probleme dificile, atunci constatăm deodată că gândim în cuvinte. În timpul unei gândiri foarte intense vorbim cu noi înșine și uneori chiar ne notăm sau schițăm problema, pentru a ne lămuri mai bine. Cine a trăit timp mai îndelungat pe teritoriul unei limbi străine a fost cu siguranță frapat că după un timp a început să gândească în limba tării respective. Un proces foarte intens de gândire provine deci mai mult sau mai puțin dintr-o formă de limbaj, ca și cum am vrea să-l rostim ori să-l învățăm sau să-l convingem pe cineva cu el. El se îndreaptă în mod evident complet spre exterior. În această privință gândirea noastră direcționată sau cea logică este o gândire conformă cu realitatea. adică o gândire care se adaptează realității, în care, altfel exprimat, noi imităm succesiunea lucrurilor obiectiv-reale astfel încât gândurile să se succeadă în capul nostru într-o ordine strict cauzală ca și întâmplările din exterirorul nostru. Această găndire o mai numim și gândire cu atenția direcționată. Ea are, în plus, particularitatea că ne obosește, fiind pusă în funcțiune din când în când.

Evoluția perspectivei științifice asupra motivației

În 1995, când valul de entuziasm de la începutul erei informaticii era în floare, prognozarea se considera o știință de viitor.

Se credea că este de ajuns să introduci date ale formulelor și ecuațiilor cu numere raționale într-un calculator pentru a realiza profeții de lungă durată. Dar natura este mereu cu un pas înainte, mereu în stare să ne uimească.

Așadar, imaginează-ți că întrebi o economistă din anii 50 care crede că va fi enciclopedia cu cel mai mare succes: una creată de profitabilul imperiu-companie Microsoft, sau un site random pe care voluntarii adaugă articole din pură inițiativă?

Psihologia a luat formă ca știință la intersecția mai multor domenii . S-a depărtat de pura filosofie, a combinat chimia cu fiziologia și știința experimentală, iar în anii 1940, profesorul Harry Harlow, a întreprins studii legate de capacitățile de învățare testând și observând primate.

Inițial, cercetătorii testau deprinderile de învățare. Studii pe câini au generat observația unui obicei care poate fi deprins prin condiționare, dresajul. Trendurile vremii înclinau să atribuie acțiunii cauza unei nevoi necesare supraviețuirii și atât. La animale era hrana, sexul. La oameni, Maslow imaginase o piramidă de nevoi, dintre care doar cele de bază își înclinau activitățile spre satisfacerea instinctelor primare, iar cele din top tindeau spre împlinirea unui statut.

Dar Harlow observase că maimuțele dezlegau jocurile menite învățării fără să fie stimulate de un factor exterior. Acestea rămăseseră la îndemână, pentru acomodarea maimuțelor cu ele, înainte de setarea celorlalți factori și variabile experimentale. Și așa Harrlow a postulat o nouă teorie. Teoria motivației intrinseci.

Motivația intrinsecă transcede rolul jucat în lupta de a atinge alt țel decât activitatea întreprinsă însăși. Ba, mai mult, tinde să i se opună în forță și sunt medii în care stimularea motivației intrinseci a condus la rezultate neașteptate.

De aceea, când întrebi o economistă situată în climatul temporal al anilor 50, ea îți răspunde că o companie imensă și conscarată n-are competiție în fața unei munci voluntare.

Într-adevăr Microsoft a lansat o enciclopedie, la care a renunțat până în 2009. În timp ce Wikipedia are publicate milioane de articole în sute de limbi.

Specialiști din Statele Unite, de la MIT și Chicago University, au selectat 87 de participanți din India rurală să joace diferite jocuri care necesitau abilități motrice, creativitate, concentare- anagrame, mingi lovite în țintă, memorarea unui șir de cuvinte etc. Au fost împărțiți în treime, prima parte primind 4 rupii, a doua 40 și a treia 400.

Cercetătorii se așteptau să rezulte o variantă în care premiile mari de bani care vor fi primite va crește performanța viitoare. Rezultatele au contrezis așteptările.

Problema lumânării, creeată în 1930 de Karl Dunker este un test foart rapid și facil de testare a abilității de rezolvare a problemelor.

O masă este lipită de un perete de lemn, iar pe masă se află o cutie de chibituri, una de piuneze și o lumânare. Vei avea de atașat lumânarea de zid atsfel încât ceara să nu picure pe masă. Cum vei proceda?

Sam Glucksberg a testat această problemă pe două grupuri , fiecare dependentă de altă variabilă. Toate grupurile aveau timpul rezolvării problemei cronometrat, dar un grup de control nu primea nici o recompensă la sfârșitul experimentului. În grupul 2, dacă oricare participant scora cu un sfert de scor mai mare ca orice altă persoană testată, primea 5 dolari. Iar participantul cu cel mai mic scor primea 20. Studiile au demonstrat că grupul dependent de recompense termina cu trei sferturi de timp mai încet.

La începutul secolului XX, Frederick Winslow Taylor afirma că munca trebuie atent supervizată, și renumerată după critici rigizi de performanță. Dar pe atunci cea mai mare parte a slujbelor țineau de rutini algoritmice.

La începutul anilor 60, cercetătorii au observat studenții din școlile de artă, spre determinarea motivației lor intrinseci sau extrinseci. În anii 80, acei studenți ce au răspuns la primele chestionare au fost căutați din nou, iar cei care afirmaseră că au la bază au o motivație intrinsecă avuseseră mai mult succes să nu se abată de la drum.

Se pare, deci, că motivația intrinsecă este în strânsă legătura cu creativitatea, deci și cu modurile euristice de rezolvare a problemelor, din ce în ce mai căutate pe lista de cerințe ale vremurilor.

Compania Meddius, specializată în componente computerizate destinate spitalelor, a plicat angajaților săi managementul ROWE. Angajații aveau de îndeplinit proiecte cu dăți limită, aveau datoria să se adreseze supervizorului pentru orice nelămuriri și rapoarte ocazionale, dar autonomia unor oameni considerați competenți să își asume locul de muncă ca acești informaticieni era oferită întratât încât angajații nu aveau nici o obligație să se prezinte la birou- puteau să lucreze și de acasă. Strategia Rowe era să înlăture factorul financiar, atsfel încât, înlocuind factorul extrinsec cu factorul intrinsec, să previină demisia angajaților spre posturi mai bine plătite.

În 2002, doi absolvenți au pus bazele companiei de software Atlasssian, care astăzi cunoaște un renume mondial. Motivul, spune fondatorul, pare să fie datorată acelei zile lunare în care angajații sunt îndemnați să uite de condică și să lucreze la orice problemă sau proiect își doresc. Se pare că multe idei originale, poate chiar evoluționare au apărut în acest timp dedicat angajaților să își pună cât mai liber în aplicare ideile.

Sângele celorlați-Simone de Beauvoir

Sângele celorlalți este o contemplație existențialistă cu personaje aflate în fața propriilor destine. În pragul Celui de-al doilea Război Mondial, caracterele romanului își percep angoasa confruntată cu drama de a fi împins să trăiești, să alegi, unde ceilalți vor suferi consecințe chiar și în urma simplei tale existențe.

Un roman al dilemelor etice care răsar la intersecția dintre identitatea individului și revoluțiile de clasă, ce, în mod repetat, par a ataca cruda realitate a subiectivității singulare, cât și imanenței morții.

Pe lângă faptul că, în carte. libertatea de alegere pare a fi un blestem, cum acest blestem îi va afecta pe alții nu poate fi dinainte știut, deci pare că nu există alegere corectă, singura existență de care putem fi siguri fiind a noastră proprie.

Jean Blomart renunță la statutul lui de copil burghez și se înrolează în partidul comunist, dar îl părăsește la moartea unui prieten. Spre deosebire de Jean, Helene nu își duce existența într-un ideal altruistic. Ea doar așteaptă , caută, raportându-se la reveriile sale, să trăiască povești, aventuri romanțate,. Ceea ce nu reușește cu logodnicul ei, Paul, ce i se pare un tip mediocru. Dar felul în care vorbește acesta de Jean Blomart o face și pe ea să viseze. Așa că, deși Paul nu cedează la insistențele acesteia de a-l cunoaște, Helene reușește, sabotându-le o întâlnire.

La început Blomart răspunde sec la intențiile Helenei, și îi întoarce des replicile, caracterizând-o o mic-burheză. Dar Helene nu se dă bătută, cuprinsă de o pasiune răvășitoare, și deși, Blomart face tot posibilul să nu intervină nici în viața lui Paul, nici într-a Helenei, se pare că și simpla lui existență ar fi o problemă, tot o alegere căreia, oricât ai gândi-o, nu poți să îi cunoști cu adevărat finalitatea.

Simone își introduce clar spiritul existențialist în dramele lui personajului cumpănind la intersecția dintre multe destine, Jean Blomart. Este Al Doilea război mondial și oamenii se împart în tabere politice. Este o logodnă între doi prieteni care se destramă, datorită lui. Sunt două femei care se destramă fiindcă el nu alege o tabără. E o dorință veche de a câștiga din mâinile lui, și nu de a prelua statutul familiei sale. Și e mama sa plângând singură în imensul ei budoar.

Într-una dintre conversațiile lor, tânăra povestește cum în copilărie apăsătoarea greutate a sensului vieții părea mai ușoară- puteai lesne să o aloci lui Dumnezeu. La care Blomart îi răspunde că, în loc să caute sensul dat din ceruri, ar trebui să și-l făurească singură.

Astfel, conscrata autoare de mișcare feministă reușește să metamorfozeze un roman aparent siropos în drama omului care este dator să își caute singur un destin, atunci când nu există unul.

Alchimia poate fi considerată de mulți empiriști precursoarea chimiei moderne. Dar, în trecut, din timpuri arhaice până în Evul Mediu, umanitatea se caracteriza printr-un alt tip de conștiință.

Felul de a gândi religios este un mit fundamental al omenirii, chiar și în timpurile noaste străbătute de revoluții științifice, care de multe ori nu par a fi decât o reacție.

De aceea, mă uimește mitul care se tot repetă sub diverse forme, în timpuri și locuri care nu au nimic în comun- de la Mytra la Iisus-, care conține atâtea substraturi și profunzimi, că cer mii de interpretații, iar simbolismul lor le precede pe toate.

Religia vorbește prin noi dintr-un loc obscur, printr-un limbaj primordial, doar prin imagini, arhtipuri ce se manifestă în persoanje revelate oniric, ce Jung afirma că sunt eterne, atemporale, iar Freud se înfricoșa de ele, inspirându-i o traumă primordială, pe care o asocia copilăriei.

Revoluția industrială ne-a îndepărtat încet de adevăratele izvoare ale acestei stări intuitive.

Acum bulversante pentru mulți, atunci doar un stil de viață, miturile erau strict legate de comuniunea cu natura, de dependența mult mai mare a ființei umane de ciclurile naturii, care redau vieții celor ce o trăiau ritmicitate.

Seriile Jung #1

Alături de Sigmund Freud, Carl Gustav Jung a fost mai mult decât un revoluționar în psihologie. Ideile lor sunt redescoperite de neurostiinta din ziua de azi.

Ei au împărtășit ideea unui subconștient colectiv.

Spre deosebire de Freud, Jung nu punea problema în ” cârca” frustrării sexuale, ci a emoțiilor suprimate din inconștientul ancestral.

Pentru Jung, dimensiunea subconștientului colectiv era o lume în sine, a imaginilor primordiale, cu o conștiința proprie, inpletindu-se cu conștientul ce îl încifrăm în limbaj- „Povestea” ce neurosmștiințele o situează prin tehnici experimentale, la nivelul percepțiilor emisferei drepte.

1. Psihologie și alchimie

În timp ce teza mecanicistă a Universului încerca să umbrească importanța filosofiei, psihanalistul elvețian a regăsit, în viziunea sa asupra inconștientului ancestral din universul intern, semnificația simbolic-intrinsecă a alchimiei.

În alchimie, nunta mistică, coniunctio, are un rol important, arcanumarcanorum, punctul culminant al operei. Dar care este legătura între procedeele alchimice și personalitatea umană, între uniomystica și procesele psihice care se manifestă în psihoze și nevroze? C.G. Jung a intuit cum coniunctio este simbol semnificativ în alchimie, dar are un rol capital în „cunoașterea întunecimilor psihicului”. Combinarea a două corpuri chimice este un procedeu similar cu transferul care apare în terapia psihiatrică, transferul constituind „fundamentul intervenției terapeutice”, dar în același timp „transferul modifică însă configuratia psihică a medicului – la început chiar fără să observe acest lucru. El este afectat și nu poate, asemenea pacientului, să se delimiteze de ceea ce a fost acaparat. Prin aceasta se produce o confruntare a ambilor cu întunericul ce ascunde elementul demonic”, susține Jung.

Te rog, iubește viața, și va fi nesfârșită

La 6, priveam cu soarele se oglindea în mare. Legenda spune că podul tălăuzitor, creat din lumină pe valuri, este drumul către comaora piraților.

Mare în care înecasem părți din mine și acum o iubeam cu milă, ură, regret.

Nostalgie.

Îmi țesusem o pânză din valuri peste ochi, de vise cu ochii deschiși, cu frică să mă trezesc vreodată.

Valuri, valuri.

Înghițindu-mi miile de iluzii în dansul lor etern, minte purtată departe…

Marea purta în largul ei sufletul unei copile. O tânără curajoasă, care avea tăria să creadă că e invincibilă. Dar care nu se rupsese de lumea ei încă, să înțeleagă că e doar un fulg de nea între mii și mii, croindu-și drumul să se afunde în aceeși pătură uniformă de zăpadă.

Valurille îmi poartă visele pictate pe porțelan, din sufletul copilei ce eram odată.

Rămâne să cred în cea mai bună parte a fulgilor de nea.

Că oamenii sunt îngeri căzând, ce își sculptează, în căderea lor, aripi să urce înapoi. Ca fulgii de zăpadă, dansând pe aripi de gheață, ciocnindu-se în învălmășeala lor frenetică, până ce se contopesc cu toții în liniștea de la care au plecat, pe Pământ.

Eu cred că lumea s-a înfăptuit din mare, și privim cugetători spre orizont, fără să știm că acolo ne așteaptă tot o mare. O să ne spele cu totul, de parcă am fi niște biete fire de nisip.

Până la urmă, aici e frumusețea, să fii transparent e inevitabil și mulți caută, oricum, să-și dea jos aripile, să cadă lin în pătura de omăt.

Despre Effie Stonem

I’m gonna fly like a bird of the night, feel my tears as they dry. I’m gonna swing from the chandelier. – Sia, Chandelier

Effie,
Clar ești frumoasă, dar problema este ca o știi mult prea bine.
Ai un aer parizian. Un ten alb-rozaliu, bucle naturale, roșcat-blonde, acum ți le decolorezi și le îndrepti, dar ți-ai păstrat mișcările languroase și preferința pentru oja mov sidefat.
Mie îmi plac shoes-ii, blugii sfășiați si iile, în timp ce tu porti dungi marinărești, tricouri albe, decoltate, Dr. Martenși.
Noi nu prea mai vorbim.
Doar că, vezi, dincolo de sarcasmul cu care umpleam deșart imaginea ta, am aruncat o privire stângace și asupra sufletului ău. Neintenționat, bineînțeles.
Așa am văzut dincolo ochi albaștri sau verzi, după cum prindeau în ei lumina, mereu însă fazi, absenți, reci ca gheața.
Am văzut că te ascunzi atât de adânc, încât realitatea pare doar un film în care joci.
Așa simți când te uiți fix și gol, apoi întrerupi subit orice conversație banală: „Totul e un vis acum…”Nu vii se pare? Eu visez.”
Îți amintești?
Eram la ziua unei prietene, și tu băusei, pe furiș, un pic cam mult. Ea s-a supărat, dar tu erai mai supărată pe tine. Ai fugit, singură, să privești mașinile ce curg pe stradă, de la înălțimea celei mai apropiate pasarele.
Te-am ajuns din urma și ți-am zis:
-Nu mai minți că te distrezi! Inunzi noaptea cu durere.
Tu ți-ai aplecat capul peste pasarelă, în timp ce lăsai disperarea să te inunde. Mașinile împrăștiau farurile portocalii prin noapte. Totul era de un portocaliu strident, orbind întunericul.
Iar tu tăceai. Am continuat:
-Eu nu cred că ești slabă. Doar că, vezi tu, ascunzi o suferință prea ascuțită în tine.
În acel moment, fața ta s-a schimonosit. Mimai, ca un ecou, mintea distorsionată. Armonia unui țipat, pe care îl amuțeai de atâta timp.
-Ascultă, Effie, știu prea bine cât de ușor e să (te) minți când după colț găsești distracții să te scape. Înțelege odată! Deja nu mai abuzezi tu de ele, ci ele de tine. Nu vezi cum explodează în tine tot ce fereci între ziduri, rușinată?
Te-ai prelins pe jos, cu capul proptit de balustradă. La ultimele mele cuvinte, te-ai închis abrupt, înfricoșată, cu genunchii la piept și brațele îmbrățișând genunchii. De parcă îți protejai întunericul. Ca și cum nu ți-era usor să îți simți tăcerile expuse așa.
Acum ieși prin cluburi și povestești cum agăți băieți. Te riști să mergi cu ei acasă, chiar dacă ești virgină și vrei să rămâi așa, că tatăl tău îți impune asta. Știi că nu vei face nimic, dar tot te duci, îți alegi bine băieții și știi că au „zăpadă albă”. Cum de nu știi deja și ce va urma? Te vei tripa nașpa la fiecare atenție de-a lor, cum faci de fiecare dată. Îți vei suna disperată prietenii, ei vor să te ajute, dar unii sunt sătuli să vadă cum te arunci înapoi în vâltoarea din care te-au scos. Unii zic că ai probleme, de-aia faci chestii din astea.
„Nu încerca să o salvezi, este pierdută… Pierdută pentru ea, pentru tine, pentru tot restul lumii.”
Eu, însă, nu cred că ești pierdută. Ești unde ai vrea să fii, și plătești prețul cuvenit.
Îți amintești?
În liceu, melodia ta preferată era „Chandelier”, de la Sia.
Cu drag,
Alice.