Cub rubik

Ai vrut să te joci un joc, nu-i așa?

Da, recunosc, jocul tău m-a purtat pe culmi pline de nori, prin vârfuri de munți împăduriți, plini de iele și altfel de umbre.

Doar că jocurile mele sunt mult mai profunde, cu autostrăzi adânc în interior. Văd prin măștile tale, dar ceva mă reduce la tăcere. Știi ce? Propriul meu adevăr pe care mi-e frică să îl văd în față.

Sunt din alte lumi decât cea de aici, sunt sigură de asta. Nu-mi pot găsi rolul în jocul de măști. De multe ori, cerul nopții mă cheamă la el, ca pătura caldă a unei mame. Fiecare secundă cu cei din jurul meu  îmi aduce aminte că eu nu port o mască, dar pot să văd prin măștile lor. Le absorb, curg prin mine ca uimirea, culorile lor dizolvându-se în vidul din mine.

Imaginează-ți acel colț de Vamă, dinspre 2 mai, da, plaja aceea pustie plină de dubioși și pietre pe care ancorează alge. Ascultă nisipul spunându-și povestea miilor de pași pe care marea i-a șters în trecerea ei prin timp.

Vezi soarele apunând în linii de foc, sângerând pe boltă, când noaptea vrea să îi ia locul. Așa, doar ca să știi că orice sfârșit are un început. Și iubește acest adevăr.

Dar ține minte că singura cheie pe care o ai să ieși din labirintul durerii este să te întrebi „cum percep ceea ce simți?” mai degrabă decât „ ce simți?”. Crede-mă, prin ce treci nu poți controla, dacă nu înveți să te controlezi pe tine.

De fapt, nu există  sus sau în jos, precum karma și destinul sunt același fir de ață. Cum să nu dorești să-ți împlinești  și reîmplinești destinul, când ți s-a promis la finalul lui secrete nemuritoare, demne de a crea lumi la fel de complexe precum ale Povestitorului original?

Nu știi cine-i Povestitorul? O să-l găsești la prima răscruce de drumuri, cerșind povești. Te va lăsa în pace, să pleci mai departe, numai dacă povestea ta îi astâmpăra foamea. Altfel, îi vei spune povești în șir până îi va plăcea una. Și vezi, Povestitorul nu este așa de ușor de impresionat. El controlează toate firele narative, și le înțelege și limba. În orice dialect s-ar spune, poveștile lasă fără nuanțe același pergament gol.

Odată, Povestitorul a aruncat cu niște zaruri deasupra unei table de șah. Tabla luptei dintre lumină și umbră. Lumina  era destinul, umbra era karma inerentă, și zarurile,  doar o modalitate de a trage la sorți care să fie și cum să se îmbine cele două.

Destinul tău , în termeni largi, este de a trece de Povestitor ca să ai drumuri noi de descoperit, a duce în tot acest  timp o povară pe suflet, așa, ca un cub rubik, ce se poate repeta la nesfârșit pe aceleași tiparuri.

Când culorile cubului se reunesc armonios, el vibrează sunetul perfect.

Așa percep lucrurile , tot timpul trecându-le prin mai mulți stimuli de odată, căci prin sinestezie se naște transcendența.

Reclame

Negru

If I let you in, you’ll just want out,

If I tell you the truth, you’ll vie for a lie,

If you follow me you will only get lost,

If we try to get closer we will only lose touch „

-Bring Me the Horizon, Don’t go

Tatăl nostru,

de câte ori nu ți-am dus numele în deșert, ca un copil rătăcit?

Noi suntem cei ce am transformat în cenușă împărăția ta. Tăria ce ne arde gâtul, praful ce-l inspirăm, fumul cu care ne intoxicăm plămânii… Sunt rugăciunile noastre negre când cerem să ne urci.

Și ne e totuna dacă ne cobori.

Am auzit odată, mai mică eram, înconjurată de tineri ce aveau deja sufletul ridat, o replică ce mi-a rămas în minte, că mă tot întorceam la ea.

Pe atunci împărțeam universul cu o prietenă, de mult fugită din sufletul ei, o fată care voia să pară mai mult decât era, care se mințea prea mult găsind scuze celor care o răneau. Într-o zi, mi-a spus: „Nimeni nu moare virgin. Până la urmă, viața ne-o trage la toți.”

Doamne, eu nu merg la biserică, și spăl rufe duminica, dar sunt mulțumită că nu mă uit de sus la copilul care doarme băut în ultima bancă. Văd în ochii lui, știu că durerea trăită în singurătate face oamenii buni să se schimbe.

Mai degrabă recunoaște că această lume, în care ai poposit să-ți odihnești aripile, îți poate sufoca lumina dacă o lași.

Deschid geamul și las noaptea să pătrundă prin mașină. El o turează lin pe șoselele goale. Ajungem acasă, face un pai dolofan și îl aprinde. Se întinde pe canapea, pune o predică sau ceva asemănător pe Youtube (” E bine pentru suflet să îți amintești că ești creștin”), trage fumuri pănă la jumătate, și îmi pasează. Adoarme încet.

În minte îmi răsună versuri de la Deliric: „Un plic de coca în torpedou lâng-o icoană mică”. I se potrivește.

Eu măcar știu că acum doar iadul curge delicios ca o ceață prin mine.

Și dacă trăiesc un viciu, dacă dansez printre umbre, e doar pentru că trauma lumii întregi pare prea grea pentru umerii mei.

Toate pancartele publicitare, luminate de neoane aurii, ne duc în ispită, ne îndeamnă la lăcomie, suntem în stare să călcăm unii peste cadavrele altora ca să obținem un colț în plus din pâinea ta, deși suntem sătui.

Iartă-i Tu pe cei ce ne greșesc, că noi nu mai putem. Ne-ai spus să avem răbdare, dar suntem îngeri prea palizi, cei mai mulți dintre noi.

Și, peste toate, crucea Ta a devenit simbolul pe care oameni convertiți la negru îl flutură, ascunzănd cuvintele Tale adevărate sub gesturi ostentative, corupte, de ocolim numele Tău.

Dar cum să separăm binele de rău, dacă nu cunoaștem personal răul?

Pisica de Chesire

Povestea mea incepe după ce am fost culeasă de pe stradă de un student la geologie. Am locuit câteva luni în garajul lui, unde își pierdea vremea cu mulți prieteni. Oamenii veneau, stăteau câteva ore și o tuleau, la toți li se cășuna să mă ia în brațe și alinte. Era întuneric acolo, tot felul de desene făcute de cariocă fosforescentă împodobeau pereții. Un geam mic strecura prin cameră lumina felinarului de Afară, de unde venisem.

Băiatul m-a dus la doctor, mi-a luat mâncare (și m-am îngrășat, că mă hrăneau toți care veneau la el), jucării pe care să-mi ascut gheruțele, a avut grijă să nu-mi lipseasccă apa și nisipul. Cel mai mult îmi plăcea de o fată, avea părul lung, mă distram ascuțindu-mi gheruțele în el, ea nu zicea nimic, dar mă mângâia, mă pupa între ochi și mă iubea mult.

Într-o zi m-a urcat cu ea în taxi. Mi-a șoptit ca să mă liniștească, în timp ce mă uitam pe geam:

-Nu plânge pisu, Ștefan nu te mai poate ține, îți trebuie o casă adevărată, nu beciul ăla, iar eu am să ți-o ofer.

Când am ajuns în apartamentul ei, imens față de garaj, m-am speriat și câteva ore mă ascundeam când o vedeam, dar aveam grijă să explorez pe îndelete noul loc când nu era prin preajmă. După ce am văzut că mă hrănește ți îmi dă apă, am început să mă apropii de ea. Ea mă chema zâmbindu-mi cald și întinzându-și palmele.

Am adormit pe picioarele ei, torcând. În câteva zile, am fost lădată că știu să fiu educată, am învățat reguli noi, și cred că sunt și mai cultă acum, de când dorm pe rafturi de bibliotecă.


Pisu, dacă tot ești a mea acum, o să te cheme Chesire, un  nume de carte, după pisica zâmbăreață din Țara Minunilor.

Destin

M-am dus iar la el a doua zi.

Nu fii gelos.

M-am dus pentru că știu că are nevoie.

Că mă iubește sincer, de puștoaică.

Știe că vin la el nebună, zănatecă.

Mă va lăsa din nou să-l joc.

Îl voi fuma, voi pune ce muzică vreau, vom vorbi mult.

Îi voi citi tot ce-am scris despre tine.

El va suferi să vadă iar

și iar

și iar

că tot tu ești muza mea, chiar dacă pe visele vândute de el.

Să audă cum lumina răsăritului ne-a prins îmbrățișați.

Adormiți în mașină.

Eu mă trezeam să te alint în răstimpuri.

Pielea ta mă fermeca.

Tu te-ai trezit să mă săruți, apoi iar ai adormit.

Nici măcar nu-mi bat capul să te conving.

Amândoi suntem deja conștienți de propriul destin.

apă

Lasă-mă, într-o dimineață pustie de toamnă, să respir prin apă.O să mă duc la cea mai apropiată fântână arteziană din parc,o să intru sub jetul ei, o să captez emoția mea in stropii ei, ce cântă și dansează deopotrivă

acum, pe rtimul sufletului meu. Intră încet prin pielea mea, curgând în sânge. Devin emoțiile ce mai devreme le-am proiectat în ea.

Îi șoptesc:

-Lasă-mă să transform tot ce-am văzut și voi vedea vreodată în fluturi, să pun aripi viselor mai frumoase, să le tai pe cele ale viselor mai dureroase, cărora le-am dat zborul să mă poarte pe culmi de disperare. Dă-mi să scriu numai cu roua de pe flori, și trezește în mine același cântec care se aude prin crusta cochiliilor.

Iar stropii răspund.

O lumină aurie mă inundă până uit să mai respir. Simt că iubirea e răspunsul la orice întrebare. Numai dac-ar exista una, de fapt!

Toții pașii mei prin lume i-am colorat în umbrele focului, precum demonii și culorile ispitelor lor.

Dar am iubit totul cum numai un înger putea.

Tot ce merge mai prost e că îmi țin greșelille în întuneric, căci n-ai idee cât de ciudat e să le privești în ochi

fără a clipi.

Sentimentul de azi #4

Azi pentru mine este despre acele vise cu ochii deschiși, când conștiința se dilată și simți dincolo de cuvinte, îți simți sufletul și cum ești menit să fii, chiar dacă nu poți înțelege.

Azi este despre a vedea fără să te uiți, a înțelege fără să întrebi.

Azi este despre cum marea este compusă din fiecare val, și cum fiecare val se lovește de țărm doar ca să se întoarcă în mare, pentru că în realitate unul nu este niciodată despărțit de tot.

Azi este despre acele vise cu bătrâna învârtind povești de copii în lăcașul ei subpământean. Sau cum am găsit-o, căutând-o, în mijlocul iernii. Cum o visez când o chem.

Azi este despre când energia kundalini se simte ca un dans pornind din șolduri.

Azi este despre cum nu-mi mai e frică de întuneric, ci îl găsesc reonfortant.

Este despre când manifest abundență, și despre a mulțumi când o primesc, pentru că știu că nu ține de mine. Ține de ceva mai puternic ca persoana mea, dar care o conține și iubește în totalitate.

Azi este despre a-ți aminti că da, viața este numai despre tine, dar să nu uiți că în același timp n-ai nici o putere singur.

Este despre cât de grăitoare este tăcerea în meditație, că uneori nici nu-ți vine să mai deschizi ochii la lumina realității, atât de anostă față de ce-i înăuntru.

Este despre subpământean și ancestral, rădăcinile pe care le iubesc acum și sunt recunoscătoare că le pot vindeca prin mine.

Azi mulțumesc pentru toate acestea și vă urez și vouă zile asemenea.

Azi este despre Kildine, un frumos basm românesc, dar puțin cunoscut, cu o prințesă ce s-a născut sălbatică într-un regat dominat de rațiune, și cum “vrăjitoarea ce rea” a blestemat-o cu cel mai frumos dar, care a condus-o pe Kildine în singurătate în grija a 12 vulturi, până s-a întors acasă și a devenit regina mult iubită, învățând regatul că și umbra are rostul ei, pentru că în inimă este cel mai întuneric.

Azi este despre Loba, bătrâna deșertului care strânge oasele lupilor și când are un schelet complet, îl readuce la viață. Precum ne vindecăm noi cu adevărat, tămăduind rând pe rând fiecare bucățică.

Speranțe sordide

Ieșirea din spate, un hol metalic plin, spațiu de stat la țigară, mereu îmbâcsit de oameni, îmbibat în senzații de zăpușeală, luminat într-un portocaliu strident. Într-un colț, o pancartă electrică te sfătuia: „Don’t text your ex!” Bun de făcut o poză lângă, de pus pe Instagram, gândeam. Și încercam în același timp să surprind viața în litere atunci când eram în mijlocul ei, dar am ajuns acasă cu frânturi de clipe, schițate în grabă. Așa se lasă viața, ridicată în slăvi abia după ce a fost trăită, e inutil să încerci să le faci pe-amândouă în același timp.

-Mă iubești? întrebă băiatul exuberant, lipicios și cu sufletul țipând mereu în exaltare.

-Te iubesc din tot sufletul! răspunde ea, cu o veselie mai mare decât propriul trup.

Și un necunoscut se bagă în seamă:

-Dar pe mine?

-Pe tine vrei să te iubesc? Vrei să fii noua mea feblețe?

-Da!

Nu mai eram atentă acolo, pentru că, prin pretextul unui foc, o tipă începuse o conversație cu mine. Acea seară era „mamă”, avea grijă de amicul ei băut. În rest, visa să facă artă, nu copii. Și mi-a arătat un pandativ auriu primit de la mama ei, scria: „Go after dreams, not people.” Ne-am despărțit în muzica asurzitoare din club la un moment dat, a dansat o vreme lângă mine și apoi m-a strâns fugitiv de mână înainte să plece, lăsându-mă cu povestea ei incompletă. Cu o frântură despre destinul ei care mă atrăgea ca un magnet, că l-aș fi vrut și pentru mine.

Și-n alte clipe, un tip dansa în jurul meu, aplecându-mă, învârtindu-mă, dansuri să uităm de cine suntem și câte lipsuri avem să acoperim. Still, I won’t text my ex, believe me.

Un tip care zisese că sunt drăguță mă trăgea într-un sărut iar eu mă feream, dezgustată.

Un băiat îmi povestea despre jurnalism. O fată frumoasă ni se alăturase, spunându-mi că sunt atât de tânără, și căt timp mai am.

Un regizor privea în gol mulțimea de oameni, iar la țigară veni lângă mine, ne amintirăm că ne cunoaștem de altă dată tot pe-aici. Îmi dădea părul pe spate și îmi spunea că machiajul mă ascunde în timp ce îi îndrugram despre cărți și scris. Un tip care se prezenta drept actor începu să-mi vorbească despre cât de tânără sunt, și cât timp mai am să experimentez. Fumul în hol devenea înțepător. La un moment dat, mă uitam în ochii actorului și mă întrebam de ce nu își dă seama că nu îl mai ascult, trăncănind cu aceeași fervoare, de parcă ar vorbi doar pentru el. Profit de momentul în care îmi văd prietenii cu care venisem ca să mă întorc la ei și să îi ignor pe cei doi, Iepurele de Mai și Pălărierul din lumea teatrului.

-V-am căutat peste tot!

-Da’ și noi pe tine!

Ce-i drept, cam dispăream, pierdută în universurile tuturor acestor personaje demne de Țara Minunilor, și dorindu-mi în scecret să fi fost ca acel regizor, singur, transparent și melancolic în mulțime. Atenția mă obosea, dar fervoarea tinereții și habar n-am ce din mine nu prea mă ajutau cu anonimatul.

***

Bine că îmi place să dansez. Dansez cu miscări puternice, unduitoare, îndrăznețe, dar niciodată prea lascive. Dansez de parcă nu mi-ar păsa de toate durerile surde care răsună în inima atunci când muzica nu asurzește, iar mulțimea nu te face să te pierzi în apa ei cețoasă de sentimente.

Mă întreb: oare e locul meu aici? Într-un local vibrând de la difuzoare, care alungă din mine tăcerea. Dar nu mai am de ce să fug de ea, și sedativul ăsta nu mă liniștește, doar mă face să simt o energie confuză în jurul meu. Oare sunt prea sensibilă? Că privirile pierdute care trag de sufletul meu mă îmbolnăvesc.

Întreabă stelele

Și, cum trece timpul, cu atât mă zbat mai mult să-i dau o clipă de răgaz, să privesc mai cu zel apusurile și amintirile dulci. Uneori, îmi pare ca aripile mă poartă în plonjare liberă pe curentul vieții. Iar vântul îmi înfoiază penele pe tărâmuri necunoscute.
„Hei, uite ce lucru simpatic și inutil am găsit.” , mi-ai zis.” E o aplicație care îți arată stelele în zona în care stai.”
„Uau! O hartă a cerului?”
Căt iubesc stelele!Ei sunt părinții divini ai dorințelor mele. I-am zis să-mi dea și mie aplicația. Voiam să văd dacă pot ghici în harta celestă de soarta are a-mi da sau a-mi lua plată. Vezi, m-am reîncarnat de sute de ori într-un singur început firav de viață. Iar plexul meu solar rămâne o gaură neagră.

Obiecte ascuțite- recenzie

Poate că ați auzit de serialul „Sharp Objects” de la HBO. Ei bine, eu m-am îndrăgostit din prima de aerul misterios și întunecat la problematicului personaj principal, Camille Preaker. Și, înainte să mai trec la episodul 5, mi-am cumpărat cartea pe care este bazat, cu același nume, scrisă de Gillian Flynn.

Camille este o jurnalistă din Chicago pe undeva pe la 30 de ani, ajunsă aici din Wind Gap- o suburbie pe care protagonista o descrie în mod repetat ca tipul de loc din care puțini au minte ca să plece.

Bine, decizia ei crâncenă de a părăsi acest loc are legătură și cu trecutul de care a vrut să uite, implicând o viață sexuală bogată și rușinoasă începută de la vreo 13 ani, amintirea de nesuportat a unei surori moarte și o mamă înstrăinată, rece.

Viața ei primește din nou o întorsătură stranie în ziua în care șeful ei o trimite să investigheze crimele ce au loc în orașul natal. Camille se grăbește să plece în aceeași zi, cât mai repede, să nu aibă timp să se râzgândească prea tare.

Se duce acasă să își facă bagajul, un apartament mai mult gol și impersonal, de parcă abia se mutase cineva acolo. Are grijă să își înece toate emoțiile în tărie, la fel cum va face pe tot parcursul romanului.

Pe parcursul cărții îi cunoaștem pe mama lui Camille, o Cruella de Vil în haine de păpușă Barbie, pe sora vitregă mai mică, o adolescentă crudă, populară, după care salivează toți puștii și care pare a suferi de un grad periculos de bipolaritate, un polițai fițos din afara orașului care o face pe Camille să simtă fluturași în stomac, pe fostele prietene din liceu ale fetei, acum toate căsătorite,complet lipiste de noțiunea feminismului și pentru care cea maiare distracție este bârfa. Iar cele două fete ucise bântuie atmosfera, fiind pe buzele tuturor, atât ca o tragedie, cât și ca un eveniment unic, scoțând un pic micul orășel, a cărui preocupare principală erau până acum fermele de porci cu care își menținea economia, din plictis și anonimat.

Dacă toate acestea nu făuresc o priveliște cel puțin nesănătoasă, așteptați să ajungeți la pasajele în care este descris vivid felul în care Camille își încrustează cuvinte pe piele, cu lame sau cuțite, cuvinte dintre cele mai absurde, care zvâcnesc dureros și obsesiv pe pielea fetei ori de câte ori ceva îi amintește de ele. Cuvinte care au împins-o pe ușile de spital ale secției de psihiatrie, din simplul motiv că nu prea îi mai rămăsese spațiu gol pe trup ca să le însemneze. Finalul însă e cireașa de pe tort în acest thriller psihologic grotesc. Dar fără spoilere, îl descoperiți singuri.

Una peste alta, nu recomand cartea persoanelor care nu înghit ideile dure și scenele violente, dar o recomand cu tărie celor care tocmai asta iubesc la o carte- atmosferă și personaje controversate, dark. Este o carte ușoară, cu iz comercial, dar extrem de plină de impact, personajul principal este complex, și, în rezolvarea misterului crimelor, apar foarte multe întorsături de situație, iar finalul este neprevăzut.

https://youtu.be/DgljcMqPG98