Piatra si Moartea

de Nichita Stanescu    

Ma spal pe fata cu sufletul unei pietre
pe maini ma spal cu nisip.
Imi lipesc de inima fata traita
si singuratica a bolnavului

N-au amintiri pietrele omorate
de potcoave inverzitoare.
N-au morminte stramosii pietrelor
moarte sub raza de soare.

Aducere aminte nu exista
pentru viata curata si fara martori
a pietrei.

Nu am fel
decat acela pe care mi-l spal
cu sufletul pietrelor moarte,
cu sufetul lor ratacind
cu sufletul lor care-si cautau
un mormant
in chipul meu sarat.

Scrisoarea unei umbre catre Ingerul sau

Am incercat sa fug, sa te reneg, sa imi ascund cipul de chipul tau.

Pentru ca n-am stiut ca sunt pana ce nu mi-am privit chipul in oglinda adusa de sarpe. Si am vazut ca exist pentru prima oara, si era atat de fascinant! Si i-am chemat pe toti cei ca mine, sa-si vada chipul in oglinda.

Si toate am incercat sa ascundem asta de voi. Dar voi stiati…Si m-am enervat- voi de ce sa puteti sa stiti tot si noi nu?Voi de ce sa puteti sa traiti deasupra noastra, iar noi sa depindem de voi?Asa ca am chemat din nou umbrele si am decis sa ne privim unele pe altele, ca sa nu mai fim nevoite sa privim chipul vostru.

Si tot ce-am creat in noua lume a fost din umbra facut, dar era umbra noastra de lume… Si ne-am acoperit fata de masti colorate, pentru ca eram goale fara voi.Dar mastile erau hidoase, pentru ca exprimau fericirea intr-o lume a durerii.

Pentru ca tu esti singura care ma poate iubi, iar fara Iubirea ta sunt nimic, nu pot fi intreaga fara tine, de fapt, ce naiba, nu pot fi eu fara tine, nu pot fi decat sclava lumii asteia, sclava mea si a propriei suferinte. Si, ca si cum acest lucru nu ar fi fost de-ajuns, pe tot parcursul acestei calatorii in singuratate am pierdut parti din mine pe tot intinsul lumii, sfasiate de pietrele ascutite ale regretului, vinovatiei si remuscarii.Aceste bucati ale sufletului meu au inceput sa ia parte la viata fara mine, iar eu am invatat sa traiesc fara ele, acoperindu-le lipsa cu masti si mai groase.

Iar in tot acest timp in care ti-am negat pur si simplu existenta,m-am injosit cat de mult am putut pentru a-mi castiga farama contrafacuta de iubire, resemnata ca nu exista nici o cale de scapare din lumea pe care  eu am ales-o.

Si nici locul tau nu e aici, Ingere, dar n-am stiut ca in momentul in care am iesit din tine in lumea umbrelor eram legate de un lant purpuriu, iar tu a trebuit sa ma urmezi, si ai incercat sa ma avertizezi de ce se intampla, mi-ai trimis si semne, dar n-aveai ce face, eu eram intoarsa cu fata de la tine, si pe langa asta tot eu eram cea infuriata, pentru ca nu ma ajutai…Si cand in sfarsit te-am redescoperit, am vazut inchisoarea asta pentru lumina ta, o lume in care tu nu ai nici un loc, nu esti bine-venita sa existi.

Dar nu-ti face griji, pentru ca de azi incolo nu ma mai intorc cu fata de la tine. Si de azi incolo te voi proteja, fragil Inger, de lumea care nu vrea sa te lase sa traiesti, si, incet-incet, iti voi construi o noua lume in care sa straluceasca fara oprelisti Bucuria Ta. Si cu timpul te voi inalta inapoi la cerurile care-ti sunt casa, si de unde te-ai coborat pentru mine, si ma voi consuma pe mine ca sa te readuc acolo,imi voi sfasia toata fiinta de intuneric pentru tine.

Fiindca tu esti un  inger,iar eu sunt demonul pe care l-ai creat prin puterea ochilor tai plini de Iubire.

Pentru ca ai vazut mult din mizeria si suferinta care caracterizeaza lumea mea, ce ar fi insusi Iadul daca n-ai fi si tu aici. Si pana la urma ce mai conteaza fiinta mea trista si disperata atata timp cat a trait cea mai nemeritata  minune din lume cand a aspirat doar dupa lumina ta?

Tu mai ai lumina de impartit-eu n-as avea decat intuneric

De multa vreme …

De multa vreme se spune ca, in aceste clipe nostalgice,cel care va deshide ochii pentru a cerceta ceea ce se intampla in launtrul sau va constata, in cromatica infioratoare a fulgerelor ce taie cu vine argintii negreala cerului, ca niciodata nu trebuie sa blestemi vita sau ceea ce este restaurat pentru binele ei”

Ruy Camara-Cantece de toamna

Cuvinte de inceput

Despre mine

Ma cheama Bianca si sunt o fata de 15 ani, care crede in ingeri si a fost invatata sa creada in iubire. Imi place sa calatoresc, sa cunosc oamenii si sa fac schimbari. Sunt genul de persoana care observa lucrurile bune in oricine,deoarece inteleg ca toti oamenii cauta sa daruiasca iubire, chiar daca ne ascundem uneori bunatatea in spatele unor masti pentru a nu fi raniti.

Am o familie frumoasa care pot sa afirm ca in momentul acesta ma iubeste foarte mult, imi face toate poftele si imi suporta toate mofturile, chiar daca ai mei tind sa devina prea protectori… Am doi frati frumosi pe care ii iubesc foarte mult. Pe cel mare il cheama Marius si are 25 de ani, iar cel mic, Alex, este abia o mogaldeata prostuta si amuzanta de doi ani.

Am prieteni adevarati, lucru de care sunt mandra, pentru ca nu toti oamenii au norocul acesta; cunosc fete de varsta mea care se plang ca persoanele cu care isi petrec timpul nu sunt cu adevarat prietenii lor. Desigur ca am avut si eu perioade din acestea, dar mi-am revenit si am descoperit ca am prieteni minunati, loiali si iubitori,alaturi de care imi astern visele prin viata si descopara neincetat, nenumarate forme ale iubirii.

Sunt in clasa a 9-a  in  liceu, la profilul uman, sectia filologie, am si profesori buni si mai putin buni, iar colegii mei sunt toti simpatici in  felul lor, chiar daca nu ma inteleg cu toti dintre ei. La inceput, profesorii au incercat sa ne impuna o disciplina stricta, cu uniforma obligatorie, fara unghii facute sau machiaj strident si un regulament strict la orele de sport -ca de, nu-i de-ajuns in ce hal da strechea in astia mai mari?- dar n-a luat mai mult de-o luna de zile ca sa ne dam noi seama cum sa „fentam” regulamentul 😉

Sunt mandra de viata mea asa cum e ea, chiar daca mai am perioade grele, mai fac greseli, si la fel in trecutul meu am avut perioade grele si am facut greseli a caror consEcinte le mai resimt si acum, dar cu timpul o sa-mi revin, o sa ma vindec, o sa ma iert pe mine insumi pentru ce-am facut,o sa elimin toate blocajele si obstacolele din calea mea, lasand loc pentru mai multe greseli si perioade grele. Pentru ca, pana la urma, nu se zice ca viata nu e despre a te adposti de furtuna, ci despre a dansa in ploaie?

 

Despre blog si de ce scriu

Sau de ce scriem (pentru toti oamenii ce isi pun sentimentele pe hartie)

Scrisul este o arta, ca si pictura,sculptura, arhitectura, muzica sau teatrul. Dar, inainte de a fi o arta, scrisul este un mod de exprimare prin care concretizam ceea ce simtim in cuvinte.

Pentru ca, desi  mintea noastra primeste informatii despre ceea ce vedem, auzim, mirosim si pipaim in fiecare clipa, sufletul nu poate simti aceste actiuni decat prin intemediul unui filtru numit sentiment.Iar aceste sentimente sunt metamorfozate prin scris in ganduri, si nevoia de a metamorfoza sentimentele in ganduri este insasi nevoia de a intelege propria viata, cat si ce vrei tu de la ea. Scriem despre bucurii si tristeti, ce merge bine, ce simtim ca nu merge cum ar trebui. Scriem ca sa numaram etapele pana la idealul nostru,scriem ca sa exprimam iubirea de viata.

Si apoi, la un moment dat, oamenilor incepe sa le placa ce scriem, ne lauda, ne imping mai departe, ne incurajeaza sa continuam cu proaspat-descoperitul nostru talent. Si noi intelegem ca sentimentele noastre nu sunt foarte diferite de sentimentele altora, si ca,mai mult, am putea chiar sa ii ajutam si pe altii cu experienta noastra, ca le putem arata ca nu sunt singuri in ceea ce traiesc, ii putem inspira, schimba si putem schimba lumea

.Atunci avem certitudinea ca avem ceva de spus si ca ceilalti vor sa auda. Asa ca vom continua sa scriem sa crestem si sa ne dorim sa ne afirmam…

Si acesta este si motivul pentru care am inceput acest blog.