Zori

hirajoshi

Am lasat sa fiu calcata in picioare de atatea ori incat orgoliul ma purta pe aripi sus, sus de tot, gata sa renunt la tot. Prea sufocata de faptul ca soarele se rasfrange dulce pe strazi acum ca in sfarsit a venit caldura, ca serile sunt albastru de cerneala, ca toate blocurile astea multe se aprind de viata noaptea… zic noaptea, pentru ca atunci, prin luminile calde de la ferestre, pot sa imi imaginez bucuria lor. Pentru o fractiune de moment insa, ca apoi, inecata in frustrari pe care nu stau niciodata sa le ascult, ma inchid in mine, imi aprind o tigara, viata e din nou gri de asfalt uscat, si peste de tot e de fapt arsita ce nu te lasa sa respiri, sau zapada si inghet asa cum e atunci cand tot Bucurestiul iese pe strada cu nevrozitate. Vreau sa existe bucurie, dar n-o gasesc in nimic. Nu vreau sa vorbesc despre asta, nu vreau sa ma pierd in distractii pentru asta, vreau doar sa ma pierd in neant din cauza asta. Nu e cazul sa intrebi daca poti sa m-ajuti cu ceva, pentru ca trebuie neaparat sa nu fie nimeni caruia sa-i pese de vreun strain pe lume , trebuie sa fie totul gri, sa il fac gri, ca sa nu-mi mai pese daca o fi cazul sa zbor departe.

Nu, n-am fost in stare, oricat de mult mi-­am dorit, sa gasesc bucurie si vitalitate in oras, am fost pe fuga tot timpul. Nu pe fuga spre ceva, pe fuga de ceva. Numele lui se invarte in capul meu toata ziua si sunt satula sa-l analizez. El face mormant din orice loc in care ma aflu. A fost mormant un oras lipsit de lume, un oras calm si tacut, acum el este deja o relicva in paragina a unui loc care vroia sa ma invete ca nu trebuie sa port mormantul dupa mine. Dar sa invat lectia ar fi insemnat sa raman, iar ambitia dupa vorbe si spuse si sperante ca o sa demonstrezi altceva este mare. Asa ca m-am apropiat de Thanatos. El traieste aici, in orasul asta plin de lume si agitatie care mi-e noul mormant, el creeaza morminte pentru altii doar pentru ca si el a ajuns intr-unul. Dar oamenii liberi tind sa uite de cei ingropati. Viata e, pana la urma, despre viata. Ei bine, suflarea mea a fost innabusita si desi oamenii nu au uitat de mine inca, eu am vrut tot acest timp sa uit de ei. De toata bucuria lor pe care speram ca o traiesc si totusi nici n-as fi putut sa vad.

Ce bine ca n-am avut curajul sa uit de tot. Adica, sa fi uitat ar fi insemnat sa zbor, si oricata ambitie mi-as pune eu in asta uneori, ce sens mai are evanescentul pentru mine de fapt? Doar amintirea unui mormant pe care il vazusem pe-atunci mai mult ca stare normala de a fi. Mai bine sa ma urc in trenuri decat sa ma-ngrop in morminte. Ca si trenul acela spre mare, unde m-am intanit cu un baiat pe care il iubeam pentru ca a strigat la mine destul de tare incantatia ca sa ma scoale din mormant. Nu a fost bineinteles, numai munca lui, a fost si faptul ca eram satula sa fiu oarba la lumina care intra prin crapaturi. Si poate el m-a iubit pe mine pentru ca eram a doua fata care lua trenul cautandu-l peste tot.

Este un mormant undeva langa mare si n-am reusit intr-o vara sa-l daram, dar pana in ziua de azi nu mai are cruce, deci nu mai am la ce moarte sfanta sa ma inchin. Inca ma incred in puterea lui, zace acolo o fetita parasita, dar sacrificiile ei nu mai sunt sfinte pentru mine, nu mai pot sa port un doliu in care nu cred cu toata fiinta mea. E timpul sa se odihneasca in pace, pentru ca jalea mea o tine agatata de durere, si nu vreau sa ma duc sa plutesc cu ea. E timpul sa-ti gasesti drumul, eu raman sa ma hranesc cu ce recolta mi-a mai ramas in suflet, si o sa  il iert pe Thanatos, pentru ca tu sa te opresti sa il bantui si eu sa pot sa simt bucurie.

Reclame

Antiteza

lotus-flower-reflections

Ți s-a întâmplat vreodată ca atunci când cauți un lucru pur și simplu să nu îl găsești? Eu am văzut cum e și atunci cînd lucrurile de care ți se pare că ai cea mai mare nevoie să iți fie luate, și nu am găsit decât o explicație pentru asta: pur și simplu nu aveam nevoie de lucrurile alea, nu aș fi putut să le fac față.

Tot ce-ar fi trebuit în momentele grele ale vieții mele ar fi fost să nu mai încerc tot timpul să obțin cît mai multe, atunci cand nu dețineam nici măcar ce aveam.

Se zice că atunci când nu cauți ceva lucrurile vin la tine. Și este uimitor cate lucruri obții atunci când le lași să se manifeste.

Lumea e mereu un câmp de luptă, o continuă bătălie a două principii diferite, iar principiile noastre nu pot fi niciodată absolut bune sau absolut rele, pot fi bune din punctul nostru de vedere, deși nu bune pentru noi. Adevărul numai cerul il stie, iar noua ni se dă mereu o șansă la salvare, o portița de scăpare în fiecare haos.

Acum știu că pentru om nu există limite în a crea, dar niciodată nu o să pot să fac fața lumii acesteia de una singură.

Acum stiu ca singura cale de a face fata raului propriu este fie prin inocenta, fie prin putere.

Dar cred că oamenii trebuie să urmeze calea puterii, cea de a invața pe cont propriu din greșelile propriei vieți, deci in calea omului se găsește frumusețea, greutatea complexității, a lecțiilor, a fericirii sau a durerii, a individului, a unicității.

Inocența apare în lumea ușoară, mai fină ca aerul, o lume lipsită de griji, de gânduri și de probleme, unde singurul sentiment existent este iubirea pură, unde există încredere absolută și automat toți sunt deschiși unul către altul și toți sunt la fel, toți sunt Unu.

Frumusețea acestei lumi este tocmai perfecțiunea simplității, ușurătatea trăirii, fericirea continuă și nealterată. Dar oare ce e mai frumos? Ușurătatea perfecțiunii sau greutatea desavarsirii?

Nu se pune problema ca una să fie mai bună ca alta, fiindcă sunt două extreme, două capete ale aceluiaș lucru, fiecare există ca să se ajungă la cealaltă, una nu poate exista fără cealaltă.

Lacrimi

tumblr_odele0jo601rreqavo4_400

Oamenii se joaca fara chef  si fara sa inteleaga intr-o lume ce poate fi daramata mai usor ca un castel de nisip. Sunt ingeri cu aripi prea fragede intr-o poveste creata din nimic, pentru nimic, unde visele raman la voia sortii.

Acum,  inima imi plange doar din dorul de a plange mai tare. Sufletul meu, nu știu în ce întunecime s-a ascuns. Cand nu ma intelegeam pe mine, eram multumita. Cand m-am regasit cu adevarat, abia atunci am vazut cat de trist era totul. Si abia atunci am fost fericita. Am inteles ca totul fusese gol si fara sens pentru mine. Am descoperit ca trebuie sa lupt ca sa fiu eu insami. Am privit cum toti s-au speriat, pentru ca nu stiau de ce ma schimbam.

Si am ajuns la punctul de cotitura, si am ales fara sa imi ascult inima. Si acum transform regretul in obsesie…

minte

Cine eşti tu să te joci cu mintea mea? Cine sunt eu să mă joc cu a ta? Dar cel puţin nu o fac intenţionat. Poate nici tu nu o faci. Poate sunt inimile noastre care se rănesc la cele mai mici acte. Acte neexplicate, pe care nu le poate înţelege. Acum regret din cauză că nu mi-am lăsat inima deschisă azi-noapte. Dar ştiu că aşa e cel mai bine. Ştiu că asta face relaţia noastră ce este.

Dar asta nu este legătură de dragoste. Poate aşa pare. Dar nu este.

Este o legătură de vieţi. Eu am nevoie de tine, pentru că, acum că m-am pierdut pe mine aşa cum nu am mai făcut-o vreodată, tu eşti singurul lucru care mă mai face să fiu un om şi nu doar o persoană. Ştiu că rănesc pe toţi şi ştiu că aş face orice ca tu să nu fii rănit. Şi nu pot să zic nu când îmi ceri ceva. Şi tu ce vrei de la mine? Tu nu ştii decât să dai. Te dai pe tine. Te laşi sfâşiat în bucăţi şi crezi că asta-i iubire. În curând poţi să dispari. Pentru că depresia te înghite ca o gaură neagră. Chiar pierzi tot. Dar asta nu te face un pierzător.