Zori

hirajoshi

Am lasat sa fiu calcata in picioare de atatea ori incat orgoliul ma purta pe aripi sus, sus de tot, gata sa renunt la tot. Prea sufocata de faptul ca soarele se rasfrange dulce pe strazi acum ca in sfarsit a venit caldura, ca serile sunt albastru de cerneala, ca toate blocurile astea multe se aprind de viata noaptea… zic noaptea, pentru ca atunci, prin luminile calde de la ferestre, pot sa imi imaginez bucuria lor. Pentru o fractiune de moment insa, ca apoi, inecata in frustrari pe care nu stau niciodata sa le ascult, ma inchid in mine, imi aprind o tigara, viata e din nou gri de asfalt uscat, si peste de tot e de fapt arsita ce nu te lasa sa respiri, sau zapada si inghet asa cum e atunci cand tot Bucurestiul iese pe strada cu nevrozitate. Vreau sa existe bucurie, dar n-o gasesc in nimic. Nu vreau sa vorbesc despre asta, nu vreau sa ma pierd in distractii pentru asta, vreau doar sa ma pierd in neant din cauza asta. Nu e cazul sa intrebi daca poti sa m-ajuti cu ceva, pentru ca trebuie neaparat sa nu fie nimeni caruia sa-i pese de vreun strain pe lume , trebuie sa fie totul gri, sa il fac gri, ca sa nu-mi mai pese daca o fi cazul sa zbor departe.

Nu, n-am fost in stare, oricat de mult mi-­am dorit, sa gasesc bucurie si vitalitate in oras, am fost pe fuga tot timpul. Nu pe fuga spre ceva, pe fuga de ceva. Numele lui se invarte in capul meu toata ziua si sunt satula sa-l analizez. El face mormant din orice loc in care ma aflu. A fost mormant un oras lipsit de lume, un oras calm si tacut, acum el este deja o relicva in paragina a unui loc care vroia sa ma invete ca nu trebuie sa port mormantul dupa mine. Dar sa invat lectia ar fi insemnat sa raman, iar ambitia dupa vorbe si spuse si sperante ca o sa demonstrezi altceva este mare. Asa ca m-am apropiat de Thanatos. El traieste aici, in orasul asta plin de lume si agitatie care mi-e noul mormant, el creeaza morminte pentru altii doar pentru ca si el a ajuns intr-unul. Dar oamenii liberi tind sa uite de cei ingropati. Viata e, pana la urma, despre viata. Ei bine, suflarea mea a fost innabusita si desi oamenii nu au uitat de mine inca, eu am vrut tot acest timp sa uit de ei. De toata bucuria lor pe care speram ca o traiesc si totusi nici n-as fi putut sa vad.

Ce bine ca n-am avut curajul sa uit de tot. Adica, sa fi uitat ar fi insemnat sa zbor, si oricata ambitie mi-as pune eu in asta uneori, ce sens mai are evanescentul pentru mine de fapt? Doar amintirea unui mormant pe care il vazusem pe-atunci mai mult ca stare normala de a fi. Mai bine sa ma urc in trenuri decat sa ma-ngrop in morminte. Ca si trenul acela spre mare, unde m-am intanit cu un baiat pe care il iubeam pentru ca a strigat la mine destul de tare incantatia ca sa ma scoale din mormant. Nu a fost bineinteles, numai munca lui, a fost si faptul ca eram satula sa fiu oarba la lumina care intra prin crapaturi. Si poate el m-a iubit pe mine pentru ca eram a doua fata care lua trenul cautandu-l peste tot.

Este un mormant undeva langa mare si n-am reusit intr-o vara sa-l daram, dar pana in ziua de azi nu mai are cruce, deci nu mai am la ce moarte sfanta sa ma inchin. Inca ma incred in puterea lui, zace acolo o fetita parasita, dar sacrificiile ei nu mai sunt sfinte pentru mine, nu mai pot sa port un doliu in care nu cred cu toata fiinta mea. E timpul sa se odihneasca in pace, pentru ca jalea mea o tine agatata de durere, si nu vreau sa ma duc sa plutesc cu ea. E timpul sa-ti gasesti drumul, eu raman sa ma hranesc cu ce recolta mi-a mai ramas in suflet, si o sa  il iert pe Thanatos, pentru ca tu sa te opresti sa il bantui si eu sa pot sa simt bucurie.

Antiteza

lotus-flower-reflections

Ți s-a întâmplat vreodată ca atunci când cauți un lucru pur și simplu să nu îl găsești? Eu am văzut cum e și atunci cînd lucrurile de care ți se pare că ai cea mai mare nevoie să iți fie luate, și nu am găsit decât o explicație pentru asta: pur și simplu nu aveam nevoie de lucrurile alea, nu aș fi putut să le fac față.

Tot ce-ar fi trebuit în momentele grele ale vieții mele ar fi fost să nu mai încerc tot timpul să obțin cît mai multe, atunci cand nu dețineam nici măcar ce aveam.

Se zice că atunci când nu cauți ceva lucrurile vin la tine. Și este uimitor cate lucruri obții atunci când le lași să se manifeste.

Lumea e mereu un câmp de luptă, o continuă bătălie a două principii diferite, iar principiile noastre nu pot fi niciodată absolut bune sau absolut rele, pot fi bune din punctul nostru de vedere, deși nu bune pentru noi. Adevărul numai cerul il stie, iar noua ni se dă mereu o șansă la salvare, o portița de scăpare în fiecare haos.

Acum știu că pentru om nu există limite în a crea, dar niciodată nu o să pot să fac fața lumii acesteia de una singură.

Acum stiu ca singura cale de a face fata raului propriu este fie prin inocenta, fie prin putere.

Dar cred că oamenii trebuie să urmeze calea puterii, cea de a invața pe cont propriu din greșelile propriei vieți, deci in calea omului se găsește frumusețea, greutatea complexității, a lecțiilor, a fericirii sau a durerii, a individului, a unicității.

Inocența apare în lumea ușoară, mai fină ca aerul, o lume lipsită de griji, de gânduri și de probleme, unde singurul sentiment existent este iubirea pură, unde există încredere absolută și automat toți sunt deschiși unul către altul și toți sunt la fel, toți sunt Unu.

Frumusețea acestei lumi este tocmai perfecțiunea simplității, ușurătatea trăirii, fericirea continuă și nealterată. Dar oare ce e mai frumos? Ușurătatea perfecțiunii sau greutatea desavarsirii?

Nu se pune problema ca una să fie mai bună ca alta, fiindcă sunt două extreme, două capete ale aceluiaș lucru, fiecare există ca să se ajungă la cealaltă, una nu poate exista fără cealaltă.

Lacrimi

tumblr_odele0jo601rreqavo4_400

Oamenii se joaca fara chef  si fara sa inteleaga intr-o lume ce poate fi daramata mai usor ca un castel de nisip. Sunt ingeri cu aripi prea fragede intr-o poveste creata din nimic, pentru nimic, unde visele raman la voia sortii.

Acum,  inima imi plange doar din dorul de a plange mai tare. Sufletul meu, nu știu în ce întunecime s-a ascuns. Cand nu ma intelegeam pe mine, eram multumita. Cand m-am regasit cu adevarat, abia atunci am vazut cat de trist era totul. Si abia atunci am fost fericita. Am inteles ca totul fusese gol si fara sens pentru mine. Am descoperit ca trebuie sa lupt ca sa fiu eu insami. Am privit cum toti s-au speriat, pentru ca nu stiau de ce ma schimbam.

Si am ajuns la punctul de cotitura, si am ales fara sa imi ascult inima. Si acum transform regretul in obsesie…

minte

 

Cine eşti tu să te joci cu mintea mea? Cine sunt eu să mă joc cu a ta? Dar cel puţin nu o fac intenţionat. Poate nici tu nu o faci. Poate sunt inimile noastre care se rănesc la cele mai mici acte. Acte neexplicate, pe care nu le poate înţelege. Acum regret din cauză că nu mi-am lăsat inima deschisă azi-noapte. Dar ştiu că aşa e cel mai bine. Ştiu că asta face relaţia noastră ce este.

Dar asta nu este legătură de dragoste. Poate aşa pare. Dar nu este.

Este o legătură de vieţi. Eu am nevoie de tine, pentru că, acum că m-am pierdut pe mine aşa cum nu am mai făcut-o vreodată, tu eşti singurul lucru care mă mai face să fiu un om şi nu doar o persoană. Ştiu că rănesc pe toţi şi ştiu că aş face orice ca tu să nu fii rănit. Şi nu pot să zic nu când îmi ceri ceva. Şi tu ce vrei de la mine? Tu nu ştii decât să dai. Te dai pe tine. Te laşi sfâşiat în bucăţi şi crezi că asta-i iubire. În curând poţi să dispari. Pentru că depresia te înghite ca o gaură neagră. Chiar pierzi tot. Dar asta nu te face un pierzător.

Stare and sit….

cub

Am preferat sa fiu singura. I-am luat pe toti in superficial.

Nu vreau sa recunosc ca imi lipseste totul. Sunt plina de nervi, si nu vreau sa plang, si vreau sa distrug neputinta. Toate deziluziile mele s-au incheiat cu un atat de simplu “la revedere”. Mi-e mai bine fara el in capul meu. Dar povestea pe care am creat-o, faptul ca l-am scos din zona mea de comfort, toate au dus la sfarsit. Nu vreau sa cred ca asta fac de fiecare data, ca distrug. Nu am realizat pana acum ca tot ce imi lipseste eu am ales sa imi lipseasca, intr-o vreme in care nu vedeam consecintele. Singuratatea. Superficialitatea.

Incepe sa-mi vorbesti despre ceea ce vreau si ce as putea fi. Eu nu mai gasesc calea. Ma izolez incercand sa imi limitez asteptarile de la viata. Poate de aceea nici nu stiu ce vreau. Poate nu e nimic inauntrul cutiei in care sunt inchisa care sa merite efortul. Asa ca invata-ma sa ies din cutie, e tot ce trebuie sa stiu.

Stiu ca visele mele prostesti m-au facut sa simt o parte dintr-o fericire reala. Dar mi-au facut caderea si mai dureroasa.  O parte dintre ele erau ca sa justifice povestile tale, in timp ce eu am nevoie de alte povesti care sa aiba sens. In puzzle-ul pe care l-am format, multe piese nu-si gasesc locul.

Toate le-am creat ca putem sa fim prieteni. El si eu. Singurul meu prieten, care crede ca sunt nebuna. El imi stie toate secretele, ca e singurul cu care am vorbit despre ceea ce simt cand emotiile erau inca proaspete, si nu doar justificari. El a si creat justificarile. M-a invatat sa supravietuiesc, sa-mi vindec ranile.

Dar am nevoie de povesti noi, povesti care sa justifice totul. Nu am nevoie de sfaturi, pentru ca amintirile amintirilor mele oricum vor prelua controlul asupra viitorului meu. Trebuie sa imi dau prietenul afara din cap. Bineinteles, dupa nimic din ce am zis pana acum nu va mai avea sens. Pentru ca nu voi mai avea o familie pe care s-o urasc cat pot de tare. Si o sa uit ca sunt vinovata.

Fiecare are un omulet care ii tine in viata. Diferenta dintre cei ca mine si restul oamenilor este ca noi avem povesti incomplete pe care ne justificam existenta, si ne umple de confuzie uneori. Nu ne-am creat arme destule ca sa aparam fiecare parte a vietii care ne lipseste, dar pastilele nu sunt Solutia. Cel putin stiu ca asta e motivul pentru care nu le mai iau. Nu m-au scapat de mine si de omuletul din capul meu. El era tot acolo, cu toate ca imi lipsea energia necesara sa reactionez violent la propriile frici, la felul cum imi controla viata.

Nu, pastilele nu au fost la inceput o necesitate pentru mine. Era doar un compromis pe care trebuia sa-l fac ca sa ma fac inteleasa. Oricum nu prea imi mai pasa. Nu mai aveam nimic bun de oferit. Nu ca acum as avea, decat pentru mine si pentru cateva persoane langa care ma simt eu insami. Si niciodata nu am crezut in pastile. Dar am crezut ca am tulburare bipolara. Poate si vroiam sa simt asta.  Vroiam sa fiu vie, sa fiu o furtuna, sau poate doar  sa ma definesc si sa imi inteleg un pic caderea. Imi placeau episoadele maniacale, pe cele depresive nu prea le constientizam, eram de mai mult timp pana sa am problema asta intr-o stare de gol oricum.Am vrut sa am problema asta, si probabil n-as fi vrut daca nu mi se baga in cap ca o am.  Si stiu ca am avut-o, fie ca am vrut sau nu. De aceea am acceptat verdictul. Cand mi-au dat reteta pentru borderline le-am facut-o bucatele in fata. Mai bine, poate acum eram o leguma daca imi mai dadeau si pastile care nu aveau nici o legatura cu mine. Pana si cele pe care le-am acceptat mi se pareau inutile . Aveam crize cu sau fara ele.  Cand mi-au incetat crizele am incetat sa le iau, si totul a fost ok. Am scapat de la dormitul cate 15 ore pe zi, de stare de somnolenta continua, de problema cu trezitul de dimineata. Si multe altele…

N-am crezut niciodata in pastile, nici macar nu credeam ca m-ajuta in majoritatea timpului, credeam doar in doctorita aia plina de ironie de la spital care parea ca e prima care asculta ce am de zis. Imi pasa prea putin in ce ma bag, iar cand am realizat in ce m-am bagat eram prea obosita  ca sa mai am energia sa ma lupt. Ma oboseau atat de tare ca uitam intamplari recente, aveam lapsusuri si inversam cuvinte in propozitie. Si-apoi mintea mea zapacita a ajuns la concluzia ca femeia aia care imi baga pastile pe gat facea pe desteapta fara sa stie ce vorbeste si abuza de putere ca sa se amuze. Oare stia cat rau face, nu numai mie ci tutror pacientilor ei, sau avea prea multi gargauni in cap? Oare avea vreo intuitie despre problemele noastre sau pur si simplu repeta tot ce-a invatat in scoala si in practica?

Psihiatrul meu m-a avertizat de omulet inainte sa inceapa sa se joace cu el. Pentru ca e asa de amuzant, sa le arati oamenilor pe fata ceea ce nu stiu si sa profiti de faptul ca cere prea mult curaj din partea lor sa inteleaga. Li s-ar darama toata definitia lor despre lume. Asa ca lasa-i sa te manipuleze daca vad prin tine si tu nu vrei sa vezi prin ei, vrei sa ii iei ca atare. Dar ar trebui sa stii ca totul e un joc psihologic, fiecare incearca sa para cine cred ca este persoana de langa ei. Cativa mai destepti incearca sa para ca sunt tu, pentru ca asa se pot folosi de erorile mintii tale ca sa faca ce vor ei din tine.

Iubeste-i pentru minciunile lor. Dar tine minte ca depresia pare un desert fara sfarsit, dar e de marimea unui pas. Oricum ai nevoie de curaj ca sa faci acel pas.Si in orice caz, nici un principiu in viata nu justifica autodistrugerea.Asa ca ,pana la urma, cat timp poti sa existi mort?

Povestea asta  vorbeste despre dependenta mea de autodistrugere.  Sa imi amintesc  este ca si cum as realiza ca ma agat de viitor si de vise ca sa nu cad in prapastie. Mi-e uneori dor de prapastie pentru ca sa suport inabilitatea de a trai a insemnat sa fiu eu insami, cea mai sincera care am reusit sa fiu vreodata. Sa ma omor a insemnat sa ma descopar.

Pana totul a devenit o obsesie si nu m-am mai avut nici macar pe mine sa ma scot din prapastie.

Invata-ma sa comunic si sa aiba importanta, pentru ca in ultimul timp am preferat sa ma plimb singura, sa ma dau in leagan cu muzica in urechi si tigara in mana, in timp ce ma confesam prietenului  din capul meu. Poate de aceea sunt si asa de dornica sa fiu in jurul lumii. Incerc sa fac oamenii sa ma asculte, dar mi se pare ca nu am nimic de oferit, nimic esential de zis. Si sunt disperata dupa prezenta unei calduri de suflet, vreau sa ma simt in viata, dar sunt intr-o cutie prinsa, si oamenii din jurul meu la care caut cheia imi arata cu degetul catre labirinturi spre capul lor. N-am timpul necesar sa caut in labirinturi, nu vreau sa depun efort ca sa ma lupt cu monstrii lor. De ce nu vin ei sa caute in labirintul meu? Doar pentru ca nu am nimic de oferit?  Dar de unde stit voi? Nici nu am avut timp sa stiu daca am ceva de oferit.

Am plans cand am vazut spitalul. Mickey Mouse-ul de pe perete avea un zambet de parca astepta sa-i fie spalate intestinele cu cloroform si stiam de ce fetita aia se uita in gol. Stiu ca e o imagine ingrozitoare asta pe care o creez acum, dar n-am alte cai prin care sa descriu ce am vazut acolo. E exact ce era. E exact de ce am izbucnit in plans si au ajuns la concluzia ca locul meu este acolo. Au vazut ca il inteleg.

Am ramas acolo. Tata a coborat scarile uluit de copiii care tipau si copiii care radeau fara idee . Eu eram linistita. Ma dadusem batuta de la lupta de a ma ascunde in spatele unor aparente si inca n-am continuat cu adevarat sa duc lupta asta, desi o lupta duc. Pentru ca am ales sa nu ma mai intorc acolo. Nu era acolo mai rau decat in sufletul meu, si voiam sa ma autodistrug. Normal ca inca vreau asta uneori, cand nu mai pot sa nu trantesc, sa tip la oameni pentru ca ma simt vinovata si sa nu mai incerc sa devin un model.

Dar solutia nu va mai fi niciodata spitalul.  Doar ca ce mi-a ramas este dorinta de izolare.

Si continui, fara sa mai disrug nimic. Ma face sa ma simt ca o lasa uneori.

Asa ca ma izolez, si oricum nu va pasa, nici macar celor care m-au indrumat spre cutiuta nu le pasa, doar ca nu au cum sa scape de mine acum. Nici macar ei nu stiu asta. Au vrut sa fiu asa. M-au transformat in inginer de lumini mecanice, si eu i-am ascultat supusa, dar nu vreau sa functionez ca un robotel alimentat cu energia lor.

Incerc sa-mi gasesc numere pe care sa-mi planific viata ca sa am mereu ceva de facut in loc sa ies din cutiuta. Dar poate daca m-as uita in sus as vedea cutiuta deschisa. Si daca nu, poate chiar luminitele mecanice pe care le-am creat ma vor ajuta sa ard cutiuta.

Vreau sa amintesc tuturor ca pentru sanatate mentala nu exista proceduri de autoperfectionare.De fapt, intr-o minte total paralela cu metodele de supravietuire emotionala ca a mea sa imi planific viata in cele mai mici detalii nu face decat sa ma indeparteze de la subiectul realitatii mai rau.

Vreau sa nu ma mai gandesc atat la viitor, dar nu-mi dau seama cum sa traiesc. Mi-e prea frica. Mai bine aman momentul. Si ca sa nu se vada ca nu am curaj, sap in mintile oamenilor astia care ma fac confuza si abuzeaza de tot ce am.

Ei ma fac sa cred ca nu am nimic de oferit. Dar nici nu trebuie sa le ofer ceva, vreau doar sa nu mai fiu indragostita de a visa cu ochii deschisi. E enervant sa fiu doar eu cu mine.

Am fost nebuna in sensul ca am fost inconstanta, vulcanica si vulnerabila. Ma fascinam singura dar durea rau.  Acum ca ma plictisesc, imi lipseste nebunia mea.  Aia dupa oameni prea multi, dupa lipsa lor si pierderea in autodescoperire.

Parintii vor inca sa iau pastile. Dar eu nu vreau sa ma dau batuta in fata propriei decizii. Nu am nevoie de ele. O fi greu sa fiu cu totul emotiile mele uneori, dar nu am problema de pastile. Si nu sunt singura care crede ca spitalul ala face mai mult rau decat bine, cum mi-a facut mie. La naiba cu sedintele de terapie in grup. Prea multa boala numai la ideea de spital, nu si la oamenii de acolo in sine. Mintea se agata prea mult ca sa crezi ca o sa poti calma cu sedative durerea interioara. Si apoi, la cat de mult ne tine tratamentele astea, nu vor cumva sa fim dependenti de a fii legume? Poate asa nu mai cream probleme lumii prin furia si razvratirea noastra. Cat despre mine, nu sunt pe o cale prea clara. Dar iubesc viata si din cauza asta incerc sa ii supravietuiesc dandu-i un sens, o frumusete. Cum? Cum face toata lumea. Prin lucruri simple ce imi ofera siguranta si comfort de sine.