Stare and sit….

cub

Am preferat sa fiu singura. I-am luat pe toti in superficial.

Nu vreau sa recunosc ca imi lipseste totul. Sunt plina de nervi, si nu vreau sa plang, si vreau sa distrug neputinta. Toate deziluziile mele s-au incheiat cu un atat de simplu “la revedere”. Mi-e mai bine fara el in capul meu. Dar povestea pe care am creat-o, faptul ca l-am scos din zona mea de comfort, toate au dus la sfarsit. Nu vreau sa cred ca asta fac de fiecare data, ca distrug. Nu am realizat pana acum ca tot ce imi lipseste eu am ales sa imi lipseasca, intr-o vreme in care nu vedeam consecintele. Singuratatea. Superficialitatea.

Incepe sa-mi vorbesti despre ceea ce vreau si ce as putea fi. Eu nu mai gasesc calea. Ma izolez incercand sa imi limitez asteptarile de la viata. Poate de aceea nici nu stiu ce vreau. Poate nu e nimic inauntrul cutiei in care sunt inchisa care sa merite efortul. Asa ca invata-ma sa ies din cutie, e tot ce trebuie sa stiu.

Stiu ca visele mele prostesti m-au facut sa simt o parte dintr-o fericire reala. Dar mi-au facut caderea si mai dureroasa.  O parte dintre ele erau ca sa justifice povestile tale, in timp ce eu am nevoie de alte povesti care sa aiba sens. In puzzle-ul pe care l-am format, multe piese nu-si gasesc locul.

Toate le-am creat ca putem sa fim prieteni. El si eu. Singurul meu prieten, care crede ca sunt nebuna. El imi stie toate secretele, ca e singurul cu care am vorbit despre ceea ce simt cand emotiile erau inca proaspete, si nu doar justificari. El a si creat justificarile. M-a invatat sa supravietuiesc, sa-mi vindec ranile.

Dar am nevoie de povesti noi, povesti care sa justifice totul. Nu am nevoie de sfaturi, pentru ca amintirile amintirilor mele oricum vor prelua controlul asupra viitorului meu. Trebuie sa imi dau prietenul afara din cap. Bineinteles, dupa nimic din ce am zis pana acum nu va mai avea sens. Pentru ca nu voi mai avea o familie pe care s-o urasc cat pot de tare. Si o sa uit ca sunt vinovata.

Fiecare are un omulet care ii tine in viata. Diferenta dintre cei ca mine si restul oamenilor este ca noi avem povesti incomplete pe care ne justificam existenta, si ne umple de confuzie uneori. Nu ne-am creat arme destule ca sa aparam fiecare parte a vietii care ne lipseste, dar pastilele nu sunt Solutia. Cel putin stiu ca asta e motivul pentru care nu le mai iau. Nu m-au scapat de mine si de omuletul din capul meu. El era tot acolo, cu toate ca imi lipsea energia necesara sa reactionez violent la propriile frici, la felul cum imi controla viata.

Nu, pastilele nu au fost la inceput o necesitate pentru mine. Era doar un compromis pe care trebuia sa-l fac ca sa ma fac inteleasa. Oricum nu prea imi mai pasa. Nu mai aveam nimic bun de oferit. Nu ca acum as avea, decat pentru mine si pentru cateva persoane langa care ma simt eu insami. Si niciodata nu am crezut in pastile. Dar am crezut ca am tulburare bipolara. Poate si vroiam sa simt asta.  Vroiam sa fiu vie, sa fiu o furtuna, sau poate doar  sa ma definesc si sa imi inteleg un pic caderea. Imi placeau episoadele maniacale, pe cele depresive nu prea le constientizam, eram de mai mult timp pana sa am problema asta intr-o stare de gol oricum.Am vrut sa am problema asta, si probabil n-as fi vrut daca nu mi se baga in cap ca o am.  Si stiu ca am avut-o, fie ca am vrut sau nu. De aceea am acceptat verdictul. Cand mi-au dat reteta pentru borderline le-am facut-o bucatele in fata. Mai bine, poate acum eram o leguma daca imi mai dadeau si pastile care nu aveau nici o legatura cu mine. Pana si cele pe care le-am acceptat mi se pareau inutile . Aveam crize cu sau fara ele.  Cand mi-au incetat crizele am incetat sa le iau, si totul a fost ok. Am scapat de la dormitul cate 15 ore pe zi, de stare de somnolenta continua, de problema cu trezitul de dimineata. Si multe altele…

N-am crezut niciodata in pastile, nici macar nu credeam ca m-ajuta in majoritatea timpului, credeam doar in doctorita aia plina de ironie de la spital care parea ca e prima care asculta ce am de zis. Imi pasa prea putin in ce ma bag, iar cand am realizat in ce m-am bagat eram prea obosita  ca sa mai am energia sa ma lupt. Ma oboseau atat de tare ca uitam intamplari recente, aveam lapsusuri si inversam cuvinte in propozitie. Si-apoi mintea mea zapacita a ajuns la concluzia ca femeia aia care imi baga pastile pe gat facea pe desteapta fara sa stie ce vorbeste si abuza de putere ca sa se amuze. Oare stia cat rau face, nu numai mie ci tutror pacientilor ei, sau avea prea multi gargauni in cap? Oare avea vreo intuitie despre problemele noastre sau pur si simplu repeta tot ce-a invatat in scoala si in practica?

Psihiatrul meu m-a avertizat de omulet inainte sa inceapa sa se joace cu el. Pentru ca e asa de amuzant, sa le arati oamenilor pe fata ceea ce nu stiu si sa profiti de faptul ca cere prea mult curaj din partea lor sa inteleaga. Li s-ar darama toata definitia lor despre lume. Asa ca lasa-i sa te manipuleze daca vad prin tine si tu nu vrei sa vezi prin ei, vrei sa ii iei ca atare. Dar ar trebui sa stii ca totul e un joc psihologic, fiecare incearca sa para cine cred ca este persoana de langa ei. Cativa mai destepti incearca sa para ca sunt tu, pentru ca asa se pot folosi de erorile mintii tale ca sa faca ce vor ei din tine.

Iubeste-i pentru minciunile lor. Dar tine minte ca depresia pare un desert fara sfarsit, dar e de marimea unui pas. Oricum ai nevoie de curaj ca sa faci acel pas.Si in orice caz, nici un principiu in viata nu justifica autodistrugerea.Asa ca ,pana la urma, cat timp poti sa existi mort?

Povestea asta  vorbeste despre dependenta mea de autodistrugere.  Sa imi amintesc  este ca si cum as realiza ca ma agat de viitor si de vise ca sa nu cad in prapastie. Mi-e uneori dor de prapastie pentru ca sa suport inabilitatea de a trai a insemnat sa fiu eu insami, cea mai sincera care am reusit sa fiu vreodata. Sa ma omor a insemnat sa ma descopar.

Pana totul a devenit o obsesie si nu m-am mai avut nici macar pe mine sa ma scot din prapastie.

Invata-ma sa comunic si sa aiba importanta, pentru ca in ultimul timp am preferat sa ma plimb singura, sa ma dau in leagan cu muzica in urechi si tigara in mana, in timp ce ma confesam prietenului  din capul meu. Poate de aceea sunt si asa de dornica sa fiu in jurul lumii. Incerc sa fac oamenii sa ma asculte, dar mi se pare ca nu am nimic de oferit, nimic esential de zis. Si sunt disperata dupa prezenta unei calduri de suflet, vreau sa ma simt in viata, dar sunt intr-o cutie prinsa, si oamenii din jurul meu la care caut cheia imi arata cu degetul catre labirinturi spre capul lor. N-am timpul necesar sa caut in labirinturi, nu vreau sa depun efort ca sa ma lupt cu monstrii lor. De ce nu vin ei sa caute in labirintul meu? Doar pentru ca nu am nimic de oferit?  Dar de unde stit voi? Nici nu am avut timp sa stiu daca am ceva de oferit.

Am plans cand am vazut spitalul. Mickey Mouse-ul de pe perete avea un zambet de parca astepta sa-i fie spalate intestinele cu cloroform si stiam de ce fetita aia se uita in gol. Stiu ca e o imagine ingrozitoare asta pe care o creez acum, dar n-am alte cai prin care sa descriu ce am vazut acolo. E exact ce era. E exact de ce am izbucnit in plans si au ajuns la concluzia ca locul meu este acolo. Au vazut ca il inteleg.

Am ramas acolo. Tata a coborat scarile uluit de copiii care tipau si copiii care radeau fara idee . Eu eram linistita. Ma dadusem batuta de la lupta de a ma ascunde in spatele unor aparente si inca n-am continuat cu adevarat sa duc lupta asta, desi o lupta duc. Pentru ca am ales sa nu ma mai intorc acolo. Nu era acolo mai rau decat in sufletul meu, si voiam sa ma autodistrug. Normal ca inca vreau asta uneori, cand nu mai pot sa nu trantesc, sa tip la oameni pentru ca ma simt vinovata si sa nu mai incerc sa devin un model.

Dar solutia nu va mai fi niciodata spitalul.  Doar ca ce mi-a ramas este dorinta de izolare.

Si continui, fara sa mai disrug nimic. Ma face sa ma simt ca o lasa uneori.

Asa ca ma izolez, si oricum nu va pasa, nici macar celor care m-au indrumat spre cutiuta nu le pasa, doar ca nu au cum sa scape de mine acum. Nici macar ei nu stiu asta. Au vrut sa fiu asa. M-au transformat in inginer de lumini mecanice, si eu i-am ascultat supusa, dar nu vreau sa functionez ca un robotel alimentat cu energia lor.

Incerc sa-mi gasesc numere pe care sa-mi planific viata ca sa am mereu ceva de facut in loc sa ies din cutiuta. Dar poate daca m-as uita in sus as vedea cutiuta deschisa. Si daca nu, poate chiar luminitele mecanice pe care le-am creat ma vor ajuta sa ard cutiuta.

Vreau sa amintesc tuturor ca pentru sanatate mentala nu exista proceduri de autoperfectionare.De fapt, intr-o minte total paralela cu metodele de supravietuire emotionala ca a mea sa imi planific viata in cele mai mici detalii nu face decat sa ma indeparteze de la subiectul realitatii mai rau.

Vreau sa nu ma mai gandesc atat la viitor, dar nu-mi dau seama cum sa traiesc. Mi-e prea frica. Mai bine aman momentul. Si ca sa nu se vada ca nu am curaj, sap in mintile oamenilor astia care ma fac confuza si abuzeaza de tot ce am.

Ei ma fac sa cred ca nu am nimic de oferit. Dar nici nu trebuie sa le ofer ceva, vreau doar sa nu mai fiu indragostita de a visa cu ochii deschisi. E enervant sa fiu doar eu cu mine.

Am fost nebuna in sensul ca am fost inconstanta, vulcanica si vulnerabila. Ma fascinam singura dar durea rau.  Acum ca ma plictisesc, imi lipseste nebunia mea.  Aia dupa oameni prea multi, dupa lipsa lor si pierderea in autodescoperire.

Parintii vor inca sa iau pastile. Dar eu nu vreau sa ma dau batuta in fata propriei decizii. Nu am nevoie de ele. O fi greu sa fiu cu totul emotiile mele uneori, dar nu am problema de pastile. Si nu sunt singura care crede ca spitalul ala face mai mult rau decat bine, cum mi-a facut mie. La naiba cu sedintele de terapie in grup. Prea multa boala numai la ideea de spital, nu si la oamenii de acolo in sine. Mintea se agata prea mult ca sa crezi ca o sa poti calma cu sedative durerea interioara. Si apoi, la cat de mult ne tine tratamentele astea, nu vor cumva sa fim dependenti de a fii legume? Poate asa nu mai cream probleme lumii prin furia si razvratirea noastra. Cat despre mine, nu sunt pe o cale prea clara. Dar iubesc viata si din cauza asta incerc sa ii supravietuiesc dandu-i un sens, o frumusete. Cum? Cum face toata lumea. Prin lucruri simple ce imi ofera siguranta si comfort de sine.

Anunțuri

2 gânduri despre “Stare and sit….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s