Evadare

 

escapism

Ceea ce am de zis despre ce s-a adunat in ultimele zile simt ca e prea important ca sa nu  vreau sa-l impartasesc cu voi.

Adevarul fiind spus, ma simt revigorata cu inspiratie noua dupa fiecare sedinta de psihoterapie, asta pentru ca sunt motivata sa patrund in strafundurile emotiilor mele si sa mi le inteleg, primind in acelas timp cel mai la obiect feedback. Mai mult, am inteles, dupa obsedanta tristete reprimata si nivelul de stres din ultimele doua saptamani, ca nu am nimic de pierdut daca sunt sincera cu mine, doar de castigat. Si simt ca e important sa vorbesc despre ce am mai clarificat in ultimul timp, nu numai cu ajutorul doamnei psiholog, ci si cu ajutorul  persoanelor apropiate ce mi-au fost alaturi si mi-au deschis orizonturile odata pregatita, pentru ca e o experienta personala destul de dura pentru mine si prin care din pacate o groaza de persoane trec, si acestea poate nu au sansa sa se simta intelese din interior. Asadar, eu sper sa explic aici despre anumite manifestari ale lipsei de  intergritate emotionala prin care am trecut, si sper ca altii sa rezoneze cu mine, nu din alt motiv decat cel de a distribui pace, vindecare si intelegere atat cat pot, pentru ca stiu cat de necuprins de implinitoare este. Cu sinceritate.

Si daca nu v-am plictisit pana aici o sa incep cu felul meu de escapism.

Ca sa va si informez in conceptia generala, escapismul este, dupa dex: “tendinta de a cultiva evadare din realitatea vietii sociale, de a cauta refugiu in atemporalitate”.

Escapismul, dus la extreme, inseamna evitare a problemelor, si amanarea infinita a rezolvarii acestora. De fapt, e o groapa intunecata in care cu cat te afunzi mai mult, cu atat iti va fi mai imposibil sa iesi.

La mine a fost, mai degraba, o evadare dim mintea mea in exterior. Prin tot felul de lucruri cu care evitam direct gandurile la problema. Ca sa zicem asa, o evitare a vietii concrete prin oameni care sa imi umple capul, zgomot si alcool care sa imi amane problemele, prin a fi cu toata lumea si cu nimeni de fapt. Acum nu afirm ca am devenit alcoolica, dar era o refulare mai mult decat o placere, si probabil mi-as fi distrus viitorul prin „distractiile” astea.

Acum doi ani, eu pur si simplu nu puteam gandi. Asociam orice fel de introspectie cu o gaura neagra, si pur si simplu era un esec sa incerc sa intru in mintea mea, unde zaceau mii de probleme nerezolvate: de ce ma izolasem?, de ce nu puteam sa exprim liber ce simteam si ceilalti sa inteleaga?. Imi lipsea ceva, ca de fiecare data cand incercam sa ies din deprimare, ieseam cu stangul, nu intelegeam atatea lucruri fundamentale despre mine si mai mult, nu era nici un fel de ordine in mintea mea.

Solutia unei pustoaice naive cu inima franta a fost sa dea din extrema in extrema. Cred ca este deja comun, in societati restranse cum este un oras mic, unde nu se zice degeaba ca toti se cunosc intre ei, copiii sunt impreuna de gradinita pana in ultimul am de liceu, sa ti se intample ce mi s-a intamplat mie. Sa ai probleme de adaptare sociala este un bilet clar catre lumea gastilor vicioase. Iar eu eram cea care se izola.

Sa te invarti prin cercuri din astea e una, sa fie influenta ta predominanta decat cea a lor la reprimare prin distractii e alta, pentru mine a fost atunci cand eram cu toata lumea ca sa nu fiu deloc cu mine, cand abuzam de alcool  ca evadare din ceea ce percepeam ca fiind concret si nu ma impacam cu el , cand, mai mult ca orice, actionam fara sa gandesc, actionam umpland tot spatiul personal, de cutare si cutare si cutare, si dadeam de oameni din ce in ce mai nepotriviti cu felul meu, dar ii lasam  sa imi influenteze gandirea . Am simtit cum o perioada am fost aratata cu degetul. Am simtit dezintegrarea mea cand imi alungam durerea prin acte de eliberare imediata, care insa pe termen lung doar ma imbarligau in ceea ce inseamna de fapt un viciu: umplerea golului prin activitati ce mai tarziu ajung obiceiuri necontrolabile, daunatoare.

(In momentul in care am scris toate astea o panica revelatorie mi-a oprit inima, am lasat depanatul ca sa imi linistesc gandurile ce mi-au izbucnit in cap deodata intr-o curgere lina: ce o sa creada lumea despre toate astea?, cat de mult o sa fiu judecata?, ce comentarii total insensibile o sa-mi intre in spam?, cum o sa ma perceapa chiar si cei care poate ma accepta si se bucura de blogul meu?, si, mai presus de toate, cum ramane cu persoanele care ma cunosc in viata reala si stiu de site-ul asta?. E o poveste foarte greu de digerat pozitiv, mai ales pentru o Romanie unde se simt prejudecatile, pe care nu le-am atins niciodata pe blog, dar nu poti fi niciodata sigur de ce percep ceilalti. Probabil o sa imi ia ceva curaj sa o public pana la urma, daca o fi. Doar sper sa merite expunerea asta, care este oricum destul de clean si de soft.)

Acum, partea in care am trecut peste. Mutatul la Bucuresti. Ideea era destul de stabilita si de mine, si de parintii mei. Doamna psihiatru, cu toate defectele pe care i le dau si oricat as defaima-o, a avut o intuitie buna, sau poate doar noroc de partea mea, ca i-a convins pe ai mei sa imi indeplineasca visul de a ma muta in capitala. La un moment dat mie nu mi-a mai suras ideea, dar apoi a revenit, cand aveam nevoie de un restart sanatos. Acum, putea sa nu-mi iasa asa cum vroiam eu, si totusi mi-a iesit mai mult decat visam eu fantezist, in timp, dincolo de obstacole.

Mult chin, mai tinuta  din scurt la orice abatere de frate-miu (prin moduri destul de disperate as zice), in acelas timp mai responsabila de viata mea decat oricand inainte, si cu un pic de vointa cu obiectiv vag intrezarit, foarte greu de identificat la momentul respectiv, am ajuns la un orizont. Un pas inainte, doua hopuri inapoi.

A durat ceva dupa ce m-am eliberat de obiceiul de a gasi solutii de evadare impulsive pana la momentul in care am reusit sa-mi umplu golurile sufletesti prin a ma valoriza, a ma impaca cu mine.

Dar abstinenta de la acele gesturi impulsive pe care nu am taria sa  le mai numesc o data clar si precis in textul asta mi-a oferit spatiu sa ma “repar” cu adevarat. Si da, este un proces greu, indelungat, dar cel mai greu este sa pornesti, atunci cand nici macar nu-ti poti imagina rezultatele.

Totul este de vointa, ca prin vointa poti sa muti si muntii.

Am crezut ca am ceva important de zis prin marturisirea aceasta, sper ca povestea mea sa fie gasita de persoanele care se simt singure daca trec printr-o chestiune asemanatoare. Am descoperit ca e foarte important sa stii ca nu esti singurul ca sa poti sa accepti prin ce treci, si chiar la un moment dat sa recunosti ca ai o problema, dar ca nu esti cea mai cea exceptie de la regula normalitatii.

O perioada proasta, un anturaj prost, nu inseamna ca nu esti o persoana capabila. Dar, contrar opiniei mai larg raspandite, Bucurestiul nu strica mai rau, neaparat. De fapt, Bucurestiul m-a salvat. Nu cred ca as fi reusit sa imi regasesc potentialul fara independenta de a intelege ca sunt responsabila de viata mea. Si fara sa am vointa, cu toate ca nu stiam inainte unde ma indreapta.

Se poate sa te schimbi. Trebuie doar sa vrei sa te educi, pana la urma. Si, un pic, sa iti vrei binele indiferent de cat de greu se poate obtine fata de un rau comfortabil. Aici intervine curajul, avanta-te cu incerdere in tine in ce e mai greu, dar stii ca iti doresti. Necunoscutul si responsbilitatea asumata pentru propriile actiuni sunt pentru mine cele doua ingrediente secrete catre succes.

In incheiere, din suflet multumesc celor care se preocupa si cu o mica parte din timpul lor cu blogul meu, in special comunitatii wordpress, pentru acei cativa oameni care mi-au dat mesaje pozitive, prin comentarii sau doar cu gandul, pentru ca ati fost unul dintre lucrurile care m-au destins emotional in ultima perioada plina de suparare, si chiar mi-am refacut puterile mai repede decat ma asteptam, dar din nou, eu mereu cobor abrupt in prapastii din care mi se pare ca sa iesi e mai greu decat este sa iesi efectiv.

Anunțuri

2 gânduri despre “Evadare

  1. Scrie, că scrisul e eliberare, ai grijă ce faci, că nu mai poţi să ştergi, nu te grăbi să creşti, arzând etape, e greu să fii adolescent în anii ăştia, e chiar agonic pentru unii, în tot cazul, e tembelism şi teribilsm, nu te încrede decât în tine, viaţa asta e dreptul tău la greşeală, pe unele le repetăm până ne ies de-a binelea, când o să mai creşti şi toate astea vor fi rămas în urmă, îţi va părea de parcă ar fi fost viaţa altcuiva, nu a ta. nu căuta găştile din nevoia de întărire şi confirmare, sunt chestii înşelătoare, şi, draga mea, evadează în cărţi, dacă vrei, lectura parează multe singurătăţi. Sau evadează în scris.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mersi mult pentru cuvinte, scuze ca am raspuns asa de greu, nu mi-am prea mai verificat notificatiile. Intr-adevar, mi se pare ca, cel putin in ziua de azi, nu vorbesc despre alte timpuri pe care nu le cunosc, se promoveaza o cultura vulgara si multi copii care au potential sa prezinte niste valori adevarate se pierd, chiar si daca pentru o perioada. Asta ce am observat din exterior. Dar fiecare cu maturizarea are puterea sa regaseasca ceea ce vrea sa faca si sa exprime cu adevarat.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s