Panoramă către conștiință

 

„Procesul vieții este dialectic: un conflict între opuși, dar simultan o întâlnire între aceștia. Ea oscilează în permanență între teză si antiteză, între antiteză și sinteză, după care sinteza devine din nou o teză și procesul o ia de la capat” OSHO

panorama

Omul acela în costum gri  are o minte stângă care seamănă cu un pop art. Doar că mintea lui stângă nu mai funcționează. Numai mintea lui dreaptă se electrizează de la nori de griji negri la nori de griji mai albăstrui pe fundalul unui cer mov de nervi și cu ocazionale eliberări de trăsnete, eliberări de furie. Putea să aibă un echilibru, dar s-a trădat unei singure părți din întregul lui psihic.

Mintea femeii aceleia cu bebelușul in brațe este ordonată în forme geometrice. Ea vede prin propria sa prismã de înțelegere a lumii doar două extreme unindu-se continuu: mintea stângă, cea a culorilor calde și a formelor eterne, continue, cum sunt sferele. Și mintea dreaptă, pentru culori reci și forme geometrice definite prin numere  clare: linii, triunghuiri, paralelipipede. Este o femeie care îsi poate explica ușor noțiunile abstracte.

Băiețelul din brațele ei are o minte simplă, nealterată de concepte. Mintea lui vede doar da și nu , mișcându-se în rotații continue numai în jurul acestor două cuvinte, uneori însă ceva din jurul său îi oprește atenția pe unul dintre ele.

Bătrânul care citește ziarul este foarte atașat de situatia politică a țării, criticând-o asiduu pe orice plan. Chiar aș zice că se definește prin ea. Aproape tot creierul lui își împinge rotițele spre câștiguri și pierderi de factură națională, se definește prin știri. Poate încearcă să ascundă în spatele cinismului sentimentul de irosire? Mai există o mică parte a minții lui, total necunsocută. Nu și-a descoperit-o niciodată.

Bărbatul de vreo 40 de ani, cu figură de simplu muncitor, trăiește în obsesia colțului de lume de mult pierdut pe orașe aglomerate, acolo unde încă nu aflase că lumea e o mare mașinărie ce te stoarce de viu. Uneori această imagine e goală de expresie, dureros de adevărată. Alteori e plină de răgete.

Pe cealaltă parte un cuplu tânăr dezbate în știrea lui cine știe ce poem al sufletului. Mințile celor doi au o conexiune perfectă, s-au unificat, două stele în oglindă, iar culorile ce le fulgeră creierul în dinamica veșnică a dualității sunt roz și roșu ( compasiune și pasiune).

O puștoaică blondă stă cu ochii în telefon și dă scroll în continuu. Mintea ei arată ca atunci când la televizor nu mai este semnal și apar barele laterale statice. Și o voce din ființa ei se apără fluxului de informații inutile repetând : „așa, și?”

Băiatului acela cu zâmbet tâmp și privirea în gol îi lipsește orice mijloc de a raționaliza existența. De fapt, tot ce face mintea lui este să repete un râs maniacal în culori vibrante.

Batrâna ce îl suprevegheaza și-a educat ani de zile creierul drept să fie mai întelegător, păcat că e degeaba, pierde esența când tot ce face e să-i justifice comportamentul prin mintea sa, învățată să fie doar rațională. Uneori însă, în momentele mai dificile și în cazul deciziilor grele, mintea stângă își face curaj să se exprime prin sclipiri mici, pe care ea le numește simplu „intuiție feminină”.

Adolescentul cu haine negre și tus sub ochi are o minte plină de vise alb-negru. Nu mai vede nimic decât extreme, s-a ascuns într-o groapă de restul lumii și acum se autoconvinge că nu exista ieșire.

Tot fugind de visele ce vor să mi le vândă, am început să văd printre minciuni, către profunzimea ciclică a neantului din noi ce creează tot.

Anunțuri

Ploaie

clouds_after_rain_by_runechestnut-db7bbns

Ploaie . Sunet tiptil, ritmic, nu ca zgomotul ciclic  și îmbârligat din capul meu. Ploaia, împletită cu zbierete ascuțite din bucuria unei fetițe. Împletită cu vocile părinților discutând banal, împletită cu lăpăitul mașinilor ce trec rar. Ploaia e liniștită și scaldă ritmic sufletul.

Culori. Culori închise. Gri-maroniu, gri metalic, galben-cenușiu,  galben murdar, verde-întunecat, lumini estompate la geamuri. Culori reci.

Răcoare. Miros de verdeață amestecat cu praf și ciment. Trup reînviat de răcoarea de afară. De sentimentul de viață pe care îl produce. Stropi mici și reci, revigorând pielea.

Noaptea transformând cerul din ce în ce mai mult, din mov-gri pal până la albastru ca inima unei călimare ducând spre negru fără nuanțe.

De ce țipă?

 

decetipa

Fața disperării. Buze umflate, cărnoase, și ochi rosii, mici, două semiluni cu colțurile în jos. Cuvinte ce iar și iar se invălmășesc, dar nu pot fi exprimate. Pub cu lumini roșietice, de iad. Oameni ce dansează, oameni ce bruschează, oameni beți și proști, care cred că sunt zeii lumii și pot să calce în picioare pe oricine și să se lase pradă oricui în noaptea asta. Și oboseală. Capul nu își mai găsește starea. Erup și țip dintr-o data. Se uită la mine, fără să se apropie. Nu înțelege ce zic, și eu tot îi explic, vorbe în neant, în neant , în neant! De ce? Gesticulez și plâng și țip. Și mă deschid. Prin mișcări, prin vorbe, ce ajung în afara mea mai mult ca zgomote fara sens. De ce și de ce și de ce și nici un răspuns, nici măcar o privire. După care dispare din cameră.

Oasele și carnea de pe mine se simt greu. Și mă doare spatele. Și mă înconvoi pe podea. Și sub pleoapele închise îmi joacă lumini roșii și întuneric. Simt cum se apropie o migrenă de la consumat prea multe senzații. Tot ce am vrut să-i zic era, de fapt: „De ce nu m-ai învățat ce trebuie?”, „De ce nu m-ai apărat?”, „De ce nu te apropii de mine și îmi dai energia ta caldă dacă mă deschid?”

Și tot ce pot să îmi zic apoi sunt numai reproșuri, mie și a tot ce este în jurul meu.  Cum ar fi : ” De ce am primit de la Domnul soarta asta?”, „Sunt nebună, ciudată sau gândesc greșit?”, „Sau de ce nu mă ascultă și ajută nimeni?”, „De ce sunt călcată în picioare?” Și deodată realizez: am lăsat iar să mă controleze. Acea parte damnată din mine, aceea care tânjeste după lumină și urăște și mă distruge încercând să o obțina. Acea parte care a greșit crezând că e mai mult decât lumina, și cum lumina e totul, a rămas singură.

Și să fie singură este tot ce știe.

Așa că văd lumina aprinzându-se în ochii reflectați. Ăsta a fost doar testul lui crud. Îi e frică de timpul și liniștea pe care mi le acord. Îi e frică că nu îi mai sunt victimă. Monstrului din mine. E prima dată cum văd că voința mea prinde viață. Prin vitalitatea din ochi. E timpul să mă ridic de pe podeaua rece. Nu prea mai am ce face aici.

Shuffle


Azi a fost o zi dubioasa. Azi am probat pe pielea mea ce speram mereu sa pateasca altii care faceau ca mine, si anume vorba: „Nu poti sa impusti doi iepuri dintr-o lovitura”. Da, si de asemenea s-a adeverit si faptul ca tot ce gandesti se intoarce asupra ta, ca un bumerang.

Dar am lasat totul sa treaca pe langa mine fara sa ma afecteze. Si mi-am dat telefonul pe muzica la maxim, si am visat.

Ma ajuta de fiecare data sa vad partea frumoasa a vietii. Nu ca ar fi toate melodii calme, linistite si intotdeauna pozitive, dar reprezinta spatiul meu personal. Si imi ridica nivelul de fericire din creier. 🙂

Au ramas aproximativ aceleasi aproape 300 de melodii (da, stiu, prea multe) pe care am apucat sa le ascult la nesfarsit cand am facut turul cu masina Romania- Austria, doar eu si tata pe post de sofer. Atunci cand am inceput sa imi doresc ca viata mea sa se petreaca intr-o rulota, plimbandu-ma fara scop prim lume, doar hoinarind cu muzica si carti. Cata liniste ar fi fost!

O sa impartasesc si cu voi 10 cantece din tot ce am, nu alese, ci primele din shuffle, o portita catre sufletul meu.  Adevarul fiind spus, ideea e luata de pe tumblr, dar tot mi se pare draguta.
Korn-Got the life

Thirty Seconds To Mars-Night Of The Hunter

Bring Me The Horizon-Avalanche

The 1975-Girls

Red Hot Chili Peppers-Scar Tissue

Carla’s Dreams-Acele

Garbage-Stupid Girl

Grimus-Priveste-ma

Alternosfera-Arunca-mi

Twenty One Pilots-Stressed Out

Vis

Se facea ca eram pe o strada plina de castele. Simteam prezenta unor suflete ce-mi erau prietene, unul in stanga, celalalt in dreapta mea. Totul parca era din alta lume, palatele erau uriase, impunatoare, dar timpul trecuse peste ele, neintretinute de o mana omeneasca. Eram uimita si nu stiam in ce parte sa imi opresc privirea.
Apoi am mers pe o straduta ingusta. In dreapta mea era un zid peste care nu se putea vedea decat noaptea si luna. In stanga, aveam fatada unui castel atat de aproape, incat puteam s-o ating. Am ramas cu privirea prionita pe el, si am descoperit in zidul lui incrustat un simbol straniu, nu semana cu nimic din ce mai vazusem pana atunci. Mai precis, curbele si liniile lui nu asamblau nimic din ce stiam eu ca e scris de om.

Am avut sentimentul ca pana atunci fusesem doar o calatoare fara scop, si dintr-o data descoperisem de ce sunt aici, si aceasta incrustare mi-ar fi dat libertatea sa imi controlez universul material. 

Pentru prima oara m-am uitat in spate, si am realizat ca in spatele zidului se afla un necuprins ce nu se potrivea cu semnificatia codata in fiiinta mea, iar zidul era construit ca sa ma tina captiva inauntru. 

Bulversata de aceasta idee, mi-am intors capul catre castel din nou. Mi-a venit in minte ca vreau sa incep sa imortalizez caltoria mea, si am incercat sa fac o poza la simbol cu telefonul, dar atunci am ramas fara baterie.

Am decis sa imi continui drumul, pe o alta straduta, unde era o cafenea cu mese la strada. In jurul meselor goale dansau femei imbracate in costume tiganesti arabe. Mi-au zis:

-Vino si tu sa dansezi cu noi, tot ce trebuie sa faci e sa te dansezi in stirea ta, si nimeni nu o sa te vada ca sa te judece!

– O sa ai un camin in care sa traiesti si tot viitorul tau va fi asigurat, nu o sa fii niciodata nevoita sa te lasi purtata de vant! a zis alta.

Am fost pe data de acord, si ele mi-au pus sa-mi vopsesc parul de foc cu smoala, pentru ca singura regula a a contractului era sa am parul negru. 

Incepand sa dansez cu ele, am descoperit ca ele nu cunostau nimic altceva in afara de cafenea. Ele credeau ca acea cafenea este universul, si nu aveau capacitatea sa isi imagineze ca mai exista si altceva, de aceea era prea dureros pentru ele sa isi puna intrebarea de unde am venit eu. Asa ca la un moment dat au ajuns sa creada ca eu fusesem de la inceput acolo cu ele.

Mai mult, cafeneaua nu era de fapt goala, era plina de umbre, iar dansatoarele erau tarfele lor.

Eram obosita sa dansez fara oprire invartindu-ma in jurul meselor. Ajunsesem sa cred ca umbrele sunt stapanii mei, si simteam ca pentru mine nu exista altceva decat cafeneaua, si ca tot ce ar fi afara este doar un vis. Dar eu aveam sange strain in mine, eu vazusem in afara, si acest lucru mi-a dat intr-o buna zi curajul sa ies pe usa si sa fug.

Uimita, am ajuns intr-o strada lunga si foarte lata, cu blocuri mari de fiecare parte. In jurul meu era carnaval, toata lumea purta masti si toata lumea oferea unul altuia cadouri pe strada. Am simtit din nou uimire si bucurie, si am inceput sa ma plimb fara griji. Doar ca ceva se schimbase. Prietenii mei invizibili disparusera.
La inceput nu am interactionat cu nimeni, apoi am primit din senin un mar verde de la o persoana costumata in arlechin. Am mers mai departe, inca uimita si bucuroasa, si am intalnit la un colt de strada o fata blonda, imbracata in rosu si negru. M-am apropiat si am intrbat-o daca este bine. 

Mi-a zis ca ii este foame, asa ca i-am dat marul meu. Ca sa ma rasplateasca, a zis ca o sa-mi arate unde locuieste. Am mers cu ea ce am mers, iar ea a descuiat o usa ce dadea intr-un coridor lung, ce ducea mai departe intr-o curte interioara. A descuiat alta usa, si am urcat cateva scari in spirala catre un balcon, unde a descuiat a treia usa, si am intrat intr-o camera mare.
Mi-a oferit un pahar cu apa si mi l-a prezentat pe prietenul ei. Am stat un timp de vorba cu ei, si apoi ea a zis ca vrea sa fie si ea imbracata ca mine, in rochie simpla. M-am oferit sa ii dau o alta rochie pe care o aveam, alba, din satin.

A probat-o si a zis ca nu e tipul ei de imbracaminte. Apoi baiatul i-a soptit ceva, si ea a decis sa poarte rochia.

A propus sa mergem sa imi faca cunostiinta cu cineva, eu am acceptat. Eram de acord sa ma las purtata de vant, nu mai aveam de ce sa ma agat.

Am iesit in strada. Am mers ce am mers, apoi am intrat intr-o curte, am batut la usa de unde ne-a deschis un baiat inalt, ce ne-a condus carte un subsol luminat de licurici. Ne-an asezat in jurul unei mese si am inceput sa jucam un joc de carti.  

O panica fara sens m-a apucat in ghearele ei. Am gandit dintr-o data ca eu nu apartin acestui loc in care m-am trezit acum mult timp, si ca toate aceste persoane care erau acum in jurul meu imi ascundeau scopul lor de a ma convinge sa raman printre ei.

Fata si prietenul ei au plecat, iar eu am ramas cu celalalt baiat, si i-am spus ca, nu stiu de ce, dar mi-e frica si nu mai pot sa gandesc rational. 

– Aici esti in siguranta, a zis el. Aici esti libera. In strada, oamenii cu masti nu te lasa sa faci ce vrei.

A intrat fata si m-a rugat sa ies cu ea in curte. Se lasase noaptea. Am descoperit niste leagane. M-am asezat pe unul si am inceput sa ma dau in el. I-am marurisit ce simteam. Mi-a zis:

– Uite, pe mine ma cheama Lilith si te pot invata cum sa ai orice iti doresti daca vei sta pe langa mine. Ideea chiar e sa nu pleci nicaieri, sa ramai de partea noastra, pentru ca numai asa vei fi fericita. Vezi zidul acesta din spatele tau? Reprezinta minunea pe care un om poate sa o faca. Datorita faptului ca cineva a construit zidul acesta tu esti aici si poti sa te dai in leagan. Bucura-te de tot ce intalnesti in calea ta, universul e de partea ta. 

S-a ridicat. 

-Acum, hai sa mergem ianpoi in subsol, iar tu sa il saruti pe baiatul care ne-a primit.
Am coborat, am facut ce mi-a spus. Uitandu-ma mai bine la el, am descoperit ca el era arlechinul ce imi daduse marul.

Celalalt baiat inganat catre Lilith:

-Zeita…

– Pana la urma s-a meritat sa port o rochie alba, a soptit ea…

Zi cu soare🙃

Gata cu tot stresul! Am simtit de cand m-am trezit cum toate puterile mele si-au recapatat forta, si mi-am luat libertatea sa imi petrec ziua cum imi place, facand nimic si bucurandu-ma de soarele de afara.  Da, bate un pic vantul, dar eu sunt sinaianca la origini, nu ma doboara pe mine un pic de racoare. :)) 

Oricum, e destul de frumos afara, si e o zi de care am de gand sa ma bucur din plin.

Si ea e Sara. O fata extrem de puternica sa poarte batic in timpurile recente. Sa nu credeti ca faptul ca acum ceva timp a fost batuta o fata musulmanca  a fost un eveniment izolat. Chiar si daca ea iese numai ziua, in aglomeratie urbana, tot aude cuvinte pe strada cum ar fi „terorista” si ” stiu ce faceti voi musulmanii de fapt”.

De ce arata unii oameni cu degetul atat de prosteste nu stiu… 

Sunt om

poza

Sunt doar un om. Facut din carne, ce in fiecare zi se descompune. Consum ca sa traiesc viata din jurul meu. Sunt doar o bucata de carne irationala. Atat de irationala, ca dau vina pe Dumnezeu cand lucruri pe care nu le inteleg se petrec in jurul meu. Atat de irationala, incat nu stiu ca singurul Dumnezeu pe care ar trebui sa-l venerez este omul pe care il dispretuiesc din fata mea. Atat de irational, incat am fost in stare sa inventez si sa percep un timp linear, cu toate ca el nu exista decat in cicluri.

Sunt doar un animal care se reneaga. Functiile organismului meu se bazeaza pe a consuma ca sa vietuiasca si ele primeaza totdeauna in fata ratiunii mele. Am izbucniri animalice, pe care incerc pe cat pot sa le reneg. Incerc in continuu sa imi transced conditia instinctuala, ce ma indeamna uneori la perversiuni fata de cei din jurul meu. Dar nu fac decat sa ma invart in cercuri fara sens pana la propria dezintegrare.

Sunt confuz. Sunt capabil de lucruri uimitoare. Dar nu pot sa judec la rece repercursiunile actiunilor mele. Ma bazez intotdeauna pe suflet cand fac o alegere. Iar sufletul meu este compus doar dintr-o serie de intamplari ce, judecate prin gandirea mea destul de subiectiva incat sa fie un univers izolat, devin caracteristici de constiinta de-a lungul vietii mele. Sunt confuz pentru ca sunt neputincios in fata istoriei si a societatii. Sunt confuz pentru ca  nu pot sa fac legatura in a-l intelege complet pe cel din jurul meu, si sunt izolat in propria minte. Sunt confuz pentru ca am invatat de la celalalt cine sunt, dar nu stiu care e sensul sau daca am vreun sens cu adevarat.

Si nu stiu daca ce am zis pana acum sau ce voi zice de acum incolo are vreo noima in afara de o risipa frumoasa. Dar e tot ce stiu sa fac. Tot ce conteaza pentru mine. Sa gandesc.

Sunt in Lumea Nimanui. Si Lumea Nimanui este pentru ca eu gandesc. Asa incomplet, ciudat, nebunesc, in fuga mea de adevar.

Jurnal

15 ani

Spitalul

gir;

 

Traim intr-o lume a viselor. Fiecare zi este un amalgam de culori.

***

Libertatea este cel mai iubit sentiment al oamenilor, un drum in noapte in care visele se nasc din stele.

***

Uneori, viata este despre a astepta viata sa inceapa. Este partea intunecata a Noptii Viselor. Scriem ca intr-o cronica ceea ce simtim, caci sentimentele sunt singura realitate palpabila sufletului, concretizam ceea ce traim in ganduri, sa facem viata reala. Si apoi sa numaram etapele, vazand- sau amagindu-ne ca putem vedea- sfarsitul erorilor si imperfectiunilor. Am mai ars o etapa-suntem mai aproape de sfarsitul noptii.

***

Nu conteaza ca nu esti inteleasa. Nu conteaza ca trebuie sa suferi si sa te lupti, si nu conteaza daca crezi ca nimeni nu mai simte la fel. Este de ajuns sa incerci in fiecare zi, si poate in eternitate nu o sa fiii niodata singura.

***

Ok. Am plecat. Si ce-am rezolvat cu asta? Nimic.  Stau si ma gandesc la 6 dimineata, cand am fost prea agitata ca sa inchid vreun ochi toata noaptea, ca ce-o sa fac maine si ce-am facut azi. De-as putea sa ma simt vie… pentru ca in ultimul timp simt ca nu fac parte din viata mea, de parca as fi doar spectatoare la un film. Poate asa si e, pentru ca sunt paralizata in viata mea, nu pot sa schimb cu nimic ce fac oamenii din jurul meu din mine. Si ma gandesc la o prietena din copilarie care a plans alturi de mine, odata. Poate o sa ma duc pe la ea. Dar ce sa fac eu acolo? Nu mai am nici o legatura cu ea. Mi-am rupt toate legaturile cu vechii mei prieteni sau cunoscuti de pe-atunci, si acum nu mai am nimic de-a face cu ei. Pentru ca nu mai am nimic de-a face cu fata care am fost odata. Fata aia e moarta de prea mult timp. Si aici sunt eu care detin cheia trecutului ei, dar nu e trecutul meu. Si sunt suspendata intre doua lumi…am  fost… nimeni nu stie adevarul si nimeni nu-l va intelege vreodata asa cum o fac eu. Gata. M-au internat. M-am enervat si cum am prins prima ocazie am plecat de acasa. M-au adus inapoi cu politia.Sunt atatea lucruri despre care, nu ti-am zis in ultima perioada, jurnalule. Dar poate ca o sa-mi fac  timp sa-ti impartasesc totul. Si cele doua fire rosii care mi-au blestemat viata. Chiar nu stiu ce ar trebui sa urmeze, dar presupun ca o sa fiu nevoita sa nu-mi mai pese de nimic acum, pentru ca nu mai simt nimic. Te-am crezut o etapa incheiata pentru mine acum, dar trebuie sa scriu pana o sa te termin. Probabil insa ca nimeni nu o sa te mai citeasca vreodata.

Daca vom ajunge vreodata sa vorbim mai detaliat, trebuie sa stii ca viata mea a devenit a dracu’ de interesanta, si nu in sensul bun, ci in cel mai rau posibil. Sper doar sa n-o bag pe mama in pamant cu asta.