Iertare


Am citit că ce te-a rănit nu te poate vindeca. Nu m-a vindecat. Dar a încetat şi să mă rănească. Eu pizmuiesc putini oameni, iar cerora care m-au dezamăgit nu vreau să le fac vreun rau. Doar că sunt conştientă că rănile produse de ei nu îmi dau linişte nicodată. Asta e ură pentru mine. Ceva care se intoarce tot împotriva mea, şi mai rău ca la ceilalţi, pentru că eu rareori pot să scot răgetul din mine, şi niciodată complet. Asta mă face neputincioasă. Vezi, pe el am incetat să îl urăsc. Asta e povestea cu G. Tot ce pot să zic despre ea în febra asta, până în punctul ăsta. Şi, ca de obicei, nu e o poveste de dragoste. E departe de a fi mai mult decât o poveste de vieţi, de oameni.Vezi, l-am acceptat pentru că credeam că nu pot singură. Părea cumva că noi ne-am potrivi şi că el ar fi singurul. Asta este mai trist în fapte decât sună în scris. Într-un fel a fost singurul, fiecare dintre ei a fost în felul lui. Dar acum, de ce l-am lăsat, fără voia lui, să mă facă să cred că m-a rănit?

Acum mă întreb dacă nu cumva toate problemele mele au o soluţie. Eu…. Eu nu pot. Eu cred că-s fericită dar nu sunt. Eu vreau mai mult decât pot duce. Eu scriu numai lucruri triste. Eu am poveri grele pe umerii mei. Eu am mii si mii de nopti în care mor fără să-mi dau seama. Sunt toate acolo, nu dispar. Par ok, dar de ce nu vorbesc prea mult? Pentru că nu pot. Pentru că sufletul meu e plin de trecut. Nu pot ierta ce mi-am greşit. Nu-mi pot ierta faptul că îmi iubesc tatal, şi nu pot ierta că vreau să dispară din viaţa mea, şi nu încetez să mă simt vinovată pentru greşelile lui. De aici pleacă tot. 

Dar pe G. l-am iertat. Într-o zi, dacă o să mă răneasca din nou, o să-i zic tot adevărul şi o să-i zic că l-am iertat odata, şi nu ştiu cum am făcut-o, şi nu ştiu cum să fac cu celelalte lucruri pe care ar trebui să le iert.

Eram convinsă că n-o să se întâmple asta. Eram convinsă că spusa de mai sus este adevarată. Dar oamenii şi viaţa nu încetează niciodată să mă surprindă. Şi uneori regret că nu îi las să o facă mai des. Am venit la el umilindu-mă. Dar cumva iubirea a transces din nou regulile dupa care joaca la suprafaţă umanitatea, am jucat din nou dupa regulile acelui infinit, al acelui spaţiu al sufletelor, singurul lucru real într-o lume bolnavă cu capul, asta ca să nu mă rup în două de neputinţă şi disperare. Nu stiu daca azi încetez să mă mai umilesc. E una dintre fragilităţile mele, care îmi permite sa fiu o persoana, o jucărie slab luminată de o stea, un înger fără aripi.

I-am zis că am ajuns să îl iubesc, el mi-ia zis că şi el, nu la fel de mult ca mine. Apoi, într-o zi, mi-a zis că mă iubeşte mai mult decat pot eu să o fac vreodată.

La un moment dat m-am ataşat de el, dar poate nu l-am iubit. Şi nici el nu cred că mă iubeşte. Asta greşesc oamenii. Cred de prea multe ori că iubesc pe cineva când de fapt doar au nevoie de acea persoană. M-ai facut să te iubesc, proasto. Ştiu şi cum l-am facut să creadă asta, micile detalii si obisnuinta ne fac sa ne spunem minciuni noua insine. E vina noastra că nu suntem destul de puternici ca atunci cand ni se dă o mână să nu ne agaţăm de ea.

Ideea e, pe el l-am iertat. Am nevoie de atâtea răspunsuri, şi vreau să îmi spună cum am putut să îl iert pe el. Şi de ce nu mă iert pe mine şi continui să mint pe toată lumea.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s