Nostalgii


In casa se simtea lipsa de viata. Cele cateva lucruri saracacioase, cartile de tipul Sandra Brown ale matusii mele inghesuite in prima camera, pick-up-ul si discurile unchiului meu stocate in cealalta. Parca totul se transformase intr-un muzeu al tuturor acelor sentimente care nu apartinusera niciodata vietii simple ce fusese de fapt traita aici. Prin curte plantele cresteau in salbaticie, iar satul, satul parea atat de mic si inghesuit fata de cum era inainte.

Zilele in care soarele imi anesteziase existenta. Dupa-amiezi plictisite si somnoroase in caldura ravasitoare, seri pe ulita ce parea atunci mult mai mare, cu tot felul de jocuri in praf. Totul in timp ce batranii, multi morti de pe-acum, spargeau seminte pe bancute, privindu-ne. Dude si ciresi si mere. Povesti la fiecare curte. Tanta nebuna, pe ulita cu noi, copiii fugeau mereu din calea ei, dar in ciuda zvonurilor grozave mie mi se parea linistita. Poate o oboseau sedativele. Tanta betiva, care iesea mereu la strada si facea semne la masini.

Garla e din ce in ce mai seaca, si din ce in ce mai impresurata de gunoaie. Auzisem povesti despre vremuri mult mai vechi decat mine cum ca acolo inainte erau plantatii de legume. Nu am emotii atat de intime incat sa descriu viata acestor oameni care exista simplu, si poate toti tanjesc dupa ceva mai frumos decat locuintele mici si pestrite, viata cu putine. Dar eu simt liniste aici, un calm de parca ai putea sa stai si sa nu gandesti, doar sa privesti realul in fata, de parca nu te mai grabeste un oras intreg spre progres. Si ce progres, pana la urma, cand doar ne invartim in cercuri de uitare?

Cand ma intorceam de la joaca seara tarziu, tataie si mamaie se certau pe a alegerea programului de tv. Pana la urma tataie castiga doar cand erau meciuri, apoi ne lasa si se ducea sa doarma in bucatarie. Noaptea ma trezeam si il gaseam in curte, fumand si ascultand greierii. Ziua se injura cu mamaie, iar eu o vedeam tot ascunzand banii de el sa nu-i mai dea pe tigari si bautura.

L-am urat pentru ca mamaia l-a urat. Dar nu era un om rau. Era bautor, dar niciodata violent. Vreau sa-l vad ca pe un suflet boem, un poet ce nu isi gasea cuvintele sub conditiile propriei existente. In orice caz, nu era un om rau. Si acum zace sub pamant, a murit cand eu nu simteam decat un vag regret pentru faptul ca nu i-am aratat prea multa pretuire, si am incercat sa plang in camera mea, caci dorinta lui cu limba de moarte a fost sa nu mi-l amintesc cum aveam s-o fac dupa mormantare.

As vrea sa-l pretuiesc cat mai mult acum. Oameni care mi-au marcat existenta, dar carora nu le-am rostit multumiri nici macar in tihna launtrului meu.

Colo, drumul de pamant coteste spre casele strabunicii, acum daramate si altele noi, dar la fel de saracacioase, construite. Si vechiul cuib de berze, la intersectia dintre ulita si camp, numai el ramas temelie de timp, printre vremuri vechi si noi.

Iertare


Am citit că ce te-a rănit nu te poate vindeca. Nu m-a vindecat. Dar a încetat şi să mă rănească. Eu pizmuiesc putini oameni, iar cerora care m-au dezamăgit nu vreau să le fac vreun rau. Doar că sunt conştientă că rănile produse de ei nu îmi dau linişte nicodată. Asta e ură pentru mine. Ceva care se intoarce tot împotriva mea, şi mai rău ca la ceilalţi, pentru că eu rareori pot să scot răgetul din mine, şi niciodată complet. Asta mă face neputincioasă. Vezi, pe el am incetat să îl urăsc. Asta e povestea cu G. Tot ce pot să zic despre ea în febra asta, până în punctul ăsta. Şi, ca de obicei, nu e o poveste de dragoste. E departe de a fi mai mult decât o poveste de vieţi, de oameni.Vezi, l-am acceptat pentru că credeam că nu pot singură. Părea cumva că noi ne-am potrivi şi că el ar fi singurul. Asta este mai trist în fapte decât sună în scris. Într-un fel a fost singurul, fiecare dintre ei a fost în felul lui. Dar acum, de ce l-am lăsat, fără voia lui, să mă facă să cred că m-a rănit?

Acum mă întreb dacă nu cumva toate problemele mele au o soluţie. Eu…. Eu nu pot. Eu cred că-s fericită dar nu sunt. Eu vreau mai mult decât pot duce. Eu scriu numai lucruri triste. Eu am poveri grele pe umerii mei. Eu am mii si mii de nopti în care mor fără să-mi dau seama. Sunt toate acolo, nu dispar. Par ok, dar de ce nu vorbesc prea mult? Pentru că nu pot. Pentru că sufletul meu e plin de trecut. Nu pot ierta ce mi-am greşit. Nu-mi pot ierta faptul că îmi iubesc tatal, şi nu pot ierta că vreau să dispară din viaţa mea, şi nu încetez să mă simt vinovată pentru greşelile lui. De aici pleacă tot.

Dar pe G. l-am iertat. Într-o zi, dacă o să mă răneasca din nou, o să-i zic tot adevărul şi o să-i zic că l-am iertat odata, şi nu ştiu cum am făcut-o, şi nu ştiu cum să fac cu celelalte lucruri pe care ar trebui să le iert.

Eram convinsă că n-o să se întâmple asta. Eram convinsă că spusa de mai sus este adevarată. Dar oamenii şi viaţa nu încetează niciodată să mă surprindă. Şi uneori regret că nu îi las să o facă mai des. Am venit la el umilindu-mă. Dar cumva iubirea a transces din nou regulile dupa care joaca la suprafaţă umanitatea, am jucat din nou dupa regulile acelui infinit, al acelui spaţiu al sufletelor, singurul lucru real într-o lume bolnavă cu capul, asta ca să nu mă rup în două de neputinţă şi disperare. Nu stiu daca azi încetez să mă mai umilesc. E una dintre fragilităţile mele, care îmi permite sa fiu o persoana, o jucărie slab luminată de o stea, un înger fără aripi.

I-am zis că am ajuns să îl iubesc, el mi-ia zis că şi el, nu la fel de mult ca mine. Apoi, într-o zi, mi-a zis că mă iubeşte mai mult decat pot eu să o fac vreodată.

La un moment dat m-am ataşat de el, dar poate nu l-am iubit. Şi nici el nu cred că mă iubeşte. Asta greşesc oamenii. Cred de prea multe ori că iubesc pe cineva când de fapt doar au nevoie de acea persoană. M-ai facut să te iubesc, proasto. Ştiu şi cum l-am facut să creadă asta, micile detalii si obisnuinta ne fac sa ne spunem minciuni noua insine. E vina noastra că nu suntem destul de puternici ca atunci cand ni se dă o mână să nu ne agaţăm de ea.

Ideea e, pe el l-am iertat. Am nevoie de atâtea răspunsuri, şi vreau să îmi spună cum am putut să îl iert pe el. Şi de ce nu mă iert pe mine şi continui să mint pe toată lumea.