euvisez9

Are aer de rusoiacă, cu tenul ei alb -rozaliu. Înaltă, poartă dungi marinărești, geci de piele, blugi băietești și decolorați, converși negri, dr. martenși maro sau adidași superstar. Are 17 ani, dar probabil ca v-ați dat deja seama că este doar o liceeana tipica de Bucuresti.

I se spune că e frumoasa, și ea o știe mult prea bine. Buclele, roșcat-blonde, și le colorează în ultimul timp în nuante castanii. Ochii sunt când verzi, când albaștri, și decolorați. Mereu reci ca gheața, mici și uneori pierduți. Trăsături fine. Zâmbet colorat, percum al celor care ascund bucurii puține.

Nici nu știu de unde a început totul. Semnele. Se plânge mereu, ce-i drept, de familia ei superficială, deși e răsfățată, dar prea protejată, și găsește la tot nod în papură.  E răzvrătită tot timpul, ia note bune, gândește analitic. I se spune că e inteligentă, și ea o știe mult prea bine.

Are totul, ea așa spune când spune că nu știe de ce e supărată, alții o duc mai rău, și sunt mai fericiți.

Primul semn pe care îmi amintesc să-l fi recunoscut. Odată, când m-a sunat. Să mă întrebe de ce nu poate să plângă. „Cum adică nu poți să plângi?” „Păi nu pot plânge de doi ani. Mi-a murit bunicul, ai mei divorțează și eu nu pot să plâng.”  Ce ar trebui să înțeleg din asta? Toată lumea plânge uneori, nu?Cum ar trebui să te înțeleg? Și încerc să îți răspund. Încerc să mă raportez la mine. Un monolog lung, pe care îl mai întrerup uneori cu un „La asta te-ai gândit?” adresat ei, doar ca să verific dacă mai respiră, când nu zice nimic. Apoi spune că ea nu simte nimic nicodată, și încerc să înțeleg și asta, și încerc să îi explic nici eu nu știu ce, doar ca să o liniștesc, dar îmi închide telefonul în nas.

Și, de fapt, erau lucruri care îmi atrăgeau atenția în comporatmentul ei și înainte. Când avea momente în care îsi mijea ochii, și, în mijlocul unei discuții în general, se întrerupea: ” Eu visez acum… Nu vi se pare că e totul un vis?”

Cred că mi-a mai zis de câteva ori că e nefericită, și de multe ori îmi punea întrebări absurde, dar nu le mai țin minte. A început ăa bea. Și la școală, de fapt oriunde nu era acasă.  Deși mai mică cu un an ca mine,  îmi părea copil prostuț, ținut din scurt, gata să se elibereze prin orice exces, prin orice ocazie, care ar vrea să le încerce pe toate. Se îmbată repede, și se crede alcoolică.

Poate asta a dus la ce s-a întâmplat în ziua aceea. Sau despre ce mi-a zis abia în câteva cuvinte că s-a întâmplat. Când, la țigara de după ore, își păstra tăcuta colțul ei, și , cu căști în urechi, ignora pe toată lumea care o striga. Numai pentru mine, postată în fața ei și nu de alta, a catadicsit să se scuze că nu ne-a auzit strigând-o. Noi două am rămas în urmă, eu o aștepam, trebuia să ajungem împreună undeva. Și apoi: „Trebuie să îți spun ceva”. „Da? Ce? E de rău?” mă sperii eu. Apoi șoptește: „Am vrut să mă omor”.

Ma așez lângă ea, mă uit la ea și  o întreb despre asta. Replica ei este: „Ce-ți pasă? Mie nu-mi pasă dacă mori, ție nu-ți pasă dacă mor, și așa e viața” Îi spun că nu e așa, că la toți le-ar păsa dacă ar știi,  că ar trebui să vorbeacă măcar cu cineva.

„Eram la munte, știi? După ce m-am văzut cu tine la Sinaia. Am vrut să beau până intram în coma. Și mi-am pierdut cunoștiința. Am băut cu toate că știam că nu mai pot. Mă simțeam nostalgică, vroiam să fiu iar copil. Mă gândeam la căsuța din copac în care mă urcam mereu cu frati-miu.”

Nu e o persoană pe care o înghit ușor. E, de multe ori, egoistă. Dar am fost și eu odată un copil perfect care se săturase să fie ridicată pe un piedestal. Poate de-asta stau lângă ea. Poate de-asta e ața. Când ai chiar totul de-a gata, nu te mai bucură nimic. Nu ca atunci când muncesti pentru ceva. Și îmi amintesc că mi se părea că sunt numai pe cărările greșite. Nu știu cu ce s-o ajut, se preface că nu conteaza. Sper doar că o să se întoarcă din drumul ei la un moment dat. Pe mine timpul m-a determinat să fac asta.

Acum este doar o frunză bătută de vânt. În interiorul ei nu este ea încă, sunt vocile celorlalți. Și doar o vagă viziune despre ea, care să speram că va prinde viață înainte să fie prea târziu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s