IMG_20170515_185002_360 (1).JPG

Am auzit că răsăritul ar fi minunat în Centrul Vechi. Am auzit că soarele se prinde minunat în cioburile de pe străduțe. Poate sunt toate visele sfărâmate ale oamenilor de pe străzile Bucureștiului, cioburile alea.

Dar eu am prins răsăritul în Centrul Vechi și n-am văzut cioburi de sticlă sclipind. Am văzut în schimb păsări călătoare brăzdând cerul îmbibat în culoare. Era pe la începutul lui septembrie. Când începutul meu era încă un sfârșit. Orice m-a abandonat vreodată a rămas cu urme de gheare încrustate în sine. Și acum stau să îmi amintesc de păsările călătoare care sunt atât de norocoase încât să își ia zborul de fiecare dată când gerul amenință să le înghețe inimile.

Și, după, îmi amintesc asa absurd de o noapte de când aveam vreo 12 ani și nu știam că există sfârșituri, când citeam o carte șterpelită din bibliotecă de Milan Kundera. Fascinată de povestea de dragoste de printre pagini și de oamenii ei. Fascinată de femeia care se plimba prin cimitire pentru că erau doar niște parcuri mult mai liniștite.

Acum totul se apropie parcă de un sfârțit. 4 ani dintr-o etapă de care am fugit tot timpul, numărând secundele până la următoarea.Și acum încerc să prind cu ghearele amintiri și să le suflu viață, așa, ca prin magie. Nu, nu sunt prea multe amintiri pe care să le fi colorat frumos. Am crezut că fac de toate ca să treacă mai repede copilăria, de fapt făceam de toate ca să uit că n-am avut-o odată așa cum vroiam. Și între timp, am pierdut timpul, am pierdut prezentul, nici măcar nu am muncit prea mult pentru viitor, că îmi place să mă pierd în reverii.

Nici nu știu încă prea bine unde mi-e locul. Visez că ar fi departe, undeva unde nimeni nu are păreri despre mine încă. Dar oricum, adio.

Adio nepăsare. Adio protecție. Adio lume fără griji. Așa simt eu, că universul meu se trădeaza și mai mult pentru realitate, pentru societate. Că e timpul. Chit că sunt pregatita sau nu. Nu sunt un om perfect, un om care poate să îndeplinească cu brio orice standarde, dar o să-mi fac locul meu în viață, cumva. Adio, liceu, ultima mea șansă de a mă bucura doar, simplu, de a fi copil. Nu cred că sunt singura care nu a promovat adevărata ta lecție. Dar restul nu realizează acum. Poate ei nici nu o să simtă ce am simțit eu vreodată.
Colegi, profesori, oameni cu care m-am ciocnit de parcă locul ar fi fost prea aglomerat pentru noi toți, cu toate felurile noastre de a fi. Dar o să-mi fie dor. Poate chiar și numai din cauză că voi ați fost cadrul în care am rătăcit fără griji. Chiar și numai din cauză că mi-e atât de frică acum. Noi toți am trăit alături. Nu numai 5 ore pe zi în școală. Ci tot timpul, definindu-ne unul prin altul, toți prin fiecare și fiecare prin toți. Nu, nu sunt eu mai sensibilă, dar mi-e frică de tot ce pierd acum. Poate veți simți și voi asta la un moment dat. O să-mi lipsiți pentru că, pierzându-vă pe voi, pierd și o bucățică din timpul meu. Ăla pe care l-am ocolit de parcă aș avea veșnicia la dispoziție. Și chiar dacă veșnicia îmi aparține, chiar dacă aș strânge-o în pumni, toata această perioadă oricum mi s-ar scurge printre degete precum nisipul. Voi nu simțiți? Cum vi s-a dus un pic mai mult copilăria și cum la ce-i mai frumos din ea ați privit abia printre degete?
A venit timpul pentru noua etapă. Știu că încă nu știți nimic despre ce va fi cu voi. Așa te ia viața, pe nepregătite. Dar totul va fi bine, daca nu știți asta. Pentru că, cel puțin, la un moment dat, lucrurile vor avea un sens. Și e tot ce contează.

Anunțuri

5 gânduri despre “A venit timpul…

  1. Ei, si uite ce text frumos citesc eu in dimineata asta observand cu drag ca intrebarile se pun in orice etapa a vietii, că risipirile se contabilizează altfel iar imperfecțiunile se zăresc la fel. Cu o diferență – ai o viață să-ți pui milioane de întrebări, să-ți alungi fricile, să trăiești cum îți place. Ai scris atat de frumos, îți doresc succes și cât mai multe păsări călătoare în rândurile tale. Asa se vor întoarce mereu, astfel vei simți că esti într-un vesnic început, iar asta pare o strategie bună.

    La multi ani, copil cu gânduri călătoare!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Sunt recunoscatoare ca am atins inima ta! Fara retinere, o sa contopesc urarea ta in amalgamul inimii mele, pentru ca visez ca pasarile calatoare sa imi poarte gandurile bune catre nori si sa mi le readuca cand ma astept mai putin, metamorfozate atat de straniu de o sa le recunosc abia dupa ce m-au izbit cu toata puterea. Acum, ca in fiecare mare etapa a vietii mele, incerc sa imi fauresc zvonuri cat mai frumoase catre ceruri, din ce in ce mai atenta la puterea lor, si oamenii frumosi din aceasta comunitate nu fac decat sa imi condimenteze cu fericire emotiile care lucreaza in sufletul meu, colorand gandurile. Uite, chiar acum am faurit fara prea multa cumpana un gand frumos si pentru tine, Adriana! Sa te ajunga din urma cu bine.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s