highschool

Am scris o postare mai demult despre finalul liceului. Ei bine, poastarea aia, nu că era neapărat numai o reverie sentimentală, dar nu reprezintă in totalitate imaginea mea concretă, practică și reală a acestei instituții atât de pozitiv mediatizate. Erau luate numai părțile frumoase, de dragul unor amintiri plăcute.

Se presupune că în școala noastră ar trebui să existe pregătiri gratuite în afara orelor de curs cu profesorii din școală, dacă există această cerere.

Ei bine, la începutul clasei a 12-a, eu și cei patru elevi din școală care vroiam să facem pregătire la psihologie pentru bac, am făcut tot posibilul  să o găsim și pe a cincea, ca să atingem numărul minim de persoane pentru care se puteau cere aceste pregătiri. Până aici nimic lipsit de bun simț, nu?

Mă rog, înainte să trec la povestea propriu-zisă, țin să precizez că, fiind în acest liceu dintr-a 11-a, de când nu mai aveam ore de psihologie în programă, nu avusesem nici ore la clasă cu profesoara cu care urmam sa parcurgem noi, cei interesați, orele de la pregătire.

Apoi, a  cincea persoană, ce o găsisem mai pe la final, nu s-a prezentat la nici o oră de pregatire. Nu arăt cu degetul, nici eu nu sunt mai nevinovată, prima oară și ultima când am participat a avut loc abia prin semestrul al doilea. Prima oară pentru că eu între timp mă înscrisesem la meditații și în afara școlii, și pur și simplu  nu am considerat că am nevoie să-mi încarc programul și cu aceasta încă din primul semestru. Ultima oară pentru că am ajuns la concluzia că nu îmi vor trebui nici de acum incolo. Să vedeți de ce.

Primul lucru de când am intrat în biroul profesoarei de psihologie, aceasta s-a impacientat că suntem prea mulți oameni și , în afară de lipsa scaunelor, mai era și problema aglomerației create. Mi s-a părut foarte ciudată această supărare a ei, mai ales când noi ne-am chinuit timp de două săptămâni să ne strângem cinci persoane ca să beneficiem de pregătire, timp în care eu nu regret că  mi-am căutat meditatoare separat. Ca să nu mai spun că nici acum nu eram mai mult de patru oameni.

Dar totul părea că decurge bine în momentul în care doamna profesoară a tras câteva respirații sănătoase de aer în piept, nu de alta, dar pentru a-și regăsi  echilibrul emotional atât de atacat de incomoditatea spațiului, și, cu un zâmbet binevoitor pe buze, ne-a spus ca azi vom repeta senzațiile.

Senzațiile.

Prima lecție din programă, după cea introductivă.

Senzațiile.

O lecție de la începutul materiei, când noi deja ne aflam la jumătatea anului școlar.

Din ce am aflat mai târziu, ea nu stătuse neapărat ca la cafea până acum la pregătiri, neapărat, pentru că ceilalți copii oricum nu ajunseseră mai departe de a patra lecție, deci nu o să înțeleg niciodată de ce a luat-o de la capăt cu materia. Aș fi înțeles să fi fost acum o recapitulare, dar nu în momentul în care timpul te presează ca până în al doilea semestru tu să fii abia la a patra lecție din manual.

În fine, să zicem că nici asta nu ar fi fost neapărat problema care mi-a influențat părerea despre aceasta doamna, dar stați un pic, că ajungem la modul de a preda.

În ce constă metoda ei de instruire? Simplu și la obiect: Se ia prima propoziție din carte și se roagă fiecare elev din sală să o citească câte o dată cu voce tare, după care se închid cărțile și elevii sunt rugați să repete acea propoziție ca pe poezie. Apoi se ia a doua propoziție, și tot așa, până se termină lecția sau, mai degrabă, timpul disponibil meditației.

O mică schimbare în tactică se observă doar când se ajunge la definiție, moment în care doamna, ca să se asigure că pe aceasta am înțeles-o cât se poate de bine, spune așa:

-Vedeți? Eu sunt o senzație. Uitați-vă la mine. Eu sunt o senzație. Sunt proces cognitiv psihic senzorial. Iar tu- arătând spre un elev- tu ești „care semnalează sub formă de imagini concrete, simple și primare”, pe când tu- arătând spre alt elev- ești „însușiri concrete ale obiectelor și fenomenelor” iar tu- tot așa, știți deja povestea- „în condițiile acțiunii directe ai stimulior asupra analizatorilor”.

Asta da metodă de predat la un liceu extrem de cunoscut ca nivel de școlarizare, nu? Ce să mai vorbim că doamna asta, fiind la un liceu privat, are salariul mai mare ca profesorii de stat, unde dacă intervine vreo inspecție, bag mâna-n foc că nu așa ar ști să predea. Ce să mai vorbim ca această ilustră persoana cere- din câte am auzit de la o prietenă- câte două milioane pe ședință ca psihoterapeut? Mă rog, nu mă pricep, poate se descurcă mai bine în acel domeniu decât mi-a inspirat mie că o face ca pedagog.

Cât despre restul nemulțumirilor privitoare la această insituție, nu o să mă mai lungesc. Bine, pentru că majoritatea se trag din comparația mea cu un liceu de provincie de stat. Acolo, din punctul meu de vedere, beneficiam de profesori mult mai bine pregătiți ,care ne pregăteau la rândul lor mult mai bine fără să se plătească mii de euro pentru asta. Mă rog, dacă e să mă iau după felul în care pare că funcționează lucrurile, cam asta e și ideea, să plătești destui bani încât copilul să treacă prin școală ca broasca prin apă, cu note mari la limba română când nu știe nici ce a scris Camil Petrescu sau, mai rău, nota 10 la purtare cand înjură profesorii în clasă.

Recunosc că nici eu nu am fost o sfântă și n-am mai învățat cu aceeași vervă de când am descoperit că nu mi se cere mare lucru, dar n-am fost nici unul din copiii ai cărui părinți nu acceptă ca odraslei lor să nu i se treacă un trei în catalog dacă îl merită.

Da, tot o să-mi fie dor de colegii mei, de câțiva profesori (dar de unii așa, mai mult ca idee), dirigintele meu a fost un om extraordonar, blând și susținător, dar nu o să-mi lipsească niciodată felul cum a funcționat școala asta din mai multe puncte de vedere decât cel referitor la nivelul de educație pe care mi l-a oferit.

Și tocmai pentru că nu sunt nici eu cel mai cuminte copil din lume și m-am lăsat purtată de curent, regret că am pierdut acei profesori care chiar mă puneau la punct cu învățatul, deja mi-am văzut foștii colegi de la liceul de provincie luându-mi-o înainte cu notele la simulări. În condițiile în care eram considerată printre cei din frunte în privința capacității de a învăța printre colegii clasei mele de aici. Cu alte cuvinte, o rebelă am fost mereu, dar la stat parcă știau cum să mă motiveze să am și un pic de autocontrol când trebuie.

Acum da, e și vina mea că am fost năuca și am ales să mă mut la liceul ăsta doar de dragul de a fi în București, și că n-am fost destul de conștientă că învăț pentru mine, pentru viitorul meu, așa, degeaba ar fi fost liceul ăsta așa și pe dincolo.

Dar aveam nevoie să împărtășesc măcar o parte din frustrările și nemulțumirile pe care le-am strâns timp de doi ani de zile. Fără să vreau să fac rău nimănui.

Anunțuri

2 gânduri despre “Cam așa a fost, în părțile cele mai neplăcute, liceul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s