Poate nu știi că din Trainspotting îl iubeam mai mult pe Renton, dar tu mereu ai avut ceva din Sick Boy, nu părul blond, și după mine nici atitudinea nepăsătoare, decadentă. Aveai grimasele, energia din ochi, felul de a captiva prin forță de spirit, liderul micuței tale găști ocolite dar colorate. 

Și dacă ar fi să aleg o melodie care să mă umple de bucurie când mă gândesc la tine, ar fi Colors de la Halsey. Pentru că tu ai fost credința mea, trăită pe viu, singura legată de altă persoană, când am adormit cu tine și am simțit liniște, care mai târziu s-a transformat în haosul de a nu înțelege nimic din ce se întâmplă, că nu știam să iubesc. Dar știam că nu mă voi putea opri din acel moment s-o fac. Haotic, că era mai mult decât puteam duce.
Astfel schimbam mereu versurile melodiei în timp ce ocoleam prezentul stricat, tot de mine. Mă pierdeam pe drumuri de pădure spre locul meu de muncă de vară, de altfel anost și de rutină. Și îmi cântam în cap, schimbând versurile, că totul e roșu la tine, de la hanoracul pe care tu singur l-ai croșetat, până la blugii de care nu te despărțeai de ani, până la inimă și cea mai vie culoare de roșu îți circulă prin vene, iar acum adaug, cămașile alea în carouri pe care le iubeai la mine. Îți aparțin, ți le dau de data asta de tot, ți le-aș fi dat și atunci, nu le-ai luat și îmi pare rău că n-am insistat ca și cum chiar voiam să le ai. Îți aparțin, cum îți aparține și a doua cea mai frumoasă parte din sufletul meu, pe prima o păstrez pentru mine, doar ca nu devină restul ființei mele urâtă, și să-ți cerșesc iarăși violent de foame.

Gri ești, prin fumul dens pe care îl inspiri, prin tenta tenului tău, prin felul în care privești partea corporatistă a societății.

Albastră sunt eu, dar nu mereu în nuanțe plăcute. Și, pe lângă asta:
You were red

And you liked me ‘cause I was blue

But you touched me, and suddenly I was a thunderstorm 

And you decided that purple just wasn’ t for you. 

Știu că într-o perioadă nu îți plăcea ce muzică ascult, și îmi prădai felul în care te iubeam înainte să ai încredere. Și probabil cuvintele mele, care ți se păreau uau, te lasă rece.
Poate a fost ordinea firească a minții tale ciudate, să mă dorești ca pe o enigmă, să ajungi să mă cunoști când am ajuns și eu să o fac, să fii uimit de cât te venerez, să mă vrei doar așa, apoi să îmi dai intimitatea ființei tale fără să mă atingi, apoi să pleci, speriat de ce-i mai rău din mine. Să spui că e cineva mai bun care așteaptă acolo, așa cum nu am putut eu. Acum pot, dar e prea târziu. Și probabil nici nu voiai asta vreodată?

Anunțuri

4 gânduri despre “Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colț sfărâmat!

      1. Poate niciodata nu vei simti ca ai spus tot ce era de spus, ca ai acoperit totul si asta e de asemenea okay. Poate vei avea mereu ceva de spus…sau poate toate cunvintele si sentimentele se vor prafui si uitarea isi va face locul…

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s