Camera asta. Din nou plina de carti, haine, genti, penare,farduri, cosmetice. Albastra. Cu fluturi-stickere pe pereti. Atatea senzatii scrise pe pereti o data, acum revopsiti.

Ce minte nebuna, mereu cu destul timp liber incat sa se autodisece, s-a gandit sa umple peretii de citate ce-i rasareau prin creier, la fel ca atunci cand avea trei ani si a desenat Alba-ca-Zapada in hora cu piticii de jur imprejurul camerei?

Aici, L., acum doi ani, mi-a aratat jocul. Jocul statea in felul urmator: pune trei lucruri si trei numere pe foaie, cu ochii inchisi, apoi cauta-le in jurul tau. In camera.

Pana si numerele au fost usor gasite, fara sa  cotrobai prin mormanele de carti.

Ce ai vrut sa-mi zici, L.? Ca totul in jurul meu e ceea ce am creat eu sa fie? Sau ca tot ce vad in jurul meu e nebunia propriei minti subiective, atat de subiective si inchise egoist in sine? Ai vrut sa-mi arati ca pana si tu esti doar un personaj intr-o calatorie unde numai eu exist si nu prea? Sau ca doar nu pot sa te vad decat ca pe unul?

Ma rog, aberez, stiu ca era doar unul din jocurile tale psihologice, de care aveam atata nevoie o data.

Am pictat peretii mintii in care tu erai un om care stia atatea adevaruri cand am ajuns la concluzia ca poate esti chiar un pic mai nebun ca mine.

Am inceput sa te judec asa cum tu ziceai ca nu faci cu mine.

Dar poate era si normal. Cand sufletele noastre s-au indepartat si nu mai stiam decat zvonuri. Poate era doar un tipat atat de normal uman dupa recunoastere, in detrimentul celui pe care nu-l mai recunosti.

Dar, problema adevarata, e ca eu nu vreau asta. Nu vreau sa judec un lucru in care am crezut odata.

Poate eu sunt mai nebuna. Poate ma ranesc incercand sa fac binele pe care altadata nu eram capabila sa il exprim. Nu stiu daca sunt nici acum.

Dar n-am de unde sa stiu. Pentru ca  tot ce fac este sa tip la peretii vopsiti dupa raspunsuri.

Si nu mi-am mai parasit mintea de mult.

Dar, cumva parca sper la o calatorie inapoi in locul pe care o data l-am numit acasa.

Speranta, care im face si bine, pentru ca ma inalta, dar si rau, pentru ca visez prea departe de pamant. Si daca cad?

Mi-e greu sa scriu exact cum simt gandindu-ma acum ca o sa-ti trimit asta in speranta ca o sa te vad mai repede pentru cateva clipe in care te privesc cu ochi clari.

Ma gandesc la toate felurile in care nu o sa te regasesti, nu o sa intelegi sau o sa intelegi gresit.

Dar pana la urma eu sunt singura care poate sa-mi faca sentimentele praf.

Si mereu am fost nebuna. Nici macar nu-mi mai pasa, nu am de gand sa ma lupt cu morile de vant.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s