Zana zorilor


Uite, acum intra in oras. Venea tot timpul goala, trupul ei sclipea in soarele dilatat in nuante de foc pe care il purta pe umeri. In urma ei, flacarile purificau cerul de pacla neagra, transformandu-l intr-un azur mat. Inaintea sa, negura intrpatrundea pamantul cautand crapaturi in care sa se ascunda, si, tremurand, mortii zgaltaiau mormintele simtind mistificarea rece si curata a intoarcerii diurne.

Pasii ei de joaca si de dans colorau lumea din nou, cutreierand in cateva clipiri jumate din toate ungherele lumii. Dar, ca de fiecare data, aici, la intrarea in oras, isi incetinea pirueta bezmetica la un vals gratios si dureros, molcom ca ancestralul ticait al sufletelor de oameni. Aici, primele locuinte, trei blocuri darapanate, de patru etaje, sclipeau caramiziu in foc, strajuite de sarme pe care atarnau cearsafuri albe, colorate si inflorate, peticite colo sau colo, si, prin gangurile mici dintre ele, cu scara exterioara ce se unea cu balcoanele intesate de muscate, se vedeau dealurile incretite si verzi dindarat.

Aici astepta sa rasara tragand usor draperia brodata de la geam un caput creol, cu ochi mari ca alunele si chipul incadrat de parul negru ravasit, dar scurt. Doar ca zana, oprindu-se acum de tot si privind plina de speranta iubirii, nu il descoperi acolo de aceasta data. Incepu sa se plimbe usor printre blocuri, privind la fiecare bucatica de tencuiala cazuta de parca in ea s-ar ascunde secretul omenirii.

Un secret atat de pazit printre stihiile celeste, care de fiecare data isi duceau la indeplinire veghea peste fiintele acestea haotice, ramanand totusi inhatate inca in tumultul timpului celest, fara sa le perceapa, fara sa le observe. Auzise de zilele in care ingerii cadeau in iad si demonii se mantuiau in ceruri, cand orice ordine era intoarsa cu susul in jos de oamenii acestia legati de nevremelnicie si boala ce aveau ascutimea de a intrepatrunde orice mister ascultand doar fosnetul frunzelor. Dar, de cand lumii lor i se daduse dezlegare la mistere, oamenilor le inghetasera inimile si se pierdeau in baliverne, cat mai departe de perfectiune sau substanta. Ce ciudati pareau odata, oamenii astia!

Dar, de cand acel capusor o privise prin fereastra, primul care o vedea cu adevarat de cand aducea ea zorii cei noi ai unei alte constiinte, primul caruia ii luceau ochii precum lumina unei stele, patati doar pe alocuri de urme sangerii de neputinta, zana simtise un gol zvacnind nelinistit in centrul fiintei sale. Si ramase captivata de dorinta de a observa atent, trai, simti, patrunde in sentimentele pe care acum doar le inchipuia, iar inainte nu putuse concepe ca exista. Voia sa inteleaga si sa isi vindece trupul dintr-o data obosit de colindat prin coliziune cu lumea umana, si aceasta senzatie o exprimase prin sunetul cuvantului iubire, ce nu stiuse ce inseamna pana atunci.

Apoi, intorcandu-se dintr-o data din reveria peretilor murdari catre drum, il vazu acolo, cu o mana tinand umbra la ochi, privind-o neutru, si cu celalalta aratand catre un cearsaf alb, asezat pe sarma. Zana culese prea fermcata ca sa judece cearsaful si isi acoperi corpul, atingand materialul aspru.

Dintr-o data, simti. Durere, furie, foame, ura, tristete, suparare, dezamagire, angoasa, pasiune, invidie, egoism, frustare, mizerie, dezintegrare, confuzie, toate acoperite de un sentiment luminos de speranta. Speranta care, scurgandu-se prin toate aceste tenebre intunecate care ii compuneau sufletul, dadea viata la oase, carne, sange, simturi, si peste toate, o piele care ii ingradea fiinta acum si-asa limitata intr-o cusca.

Cerurile se cutremurara. Din nou pamantul vrajise si contopise spatiul. Aceste spirite imprefecte ce nu apartineau nici binelui, nici raului, reusisera din nou sa-si extinda puterea dincolo de limitele dure ce le-au fost impuse. Traiau intr-un labirint intesat de iluzii si pericole, si totusi ii supravietuiau eliberandu-se, zburand fara aripi, doar cu taria inimii. Nici nu-i de mirare ca Domnul se ascunsese printre ei.

Si acum, fara El in ceruri, cum vor inabusi revolta ce izbucnise?

Lumi

lumi

Asa imi imaginez ca arata Lumi in tineretea ei. Percepeti si voi ochii ca mine? Visatori si totusi rigizi, care intampina necunoscutul boem si totusi cu o stapanire, o putere a tineretii atat de naiva, ca o rascoala in fata vremii care, nu stie inca, ca in timp ce ii va brazda santuri pe fata ii va molcomi si focul din suflet, stapanindu-l cu un zambet impacat, atunci intelept.

Acum insa imaginati-va aceasta Lumi, tanara, inocenta, matura totusi, aceasta Lumi care face greseli minore si are tot la fel de mici reusite, brazdand cu toata vitalitatea dorintei asteia uneori nebune, uneori sublime de a trai orizonturile indepartate ale timpului.

Lumi, care, oricat de insignifianta ar fi pentru tumultul de spatiu si timp al vietii, tine cu inversunare sa macine firul realitatii cu carnea ei, aducand inca un plus de umanitate tragica, dezorganizata si inaltandu-se numai prin speranta, prin pofta si pasiunea pe care le arata propriului trup si propriei minti. Lumi, care indulceste colturile acestui universuman prin poezia ei cantata de suflet.

Lumi, care s-a infaptuit precum o sirena din mare, si acum priveste indrazneata si cugetatoare spre orizont, fara sa stie ca acolo o asteapta tot o mare, gata sa-i spele micimea existentei. O sa devina din nou transparenta, pentru ca a fost un haos uneori melodios doar pentru ea. A trait si ea, ca sa simta cum este sa fii un  fir de nisip care emana in univers cele mai frumoase senzatii.

Lumi, care isi traieste acum batranetile cu familia ei, si cand doare, cand e cel mai dulce sacrficiu pe care l-a facut vreodata. Lumi, care nu recunoaste pe de-antregul harul de strasnicie pe care i l-au oferit anii. Lumi, care sculpteaza in putinta ei, cu aerul sau inca boem si multumit de viata care i-a oferit toate raspunsurile de care avea nevoie abia mult prea tarziu, suflete de copii veseli, neintinati inca. Si pana la urma, ce mult se aseamana in impacare batranii si copiii! Lumi, multumita de viata ei in care a dat tot ce a putut, de toate compromisurile pe care nu le-a facut in defavoarea  fericirii ei, acum priveste, odihinindu-se un pic, dar alteori tragand cu dintii de viata, pentru ca inca traieste, doar a capatat siguranta pe destin. Priveste acesti copii pe care ii sculpteaza, ii iubeste si ii va iubi si cand ei se vor lua cu alte lumi de ingropit si vor uita.

O iubesc pe aceasta femeie cu ochi ca marea, sau ca orizontul. O iubesc pentru ca si eu sunt un suflet ratacit prin vise, si am m-am pierdut asa frumos in imaginatie dandu-i respectul unui om asa cum imi imaginez eu ca e bun. Ca e complet.

Cai verzi pe pereti

caiverzi

 

Imi amintesc cum Andreea de la liceul de arte ne-a rugat pe toti sa ii desenam ceva. Eu am zis ca ii scriu. Am impletit viata cu moartea in caietul ei. Miruna m-a intrebat de ce scriu numai despre moarte.  Ceilalti i-au luat vorba din gura spunand: ” Lasa, ca la cum scrie, sa ne scrie la toti pe piatra de mormant fata asta.”

Si tot auzeam cum eu ar trebuie sa scriu, sa scriu si sa scriu.

Dar parca tot dau din gol in gol. Mi-e greu sa cred si eu ce zic si sa imi traiesc prezentul. Apoi plang ca trece peste mine. Parca de-aia sunt pedepsita sa devin mai nou din ce in ce mai transparenta.

Cat despre scris, nu mai am incredere nici in cuvintele mele. Parca sunt prea insignifiante pentru tot restul lumii.

Tot ce-mi ramane este o mentalitate desprinsa din „Flori pentru Algernon”. In care tot ce fac e sa regresez.

Nu am fost mandra de mine si mi-am redus potentialul.

Cred ca am si inebunit jucandu-mi viata ca pe o viitoare mare opera de arta, despre o realitate distorsionata.

Mi-ai explicat jocul si te-am facut ca te cred. Mi-ai zis ca m-ai influentat cu mintea ta tot timpul. Dar acum imi dai libertatea.. stai, nu trebuia sa vorbesc despre asta, sau sa ma gandesc.

Am fost pe moment cuprinsa intr-o frumoasa poveste psihedelica in care te-am crezut, ce bun subiect de roman, nu? Tu, papusarul, si totodata un Icarus al sentimentelor, eu fetita blonda in rochita alba, zici ca sunt Alice gata sa fie initiata. Si, pe urma eliberata.

Probabil ma crezi o proasta acum.

Poate si eu ma cred mult prea des, asta e problema.

Sunt naiva, pentru ca prea nu cred in nimic stabil, mintea mea e un haos.

Si ma gandesc serios de a ma opri din a insira prostii pe aici.

Vreau sa ajung cu picioarele pe pamant odata.

Vreau sa nu mai insir cai verzi pe pereti.

 

 

Noaptea Vrajitoarelor

webwaddell047

Ilustratie de Edith Waddell

Partea a patra: Baloane rosii

-Credeti ca nu stiu? Eu stiu ca ei imi urmaresc fiecare miscare, se opri dintr-o data sa spuna Silvestra, rasfoindu-si parul roscat.

Era inca una din scenele in fata elevilor. Oamenii o credeau nebuna, nici macar  nu se mai sinchiseau sa i se adreseze cu respect. Nici numele intreg nu i-l mai stiau, denumirea de Silvestra avea toate valentele adanci ale imaginii ei in fata tuturor. Silvestra, profesoara nebuna. Silvestra, care se plimba pe strazi beata. Silvestra, mama adoptiva a tuturor lighioanelor de pe pamant.

Silvestra vorbise o data si cu Angela. Ii spusese:

-Am mai vazut eu si inainte pramatii ca tine. Nu stiti ce aveti in cap. Ai ajuns deja rau, rau de tot.

Angoasa din fata o facu sa trateze mesajul cu multa furie si scarba. Dar, in exterior, doar ii intoarse spatele si o ignora pentru tot restul timpului cat o avea de suportat.

La urma urmei, era o nebuna. De obicei nu povestea decat despre lighioanele pe care le iubea atat de mult. De multe ori Angela se plimba cu prietenii pe langa casa ei si o vedea colindand impleticindu-se strazile. O data s-a oprit si bolborosea in fata lor cuvinte ciudate, fara inteles.

Dar cea mai stranie intamplare a fost pe la sfarsitul ultimului ei an in scoala cand le-a povestit cum este urmarita de oameni umbra la fiecare pas.  Oameni umbra, adica umbre care exista fara corp.

Copiii radeau pe infundate, in timp ce adultii se simteau consternati de baiguielile acelei femei singure si fara cap.  Dar, ca un facut, le-a luat ani sa reuseasca sa o dea afara din scoala, si, astfel,  sa o margineze de comunitate.

Doi ani au trcut de atunci. Era o zi de vara.

Angela se intorcea acasa impreuna cu un baiat datorita caruia incepuse sa zambeasca fara motiv si sa aiba senzatii stranii in stomac.

Mai aveau vreun sfert de ceas de mers pana acasa la ea, cand o ploaie de vara, asa abrupta si grea, incepu sa pice cu navala din cer.

Au cautat sa se adaposteasca, dar nu aveau unde. La un moment fata a zis:

-Pe aici sta o fosta profesoara de-a mea. O sa ma duc si o sa o rog sa ne tina la ea pana sta ploaia.

-Te referi la Silvestra nebuna? Te rog, nu te duce la ea, o sa ne impuie capul cu fantasmele ei, mai bine stam in ploaie, rase baiatul. Si oricum, chiar crezi ca o sa ne primeasca? Nimeni nu a calcat vreodata in  dugheana ei, in afara de ea, bineinteles.

-N-am de gand sa stau in ploaie, si-a dat Angela ochii peste cap. O sa ma duc sa vad ce zice, poate ne primeste.

-Atunci.. sa vin cu tine?

-Lasa-ma pe mine sa ma duc mai intai. Eu i-am fost eleva si sigur isi aminteste de mine. O sa o intreb daca ne lasa in casa si o sa te chem.

Si, inainte ca baiatul sa mai poata sa spuna ceva, copila alerga deja prin ploaie catre casa batranei profesoare.

Intra pe poarta. Copacii, tufisurile si plantele crescand salbatic opreau patrunderea ploii dar te  si opreau sa vezi din afara curtii casa si animalele botite, mancate de tot felul de boli care se adaposteau la umbra vregetatiei abundente.

Umbla cu pasi grabiti de frica printre cainii, sobolanii si alte fiinte fara identitate ce ii dadeau cu ochi opaci tarcoale, adulmecand-o.

Se uita cu bagare de seama prin imprejurimi, restul necuvantatoarelor doar o proveau plictisite, cateva erau stranse ghem molfaind intr-o parte, nu putea sa isi dea seama ce.

Ajunsa in fata usii, batu de cateva ori in ea, incerca clanta, nimic. Se apropie de primul geam, insa acesta era vopsit pe interior, nu putea sa vada inauntru. Isi invinse frica ce o indemna la fuga prin farmecul lugubru pe care i-l oferea explorarea acelui loc.

Incepu sa dea tarcoale casei, macinata de curiozitate.

Ajunsese in curtea din spate, cand impietri vazand-o.

Silvestra dansa prin miscari succinte cu un sarpe pe brate. Dansul ei, acompaniat de suieratul vocii ascutite, parea o desfranare a dementei.

-Angela, stiam ca intr-o zi vei ajunge pe la mine. Stiam ca nu o sa te poti opri.

Fata ramase surprinsa de subita adresare, nici nu stia ca femeia o observase.

-Ei sunt oamenii umbra de care povesteam. De ceva vreme am ajuns sa ma inteleg mai bine cu ei, zise Silvestra, facand semn cu capul in directia a trei siluete.

Reusind sa isi ia ochii de pe dansatoare, Angela  privi catre cele trei fiinte palide, mici de statura, purtand valuri ca de mireasa peste ochi. Apoi simti ca ceva ii dadea tarcoale, si vazu o pisica neagra ce ii inconjura picioarele cu firul unui ghem de ata alba.

Ingretosata si infricosata, Angela dadu sa plece, dar picioarele ei ramaneau intepenite .

-Nu fata mea, nu inca, trebuie sa vii cu mine sa te adapostesc de ploaie mai intai, hohoti sec Silvestra, in timp ce sarpele ii aluneca usor de pe umeri in iarba.

O lua la pas spre intrarea in casa.

-Hai, nu vii? o chema pe Angela.

Copila simti dintr-o data cum picioarele o trag dupa batrana fara voia ei, in timp ce aceasta hohotea in continuare.

Au intrat pe un hol lung, din piatra, si au urmat scarile in spirala din capatul lui pana la cel de-al treilea etaj. Acolo urma un nou coridor, iar Silvestra se opri la cea de-a saptea usa, scoase un lant de chei agatat de fusta lunga si deschise o camera plina de oglinzi.

Trupul o conducea hipnotizat pe Angela dupa Silvestra, printre labirintul de reflexii distorsionate.

In capat se afla o oglinda acoperita cu un cearsaf.

Silvestra zise:

-Vrei sa vezi cu adevarat cata dreptate am avut cand am zis cat de rau ai ajuns?

Si, cu o miscare brusca, trase cearsaful la o parte.

Apoi se delecta in timp ce pupilele fetei, tulburate de groaza, mai aveau un pic si ii acaparau cu totul fiecare ochi.

Angela nu isi vazu reflexia in oglinda. Ci se vazu pe sine dansand urcata pe doua baloane rosii.

-Nu, opreste-te! urla ea, si dintr-o data vointa din ea se trezi si isi recapata controlul prpriului corp, fugind din acea casa.

Iesi in curte, dar nu reusi sa plece mai departe, ca lighioanele damnate o incoltira maraind jalnic.

In urma ei, Silvestra hohotea catre oglinda, care se umpluse de baloane colorate pe care dansa copila, in timp ce tipa sa fie ajutata, ca nu se mai putea opri.

Celelalte parti: 1, 2, 3

Cautand jocurile

Camera asta. Din nou plina de carti, haine, genti, penare,farduri, cosmetice. Albastra. Cu fluturi-stickere pe pereti. Atatea senzatii scrise pe pereti o data, acum revopsiti.

Ce minte nebuna, mereu cu destul timp liber incat sa se autodisece, s-a gandit sa umple peretii de citate ce-i rasareau prin creier, la fel ca atunci cand avea trei ani si a desenat Alba-ca-Zapada in hora cu piticii de jur imprejurul camerei?

Aici, L., acum doi ani, mi-a aratat jocul. Jocul statea in felul urmator: pune trei lucruri si trei numere pe foaie, cu ochii inchisi, apoi cauta-le in jurul tau. In camera.

Pana si numerele au fost usor gasite, fara sa  cotrobai prin mormanele de carti.

Ce ai vrut sa-mi zici, L.? Ca totul in jurul meu e ceea ce am creat eu sa fie? Sau ca tot ce vad in jurul meu e nebunia propriei minti subiective, atat de subiective si inchise egoist in sine? Ai vrut sa-mi arati ca pana si tu esti doar un personaj intr-o calatorie unde numai eu exist si nu prea? Sau ca doar nu pot sa te vad decat ca pe unul?

Ma rog, aberez, stiu ca era doar unul din jocurile tale psihologice, de care aveam atata nevoie o data.

Am pictat peretii mintii in care tu erai un om care stia atatea adevaruri cand am ajuns la concluzia ca poate esti chiar un pic mai nebun ca mine.

Am inceput sa te judec asa cum tu ziceai ca nu faci cu mine.

Dar poate era si normal. Cand sufletele noastre s-au indepartat si nu mai stiam decat zvonuri. Poate era doar un tipat atat de normal uman dupa recunoastere, in detrimentul celui pe care nu-l mai recunosti.

Dar, problema adevarata, e ca eu nu vreau asta. Nu vreau sa judec un lucru in care am crezut odata.

Poate eu sunt mai nebuna. Poate ma ranesc incercand sa fac binele pe care altadata nu eram capabila sa il exprim. Nu stiu daca sunt nici acum.

Dar n-am de unde sa stiu. Pentru ca  tot ce fac este sa tip la peretii vopsiti dupa raspunsuri.

Si nu mi-am mai parasit mintea de mult.

Dar, cumva parca sper la o calatorie inapoi in locul pe care o data l-am numit acasa.

Speranta, care im face si bine, pentru ca ma inalta, dar si rau, pentru ca visez prea departe de pamant. Si daca cad?

Mi-e greu sa scriu exact cum simt gandindu-ma acum ca o sa-ti trimit asta in speranta ca o sa te vad mai repede pentru cateva clipe in care te privesc cu ochi clari.

Ma gandesc la toate felurile in care nu o sa te regasesti, nu o sa intelegi sau o sa intelegi gresit.

Dar pana la urma eu sunt singura care poate sa-mi faca sentimentele praf.

Si mereu am fost nebuna. Nici macar nu-mi mai pasa, nu am de gand sa ma lupt cu morile de vant.