Piedestal printre nori

 

A fost odata un vis in ea.O reverie mai mult ca o promisiune. A fost ca si cum s-ar fi contopit cu vechile cladiri din visele ei si cu cele pe care mica le percepea prin ochi de foc in intunericul Bucurestiului. O promisiune ca va fi ceva, nici ea nu stia ce, dar va fi completa. Sub protectia lunii isi inchipuia cel mai des visele, cu lumini peste campuri si vai, de la stele si din orase.

Era mica inca si nu prea era luata in considerare. Era suflet nou pe Pamant si nu stiuse sa-si aleaga ca lumea o harta ajutatoare. Se gandea ca toata lumea avea cate o promisiune ca vor fi primiti pe portile infinitului.

De aceea isi ridicau in tihna, parca nestiuti de nimeni, piedestale pana la nori, sa priveasca de mai aproape cand feeria se va indeplini.

Isi ducea si ea la inceput manutele sa fie ridicata mai sus, dar restul erau ocupati sa construiasca sau sa contemple. Era singura. Si tot ce visa ea nu avea deloc forma si culorile piedestalelor lor perfecte. Ei, parca dinadins ca sa o doboare, ori nu vedeau cum se straduia, ori ii dezaprobau fiecare actiune. Nu o intelegeau.

Dar ea a inceput sa isi construiasca chiar si impotriva lor piedestalul ei. Din franturi furate de colo sau colo de adevaruri. Pestrite, de toate fromele si culorile. Unele erau adevaruri false, se daramau imediat, spargand in caderea lor si alte piese. Iar ea, plina de vointa, isi stergea genunchii insangerati dupa ce lovea pamantul si se apuca iar, pas cu pas, sa refaca piedestalul cu adevaruruile autentice pe care le mai avea.

Nu se oprea niciodata din muncit. Cauta adevaruri stralucitoare ca licuricii noaptea , in timp ce tragea cu ochiul la ce se mai intampla prin cer, de la inaltimea la care ajunsese. Uneori isi dorea sa vina un vant cu aripi colorate sa o poarte iar printre lumini si reverii calde de noapte, sa isi gaseasca promisiunea si sa afle si o cale sa se contopeasca in ea, atunci pe loc, ca totul sa se transforme intr-o zi in care ea e soarele.

Dar pana atunci…

Nu va inceta sa spere si sa caute.

Va calca intr-o zi peste toti care vor zice ca viata ei nu e arta. Si ii va respecta pe toti cei la fel de dezaprobati ca ea, ca mai multi sunt aceia carora li s-au refuzat aripile, si ei au cel mai mare foc in sulfet, ei simt la fel de tare ca oricine, iar simtirea e arta iubirii.

Dar pana atunci…

Nu va inceta sa spere si sa caute.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s