Noul

Trezindu-ma la 6, priveam lumina revarsandu-se de pe balcon in camera alba. Mama zice ca e ca de spital. Ca nu are nimic personal. Dar eu stiu ca sunt mai mult in apartamentul asta decat am fost in orice loc vreodata. E ca o promisiune infricosatoare a unui viitor firesc, dar care nici nu speram sa vina vreodata. Nu stiam ca mi-l doresc.

Si toata familia pe capul meu sa amenajam noul loc de vise. Eu pun in secret aspiratiile prin fiecare spatiu pe care il ocup cu trecutul meu. E prima oara cand simt ca imi apratine un spatiu in ultimii doi ani. Si poate de data asta va fi diferit. Poate voi simti un pic mai mult ca eu aleg.

Dar ce straniu e tot ce simt! Vreau sa las o viata de alegeri in urma, nici nu sunt sigura ca o sa mai pastrez la fel oamenii in viata mea. Unii oameni atat de buni, dar langa care nu e locul meu. Nu, Aida, Nur, nu stiu daca o sa calc in clubul ala de fite cu voi. Nu vreau sa va vad oamenii cu aere inca o data. Oricare ar fi ei, orice relatii as fi avut cu ei in trecut. 

Nu vreau sa imi mai fac nici un plan. Vreau sa ma bucur ca traiesc. Atat cat pot, cu ghearele tristetii infipte in gatul meu. Aceasta tristete la fel de veche ca momentul in care am descoperit prima data lumea. Nu era chiar mereu prezenta, dar si ea statea molcoma tot ca o promisiune. Si la inceput soptea, dar din ce in ce mai tare soapta ei a devenit un tipat. Despre oamenii de care o sa ma leg ca apoi sa ii parasesc plecand din ce in ce mai departe, cu o parte din inima mea la ei. Si alta parte arzand dupa ei, dupa verile in care m-au dus cu aripile pescarusilor pe tarmul marii. Dupa tot ce au fost si au devenit in ochii mei.

Si daca n-ar fi fost iubirea, poate acum nu as fi avut ghearele tristetii infipte in mine.

Iconita asa frumos pictata cu tot ce m-a facut plutesc la el. De ce oare pictam iconite cu cele mai frumoase culori pe care le avem  unor fiinte de carne la fel de imperfecte ca noi? De ce ii facem zeii celor mai frumoase emotii pe care tot noi ni le oferim noua? 

Si o intrebare mai importanta: este pentru ei sau pentru noi toata aceasta munca? Poate pentru noi. Ca el n-a vazut niciodata literele perfect alambicate  in care am pictat emotiile.

Si nici nu o sa le vada. Am lasat iarasi seara sa se asterne peste mine stand pe balcon si mi-a strafulgerat o constatare plictisita prin cap ca el nu o sa mai vada niciodata cum ma transform. Cum devin mai mare. Cum, totusi, devin rece la el.

Aseara am visat mai diferit ca niciodata. Da, totul se schimba. Si azi am simtit dureros cum gandul de aseara coboara ca un cutit in inima.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s