O fata singura

Ai avut dreptate despre Miru.

Ai vorbit-o numai de bine dupa ce nu ai mai fost un motiv in plus sa nu ii fie bine. I-ai luat apararea dupa ce ai folosit-o.

Este doar o fata care a trecut prin multe. Niciodata nu a primit ce isi dorea.

Vorbesc acum despre ea, sau despre mine prin imaginea ei, trup, fata, judecata, comportament?

  S-a uitat de mult pe sine și s-a ascuns pe ea în cel mai adânc și întunecat colț al minții ei. Iar acum mintea ei este răvășită de toți oamenii care vin și pleacă din viața ei, de toți așa-zișii ei prieteni. Vrea să asimileze ceva de la fiecare, ceva care să o facă pe ea să simtă că e mai buna.

Mi-au zis ca ai alergat dupa acel vis ciudat numit popularitate. Mi-a venit sa rad, ca in generala, cand blonda clasei se dadea diva si zicea ca noi restul suntem niste ratati. E prea simplu. Cat de mult o sa mai credeti in acel mit idiot inspirat de „Dazed and confused” sau alte parodii americane ale adolescentei? Chiar si acum, cand deja nu mai avem sufixul de teens.  Mi-au zis ca iti impartaseai sufletul plin de amaraciune inainte sa se intample catastrofa, dar era inevitabil sa se intample, esti, in fine, tot ceea ce ai fost vreodata. si catre mine ti-ai deschis nu o data sufletul, l-ai imprastiat ca fulgi de zapada cazand peste noi doua, fara sa pari ca te uiti dupa ce sa te agati, doar ca o declaratie saturand atmosfera.

Într-un fel semăn cu ea. Într-un fel am încetat și eu să mai cred în mine. Credeam că sunt prea naivă ca să mai ascult de mine și am început să ascult de alții. Dar totul m-a copleșit și nu am putut să ascult de nimeni.

Eram cu L. in camera mea inainte sa scriu asta, purtam o bentita de dantela peste parul roscat ce se asorta cu rujul, si cred ca in seara aia mi-a facut pozele in care se vede zambetul meu sincer si mult prea inflacarat de la 16 ani.  In seara aia, da, sigur atunci, mi-a aratat jocuri care sa ma calmeze. Pentru ca plangeam in masina despre faptul ca te considerasem dintr-o data cea mai buna prietena a mea si tu ma aruncasei la gunoi. Da , asculta, am plans cu lacrimi. Si el si-a purtat bratele in jurul meu de pe bancheta din spate si mi-a zis ca el e cel mai bun prieten al meu acum.

Și, în final, am realizat că tot ce pot să fac este să nu mă mai abțin să fac ce mă taie capul, pentru că așa cel puțin consecințele o să mă afecteze doar pe mine. Și până la urmă eu mă cunosc cel mai bine.

Am crezut  ca ma bucur ca ti l-am luat pe el, chiar daca nu asta a fost intentia mea. Credeam ca ma razbun, de fapt inotam in haos, pentru ca fusesem pe de-o parte prea naiva si de altfel sunt o bomba de sentimente. Tu mi-ai luat increderea. Poate n-a fost mult din partea mea, dar era prima prietenie pe care o simteam printre randuri, cu intensitate, in liceu. Nici Desi, ea mult mai tarziu mi-a intrat in suflet. M-a dezarmat sinceritatea cu care tu intelegeai,mai ales ca nu voisem neaparat sa iti fur ceva ca sa ma validez pe mine, ci doar s-a intamplat sa ma indragostesc de persoane pe care le-ai iubit si tu. Nicodata nu te-am pizmuit. Dar imi pierdusem increderea in tine. Tu dilatai spatiul cu increderea pe care imi parea ca mi-o purtai, si eu n-am putut sa nu te arunc pentru ultima data la gunoi cum ai facut tu prima data cu mine. Dar cuvintele nu au avut prea mult ecou pana sa imi dau seama ca de fapt ma injunghiasem singura in spate si degeaba mi-am spalat dupa gura cu sapun.

Zorii sunt albastri luminosi, ca si claritatea mintii mele in timp ce ma pierd intr-o mare calma ascultand Halo de la Beyonce. Ma intorc in casa, cu tot cu puterea de lupoaica ce mi-am implantat-o in oase prin plimbarea mea. In casa e naduseala, Desi si Raluca somnolesc in dormitor, iar eu iti scriu pe melodia asta. O data mi-ai spus ca vei ramane singura la Cluj si ca esti resemnata, este ok ca nici mama ta nu a avut prieteni. Ma intreb daca ti s-a indeplinit profetia, sper ca nu, de-asta ma tot gandesc, de-asta te tot absorb din povestirile Denisei, pentru ca in acea zi a marturisirii tale as fi vrut sa fiu ea cea care nu te va parasi, caci eram sigura ca restul ar putea sa o faca.

Reclame

Un roman despre incoerenta.

Arta corpului

                   Don DeLillo

Romanul este o incursiune intr-o perceptie subiectiva intr-un ton constant de la un capat la altul, neinfluentat de incursiunile dialogului, ca o bataie de inima, pastrand acelas ritm.  Limbajul este si el straniu, parca desprins  dintr-o singura constiinta amortita in visare. Metaforele si epitetele formeaza un tablou pastelat. Stranietatea discursului capteaza in viitoarea directie pe care o s-o ia firul povestii catre o experienta intre mit si nebunie despre timp si limbaj. Intr-o realitate izolata, precum un vis racoros si diafan, un eveniment bizar, poate de o semnificatie spirituala, devine pretext pentru o pledoarie despre autodescoperire prin pierdere, individualitate asumata prin  metamorfoza brusca a realitatii. Descrie in cele mai intime detalii din trairea unui om zgomotul alb al fiintei, pulsul lumii, dar forta povestii este data de etapele schimbarii intr-un univers personal.

In totalitate o carte a simtului, deconectata de contextul spatio-temporal.

Scena primului capitol este un decor de rutina, alunecand lent datorita concentrarii absurde pe detalii.  Un mic dejun intre doi oameni casatoriti, ea body artist, el regizor. Lumea interioara analizata prin filtrul ei, Lauren Hartke, se foloseste de un limbaj sinestezic in sensuri:„Era placut pentru ea , mirosul de tutun. Facea parte din modul in care ii cunostea trupul. Era aura lui, un rest de fum si de tabiet neintrerupt, o dimesiune in noapte […]. In intuneric, mirosul era chiar el insusi, alturi de tigari si mormaitul din somn si zeci de alte lucruri pe care le poti sau nu le poti numi.” Alterarea lui Hartke se produce dupa moartea sotului, Rey. Calatoria ce urmeaza  inevitabil prin vid,  inspira in final mozaicul artei ei, prin instrainare. In timp ce isi simte doliul in singuratate si apatie, il descopera in casa de pe malul marii pe domnul Tuttle. Un baiat pal, mai degraba o nalucire, o interferenta dintr-un alt univers, vorbind fara intonatie, gesturi, articulari sau timpuri verbale, de o transparenta extraterestra atunci cand nu imita vocea sotului decedat. Limbajul lui este crud, neanimat de constiinta temporala. Inspiratia pentru  tipul de fantasma care este domnul Tuttle revine clar spiritului contemporan al vremurilor, tehnologizate, robotizate.

    ” Poate ca omul din casa e lipsit de aparare in fata adevarurilor vietii.

       Ce adevaruri? s-a intrebat. Ce adevaruri?

      Se presupune ca timpul trece, si-a zis. Dar poate ca domnul Tuttle vietuieste in alta lume. Intr-un gen de timp care este acolo simplu si coplesitor, asternut dinainte, care nu se petrece, iar lui ii lipseste capacitatea inascuta de a-si concepe din nou conditia.

       Ce capacitate?  

       El nu poate face nimic sa-si imagineze timpul in secvente datatoare de siguranta, trecand, curgant intamplandu-se – lumea se-ntampla, e obligatoriu, o simtim – cu nume si date si diferente.

        Viitorul lui n-are nume. E simultan, cumva, cu prezentul. Nici unul dintre ele nu se intampla dupa sau inainte de celalalta, sunt la fel de accesibile, poate, chiar daca numai in mintea lui.

       Legile naturii permit lucruri care, de fapt, in practica, nu se petrec niciodata, si-a spus ea.

         Dar ar putea sa se petreaca.

         Dar ar putea si sa nu.

          Dar ar putea sa se petreaca. Chiar daca numai in mintea lui.”

Naratiunea pare ca ne provoaca sa izolam un tablou din etapele existentei noastre intr-un izvor cronologic curgand languros, destul cat sa analizam motorasele sistemului pe care ne-am cladit viata si sa le transformam in putere pentru arta. La inceput o fiinta de neapatruns pentru ea, Hartke se ataseaza de domnul Tuttle si incepe sa se lase influentata de ciudatul vizitator, sa se muleze pe a deveni el: ” Voia sa vada in oglinda tipul clasic de persoana care nu e observata, prin care esti obisnuit sa treci cu privirea, golita de sange, de orice sens, o naluca in noaptea electrica din fiecare toaleta publica.”

Spre final, in recenzia editoriala a spectacolului lui Lauren, tema limbajului este legata de cea a schimbarii. Ea spune: „Poate ca problema e sa gandim timpul in alt fel. Sa-l oprim, sa-l deschidem ori sa-l extindem. sa construim o natura moarta care traieste, nu este pictata. Cand timpul se opreste, si noi ne oprim. Nu ne orpim, suntem insa goliti de tot, devenim mai putin increzatori in noi insine. Nu stiu, in vise, sau cand avem febra mare, sau cand suntem drogati sau deprimati. Nu-si reduce timpul viteza, nu pare sa se opreasca? Ce ramane? Cine ramane?”

Pe jumatate poveste cu fantome, pe jumatate disertatie metaforica pentru metamorfoza, Arta corpului  este o forta de idei care fascineaza intelectul.

Eu ma salvez singura

 

Obisnuiam sa merg prin viata cautand sensuri ascunse, dar tot ce am gasit au fost cateva activitati destul de implinitoare cat sa uit ca nu exista un sens.

Caci daca ar exista unul, atunci de ce?

De ce religia sangereaza cu durerile oamenilor care i se supun? De ce pare ca ocoleste realitatea? De ce acele religii care propovaduiesc cu mai multa strictete nu fac decat sa consume speranta unor oameni ce nu isi gasesc locul in limtarile impuse? Si daca n-ar fi asa, de ce am vazut iluzia lor cu ochii mei, mai mult, mi-au spus-o, tipand parca dupa ajutor?

De ce toti oamenii la care am cautat sensul nu mi-au descoperit nimic dupa ce le-am platit cu sufletul sa ma ajute sa gasesc o cale? De ce era gol pentru mine in spatele cuvintelor lor?

De ce toti cei ce mi-au vorbit despre sensul lor venit din ceruri pareau ca acopera o mare frica cu speranta lor oarba?

De ce toate razboaiele astea pe adevaruri despre Dumnezeu cand tot ce vine mai bun la intersectia dintre oameni nu mai pune bariere de credinta?

Daca exista un sens, de ce nici o carte citita despre asta nu m-a ajutat sa gasesc ceea ce cautam? De ce totul a ramas gol?De ce totul era in van? De ce, de cate ori m-am rugat, da, poate ruga cumva se indeplinea, dar nimic nu se schmba de fapt.

” O planeta se apropie de noi. O sa ne ciocnim cu ea.”

„Da? Nu suna bine. Ce crezi despre asta?”

„Ca sunt ai nostri, au venit sa ne ia acasa.”

Ce teorie draguta, gandeam. O stiu pe de rost. Si eu as fi vrut sa cred asa frumos.

Dar am descoperit ceva mai important. Ca schimbarile adevarate se produc atunci cand tip catre mine in oglinda, nu la ceruri. Ca o fi un Dumnezeu acolo sus, dar el nu ne-a dat nici un sens dupa care sa traim. Altfel de ce ar fi atata libertate din partea Lui? De ce toate predictiile noastre sunt doar vorbe in vant? De ce atatea contradictii? De ce toate drumurile  catre un inteles sublim ascuns duc nicaieri?

Speranta necrutatoare intr-un sens te ajuta sa supravietuiesti fricii, dar te subjuga la tot ce exista intr-o religie si nu se potriveste cu cine esti tu.

Iti orbeste compasiunea.

Te condamna la a evita problema pentru totdeauna.

Caci nu zic ca Dumnezeu nu exista, dar mi-e destul de clar ca nu el e de blamat pentru tot ce mi s-a intamplat vreodata. Eu sunt. De-asta imi vorbesc in oglinda uneori, ca o nebuna poate. Incerc sa ma determin sa nu fac aceleasi greseli. Invat despre mine si lucrez cu mine, in loc sa il blamez pe El pentru nici eu nu stiu ce. Si raspunsul pe care mi-l da sa nu fie cel de care aveam de fapt nevoie.

Dintre toate, asta a functionat cel mai bine. Peste toate, adevarata umanitate din noi, iubirea si compasiunea, acceptarea, nu par a izvori din batalia pe religii.

Asa ca continua sa speri, baiatule, ca extraterestrii tai parinti care te-au abandonat pe Pamant vor veni sa inapoi si iti vor rezolva toate problemele.

Eu, daca o sa am nevoie vreodata sa vad ce e in spatiu, o sa fac pe dracu-n patru sa ma urc intr-o racheta. Dar deocamdata sunt destul de uimita de ce se intampla in lume, cat de frumos si tragic este, si cum se pot schimba lucrurile in mai mult bine. In mine in primul rand.