Un roman despre incoerenta.

Arta corpului

                   Don DeLillo

Romanul este o incursiune intr-o perceptie subiectiva intr-un ton constant de la un capat la altul, neinfluentat de incursiunile dialogului, ca o bataie de inima, pastrand acelas ritm.  Limbajul este si el straniu, parca desprins  dintr-o singura constiinta amortita in visare. Metaforele si epitetele formeaza un tablou pastelat. Stranietatea discursului capteaza in viitoarea directie pe care o s-o ia firul povestii catre o experienta intre mit si nebunie despre timp si limbaj. Intr-o realitate izolata, precum un vis racoros si diafan, un eveniment bizar, poate de o semnificatie spirituala, devine pretext pentru o pledoarie despre autodescoperire prin pierdere, individualitate asumata prin  metamorfoza brusca a realitatii. Descrie in cele mai intime detalii din trairea unui om zgomotul alb al fiintei, pulsul lumii, dar forta povestii este data de etapele schimbarii intr-un univers personal.

In totalitate o carte a simtului, deconectata de contextul spatio-temporal.

Scena primului capitol este un decor de rutina, alunecand lent datorita concentrarii absurde pe detalii.  Un mic dejun intre doi oameni casatoriti, ea body artist, el regizor. Lumea interioara analizata prin filtrul ei, Lauren Hartke, se foloseste de un limbaj sinestezic in sensuri:„Era placut pentru ea , mirosul de tutun. Facea parte din modul in care ii cunostea trupul. Era aura lui, un rest de fum si de tabiet neintrerupt, o dimesiune in noapte […]. In intuneric, mirosul era chiar el insusi, alturi de tigari si mormaitul din somn si zeci de alte lucruri pe care le poti sau nu le poti numi.” Alterarea lui Hartke se produce dupa moartea sotului, Rey. Calatoria ce urmeaza  inevitabil prin vid,  inspira in final mozaicul artei ei, prin instrainare. In timp ce isi simte doliul in singuratate si apatie, il descopera in casa de pe malul marii pe domnul Tuttle. Un baiat pal, mai degraba o nalucire, o interferenta dintr-un alt univers, vorbind fara intonatie, gesturi, articulari sau timpuri verbale, de o transparenta extraterestra atunci cand nu imita vocea sotului decedat. Limbajul lui este crud, neanimat de constiinta temporala. Inspiratia pentru  tipul de fantasma care este domnul Tuttle revine clar spiritului contemporan al vremurilor, tehnologizate, robotizate.

    ” Poate ca omul din casa e lipsit de aparare in fata adevarurilor vietii.

       Ce adevaruri? s-a intrebat. Ce adevaruri?

      Se presupune ca timpul trece, si-a zis. Dar poate ca domnul Tuttle vietuieste in alta lume. Intr-un gen de timp care este acolo simplu si coplesitor, asternut dinainte, care nu se petrece, iar lui ii lipseste capacitatea inascuta de a-si concepe din nou conditia.

       Ce capacitate?  

       El nu poate face nimic sa-si imagineze timpul in secvente datatoare de siguranta, trecand, curgant intamplandu-se – lumea se-ntampla, e obligatoriu, o simtim – cu nume si date si diferente.

        Viitorul lui n-are nume. E simultan, cumva, cu prezentul. Nici unul dintre ele nu se intampla dupa sau inainte de celalalta, sunt la fel de accesibile, poate, chiar daca numai in mintea lui.

       Legile naturii permit lucruri care, de fapt, in practica, nu se petrec niciodata, si-a spus ea.

         Dar ar putea sa se petreaca.

         Dar ar putea si sa nu.

          Dar ar putea sa se petreaca. Chiar daca numai in mintea lui.”

Naratiunea pare ca ne provoaca sa izolam un tablou din etapele existentei noastre intr-un izvor cronologic curgand languros, destul cat sa analizam motorasele sistemului pe care ne-am cladit viata si sa le transformam in putere pentru arta. La inceput o fiinta de neapatruns pentru ea, Hartke se ataseaza de domnul Tuttle si incepe sa se lase influentata de ciudatul vizitator, sa se muleze pe a deveni el: ” Voia sa vada in oglinda tipul clasic de persoana care nu e observata, prin care esti obisnuit sa treci cu privirea, golita de sange, de orice sens, o naluca in noaptea electrica din fiecare toaleta publica.”

Spre final, in recenzia editoriala a spectacolului lui Lauren, tema limbajului este legata de cea a schimbarii. Ea spune: „Poate ca problema e sa gandim timpul in alt fel. Sa-l oprim, sa-l deschidem ori sa-l extindem. sa construim o natura moarta care traieste, nu este pictata. Cand timpul se opreste, si noi ne oprim. Nu ne orpim, suntem insa goliti de tot, devenim mai putin increzatori in noi insine. Nu stiu, in vise, sau cand avem febra mare, sau cand suntem drogati sau deprimati. Nu-si reduce timpul viteza, nu pare sa se opreasca? Ce ramane? Cine ramane?”

Pe jumatate poveste cu fantome, pe jumatate disertatie metaforica pentru metamorfoza, Arta corpului  este o forta de idei care fascineaza intelectul.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s