Doar o schita

Decembrie.

Eu dau muzica tare, tu imprastii masina in viteza pe strazi.

Decembrie. Si eu dau muzica mai tare, sa nu trebuiasca sa aud. Aberatii care ma ranesc prea rau. Nu stii sa asculti. Nici macar atat. Si imi scuipi in fata cu judecata ta.

Decembrie. Faci aluzii ca visez prea mult. Da, evit realitatea. Nu ma intreba cum am ajuns iar doborata. La un moment dat pur si simplu m-am lasat sa cad.

In zapada. Goala. Sa ma trezeasca. Si acum imi croiesc o patura inmiresmata de vise, sa imi tina de cald.

Imi simt pacea de copil. Imi simt pacea din fiecare vara, pe drumuri pline cu floarea soarelui. Cand eram indragostita, plina de foc ce il imprastiam in toate partile.

Pana m-am consumat de tot si am ramas la fel de rece ca in fiecare decembrie.

Decembrie. Intre pereti albi, vise pastrate cu sfintenie.

Faianta ca o tablie de sah, pe care scrum zace. Pete de vin pe musama. Tigari neterminate zacand in scrumiere. Scrumiere pline pana la refuz, ceata de fum strabatand camerele.

Fum, cum el, fantoma iubirii de vara, e numai fum, cum tu ramai o ceata, o patura moale de fulgi albi, impaciuitori ca orice moment al mortii.

Povesti si vise supte de pereti, culoare imprastiata prin atmosfera, emotii ca un rau clocind in mizerie se revarsa, pete de vin, pete de ameteala.

Nopti nedormite, petrecute in pat cu muza, cautari oarbe in colturi parasite ale sufletului, ziua totul e alb si negru ca un film fara viata, ziua e timpul sa evit, sa dorm, sa uit.

Totul e lumini de neon in fata mea. Lumea miscandu-se in vartejuri violente, consumandu-ne si lasand-ne pierduti de tot ce am cautat in ea. Tu, o rana prea vie in mine, fara sa asculti, fara sa-mi arati, fara sa-mi dai valoare. El, panica vie, pradator, furie care ma seaca: „De ce naiba am facut aia si aia?”. De ce nu stiu sa fiu prudenta, sa simt cand trebuie sa ma apar?

In rest totul cade mai departe in haosul firesc, prea firesc ca sa merite analizat.

Reclame