Regina noptii

Deși adora noaptea, prefera ziua pentru simplul zgomot al agitației ei , ploaia o adora doar pentru puterea sunetului provocat. O poți defini ciudata, ce fel de om prefera totul în locul liniștii? Unul care se cunoaște ,care își știe fiecare greșeala ,un om al cărui pas este făcut pe mii de ace . Nu știu ce crezi tu, dar eu știu ca semăn cu ea, cum și ea știe ca toți purtam măști, fiecare apărându-se în felul sau.

Ea, eu, vorbim ,poate mai mult decât e necesar , dar când se lasă seara și totul devine bezna ne pierdem, rămânem sub zidul zidit din întuneric , zid ce ne împinge în infern la fiecare sunet rătăcit la fiecare secunda goala lipsita de cuvinte. Dacă nu cunoști infernul nu poți ști ca unii vorbesc ca sa trăiască, alții ca sa moara.

 

 

Este o fata-luna care scrie pe intuneric, din submanteanul maruntaielor ei, alteori si din suprapamanteanul unei constiinte spalate cu lacrimi multe. Este fata aia, cu care, v-am zis, cant si dansez.

Fiti alaturi de ea.

Nu pentru ca a fost ea alaturi de mine.

Asta n-are treaba cu voi.

Ci pentru ca este plina de cuvinte-spirit, cuvinte-putere.

Pentru ca ea isi spala sufletul frecandu-l cu un burete aspru de adevar, pana ajunge sa ne spele si noua sulfletele.

O sa vedeti cum va regasiti, cum va treziti prin literele ei.

Cititi-o.

Asa, cu sufletul la gura.

Plangand peste amintiri

Intr-o zi pe la sfarsitul unei veri de-ale mele am ales un caiet si am inceput sa imi astern mintea pe el cu o sinceritate cu care nu o mai facusem niciodata pana atunci. S-au strans in 5 ani vreo suta de pagini despre universul meu, acela inceput in perioada care m-a marcat irevocabil.

Eram mica. Eram o pustoaica de generala. Si vroiam sa fiu ca Diana din Panza de Paianjen. Sa am totul sub control. Atunci cand nu puteam sa imi controlez mintea. Eram razvratita. Scriam: Am invatat ce este minciuna, si am invatat sa o aplic ce pe Sfintele Scripturi. Nimeni nu trebuia sa mai stie de acum incolo cum ma simt cu adevarat.

Petreceam atata timp printre haine si intre farduri, ma inconjuram de pusti pentru ca asa credeam ca asa o sa fiu fericita, cautam sa ies in evidenta prin impertinenta mea cu profesorii in timp ce notele mele scadeau. Aveam o prietena, nu era buna, dar cu ea incepusem sa fumez si sa beau. Eu stiu acum ca eu eram de fapt cea care in aparenta avea totul, dar ma uitam la ea si eram geloasa pentru ca ea ramanea mereu la fel in timp ce eu ma schimbam de pe o zi pe alta. Poate ca intr-o zi s-a plictisit de toate tampeniile fara sens pe care le faceam doar pentru a demonstra ca suntem la fel de mature ca ceilalti, pentru ca a inceput sa se distanteze de mine.

Am avut si o prietena buna, care plangea cu mine laolalta pe vremuri, dar tot atunci am pierdut-o si pe ea lasand-o in umbra. Au trecut ani si n-am mai recuperat-o vreodata, cu toate ca intr-un timp asta era cel mai important lucru. Imi placea de un baiat, dar in loc sa ii arat il luam la misto, pentru ca ma simteam inferioara si voiam sa il indepartez de haosul din mine. Si apoi am inceput sa ma izolez. Era personalitatea mea, care tipa inauntru de frustrare. Primul semn a fost cand toate lucrurile pe care le faceam ma aduceau intr-un fel de multumire, dar ma faceau sa ma simt si un pic ciudat, ca si cum as fi facut ceva ce nu mi se potrivea. Am inceput sa inteleg? Erau doua posibilitati. Puteam sa percep totul despre mine si nu voiam sa aduc la suprafata, sau nu stiam nimic.Am ajuns atat de inchisa ca nu puteam sa comunic nimic cu ceilalti, tineam totul in mine.

Mama a vrut sa ma trimita la psiholog ca eram prea obraznica. M-am suparat tare, chiar incercam sa ii indeplinesc toate doleantele printre regulile ei stricte si absurde, trecand peste faptul ca nici ea nu fusese o mama model, o mama care ma injura ca plangeam in loc sa ma ia in brate. Si ii purtam pica ca il pierduse pe tata pentru alta femeie. Asa ca in ziua in care mi-a zis de programare am vrut sa ii arat ce inseamna un copil rau si a trantit pe jos farfuria cu pranzul. Psihologul mi-a zis ca sunt profunda si desteapta pentru varsta mea. Ce-i drept, eu mereu ma dadeam la altii mai mare, pentru ca imi placea sa ma prefac altcineva. De minciuni e foarte greu sa te lasi, ca si drogurile, ca si viciile. Si sa ascund suferinta in spatele unui zambet era viciul meu.

Mama imi repeta calm ca nu stie ce sa se faca cu mine, ca o sa ajung o maturatoare de strazi. Asa ca, atunci, cand am fost la mare cu tata, sotia lui si copiii ei, vroiam sa ii propun sa ma mut la el. Intr-o zi ma machiam in oglinda din camera mea de hotel, iar ea a venit sa imi spuna ca le distrug casnicia. A plecat, eu mi-am intors imcet chipul de la usa si m-am privit in oglinda, continuand sa ma machiez printre lacrimi mute si linistite. Eram hotarata sa fug. Am iesit rapid in noaptea calda, eu o impregnam cu lacrimi disperate, ea ma rasplatea cu un sentiment asa de dulce de absoluta libertate, de parca cerurile s-ar fi deschis pentru mine. Mi-a fost frica sa nu ma intorc, dar am promis ca ma voi regasi din nou intr-o zi in acea emotie. Eram iar acasa, acum nevoita sa fac fata la toate dezamagirile amare. Ascultam „Never too late ” si nu imi venea sa cred cat de mult timp am vrut sa mor fara sa-mi dau seama.

Au trecut ani de atunci.

Intre timp…

Am vazut cimitire tacute in mijlocul noptii.

Am luptat cu bestii. Sangele mi-a dat peste tot, dar nu am tipat ca sa fantez durerea, ci am savurat-o sa simt dulceata sangelui si dulceata luptei.

Am fost peste tot, am cunoscut o groaza de oameni si nu m-am atasat de ei.

M-au cunoscut toti si am ramas invizibila.

Am fumat mult ca sa umplu golul din stomac.

Am vazut moarte: moartea mintii, bolnavi, batrani.

Am simtit zapada in vara mea, amestecata cu mare , nisip si noapte neagra. Tacere si moarte si renastere in aceeasi clipa. Tacere.

Vant. Apa. Sange. Sfarsit.

Down through the rabbit hole

In another moment down went Alice after it, never once considering how in the world she was going to get out again.

The rabbit hole went straight on like a tunnel for some way, and them dipped suddenly down, so suddenly that Alice had not a moment to thimk about stopping herself before she found herself fallimg down a very deep well. Either the well was very deep, or she fell very slowly, for she had plenty of time as she went down to look after her, and to wonder what was going to happen next

English: I don’t really know how to explain it, but it seems like the world, in the mind of a child, is round, and society slowly deals with making it a square. Because it’s easier to explain something that can be divided rationally. Think about it.

The area of a circle is Pi time the radius to the power of two, and Pi is an irrational number through his definition.

The area of a square is the angle to the pwer of two, logically understood by anyone, you obtain a number beautifully delimited spatio-temporally, easy to be fitted between other numbers. So, it’s easier to „take the tuck out with the right medicine” of a square mind than of a round mind.

Unfortunatelly, this transformation has its consequences. You see, a circle is a form perfectly symmetrical by its nature. This way, all that fits in a round mind is a dilated blend, maybe a bit faded, but it means the same thing from any angle you would look at it. On the other side, squareheads have angles, angles form shadows. Ideas gathered in angles get covered by dust. So not all the thoughts from a square mind can be looked at the same way. And if it is to realise that any conceptional thought we have is a part within our mentality which express our behavior in one certain section of life, we can look at them as some individual characters, that work togheter, forming a little society in each person. Well, isn’t it clear enough, don’t we have enough examples, that individuals discriminated from the mass scream after their rights of equality, they sometimes present „disfunctional” mechanisms of coping with life, they are even perceived as truly antagonists of the predetermined order. That’s why many say they talk with the monsters inside their head sometimes, and try in vain to exorcise them, in the most crucial moments of life, the rage of the mental antagonist comes to the surface.

***

Blue bedroom. Full of me. Full of makeup, notebooks, books, clothes, pencils, markers, diaries, watercolors.

A mind lost in itself, with enough time to self-dissect.

Once, when I was little, I filled the walls of my room with dwarfs. A lot of dwarfs, not only seven, surrounding the room in a reel, and somewhwere in the middle, taller, a Snow White. As I knew to draw people back then, my princess had muddy-green, long and spiky, messy hair, assembling more the snake locks of Medusa. Her eyes were two black holes. Child without enough mind to anchor in reality, who knows how my subconscious intervened, he also dilated then, empty like an unwritten page, to transform all the dolls I would draw in wicked fairies, so inhuman and reckless?

Years passed by, the walls had been repainted in a clearer shade of blue, who knows, could mom’s intuition have been the one to tell her that her daughter is a turmoil of uncontrollable feelings that has to be milded? Was she trying ever since, through parental protection, to cut my wings so that I descend farther among people and don’t scratch again if I am brought down? Now I know this is what she longs for, dear mom.

But then it was useless. All their attempts to rebring me to a decent grey were useless.

Of course, later, my mind became more rational, but its self reflection was still rebelious. So I was detensing from the concrete listening to music for hours, what else to do, for a teen everyday is like summer holyday. After it I would transcribe my favourite lines on the arcades of the walls. My folks couldn’t wipe off entirely the marks ever, and to whitewash the wall must have seemed useless for them.

Then, mom thought that, since I’m always looking for new ways to redecorate the walls, she should buy butterfly stickers. Alas, mom, if you’d only knew that in my subjective, reflective mind, all your measures can’t have other effect but one by the measure of the torrent of words and images I know!

Perhaps you should’ve known that butterflies, for me, are more than some lovely insects flying enchantingally. I’ve always seen butterflies as an archetype for a lost mind.

Romana: Nu stiu cum sa explic asta, dar parca lumea, in capul unui copil este rotunda, iar societatea se ocupa incet de a o face patrata. Pentru ca e mai usor sa explici ceva ce poate fi delimitat rational. Gandeste-te.

Aria unui cerc este Pi ori raza la patrat, iar Pi este un numar irational prin definitie. Aria unui patrat este latura la a doua, logic de inteles pentru oricine, obtii un numar frumos delimitat spatio-temporal, usor de incadrat intre alte numere. Astfel, e mai usor sa „pui la la locul lui cu medicamentul potrvit” o minte patrata decat una rotunda.

Pacat ca aceasta transformare are si consecinte. Vedeti voi, un cerc este o forma perfect simetrica prin natura sa. Astfel, tot ce incape intr-o minte rotunda este un amalgam dilatat, poate fad, dar inseamna acelasi lucru din orice unghi te-ai uita. In schimb, capetele patrate au laturi, iar laturile au unghiuri, iar unghiurile au umbre. Pe ideile din colturi se pune praful. Astfel, nu toate gandurile dintr-o minte patrata pot fi observate la fel. Si daca e sa realizam ca fiecare gand-conceptie este o parte din noi ce ne exprima comportamentul intr-un anumit segment, putem sa le privim ca un fel de personaje individuale, ce lucreaza impreuna, formand o mica lume in fiecare individ. Or, nu e destul de clar, nu avem destule exemple, ca persoanele discriminate in colectiv tipa dupa drepturile lor, prezinta mecanisme „disfunctionale” de coping cu viata, si se transforma in adevarat monstrii antagonisti ai ordinii. De aceea multi spun ca vorbesc cu monstrii din capul lor uneori, si incearca inutil sa-i exorcizeze, in cele mai cruciale momente ale vietii, furia antagonistilor psihici iese la suprafata. Living fast everything, reaching the air si frantically that after a whole day of celebrating life they are already gone.

***

Camera albastra. Plina de mine. Plina cu farduri, carti, haine, culori, pixuri, markere, jurnale.

O minte pierduta in sine, cu destul timp liber incat sa se autodisece.

Cand eram mica, am umplut peretii cu pitici. Foarte multi pitici, nu doar sapte, dand ocol intr-o hora toti peretii camerei, si undeva in mijloc, mai inalta, o Alba-ca-Zapada. Asa cum stiam sa desenez oameni pe atunci, printesa mea avea parul verde-mal, lung si tepos, dezordonat, mai degraba ca Gorgona. Ochii ii erau doua hauri negre. Copil fara destula minte incat sa se ancoreze in real, cine stie cum a intervenit subconstientul meu, si el atunci dilatat, gol ca o foaie nescrisa inca, sa imi transforme toate papusile desenate in iele, atat de inumane si pline de revolta?

Au trecut ani, peretii au fost revopsiti intr-un albastru un pic mai fad, cine stie, o fi fost intuitia feminina a mamei ca fata ei e un tumult de sentimente incontrolabile care trebuie potolit? De atunci incerca prin tipica protectie parinteasca sa-mi taie aripile ca sa cobor mai mult printre oameni si sa nu ma julesc daca sunt trasa in jos? Acum stiu sigur ca asta incearca, draga de ea.

Dar atunci a fost inutil. Toate incercarile lor de a ma aduce la un cenusiu decent au fost inutile.

Da, mai tarziu mintea mea a devenit mai rationala, dar autoreflectia mea ramanea razvratita. Asa ca ma detensionam de la concret ascultand muzica cu orele, ce altceva sa faci, cand esti copil e mereu vacanta de vara. Apoi imi transcriam versurile preferate pe arcadele peretilor. Ai mei nu au reusit sa le stearga urmele perfect niciodata, dar si sa varuiasca peste li s-a parut inutil probabil.

Apoi mama s-a gandit ca, daca tot caut mereu moduri noi de a intrumuseta peretii, sa cumpere fluturi-stickere. Of, mama, daca ai fi stiut si tu ca in mintea mea, reflectiva, subiectiva, toate masurile tale nu pot sa aiba decat un efect pe masura torentului de imagini si cuvinte pe care le cunosc!

Probabil ar fi trebuit sa stii ca fluturii, pentru mine, sunt mai mult decat niste insecte dragute care zboara feeric. Eu mereu am vazut fluturii ca un arhetip al mintii pierdute. Traind repede totul, inaltandu-se cu atata frenezie in aer ca deja dupa o zi intreaga de celebrat viata nu mai exista.

Zen

Fara griji.

E momentul ala cand pacea te invadeaza ca un somn, cand stai si privesti peretii albi, dar nu ii vezi, vezi doar cum viata ta s-a mai implinit un pic in ultima perioada.

Asa cum o data visai oameni vii de culoare, cu viata pe cap, nu cu viata la picioare. Te vedeai devenind o femeie care si-a gasit fericirea, amestecandu-se in multimea de alte suflete ale unui oras cu mii de neoane. Scriai despre ingeri descoperiti in cartile din pod si despre focuri care lumineaza paduri in rataciri pline de peripetii.

Lumea oamenii o tot dezvolta impingandu-i limitele, iar tu nu te poti hotari daca e bine sau nu.

Tu te stii doar prizoniera nostalgiilor tale volatile, toate din aceeasi samanta. Asta si cand mergi prin viata ascutindu-ti aripile spre inaltimi, ca Icar, si cand dansezi pe pantofiori rosii precum Karen in povestea de Hans Christiam Andersen.

Uneori tipi la cer sa deschida drumul soarelui printre nori, atunci cand viitorul pare incalcit in ghem, cand te definesti prin alte stari. Atunci cand personajele din universul tau subpamantean, al sufletului, forfota haotic urland despre vini si complexe.

N-o sa-ti pierzi vremea intrebandu-te de ce nu ai ajuns acolo. Acolo unde se astepta toata lumea sa ajungi. Acolo in ceea ce parea ideal sa devii. Acolo unde lumea e de zahar pentru ca toate visele se implinesc si nu exista goluri in intregul tau.

Pentru ca esti deja acolo. Da, priveste imaginea de ansamblu. Esti toate visele tale intruchipate ireal in aparenta din punctul tau mic si luminos de constiinta. Esti chiar si cosmarurile in care omuletii in care esti divizata iti reproseaza vini si complexe.

Dar esti si printre oamenii vii de culoare, esti femeia aia completa pe care o voiai ca sa fii ea. Toate ce ti le-ai prezis in emotii s-au adeverit inainte sa ai timp sa deschizi ochii sa vezi, alergand, umpland timpul.

Viata nu este numai un labirint de oglinzi, este si gradina de flori care creste din plamanii tai, cu fiecare respiratie. Acum vezi iar puterea si iti pare rau ca ai pierdut atata timp negandu-ti religia pornita din inima. Esti de ceva timp in rai cu lumea de afara.

Esti o carte pe care o scrii, daca vrei. Ideea e ca tu esti cea mai mare opera de arta a ta, dand viata la jocuri la nesfarsit, creeand si completand, este deja perfectiune in lume, raspunsul e aici cu noi toti. Ne curge prin sange foc furat de la zei. Si suntem totusi oameni, adica liberi intr-un univers in care orice idee prinde viata daca o gandesti. Suntem trupuri calatoare prin nevoile noastre constiente.

Zen.

Fara griji.

Totul e deja cum ar trebui sa fie.

Esti deja acolo.

Razi in extaz.

Te provoc.

Stiu ca poti.

Idila ciudata

S-a intamplat o idila ciudata intre noi…

O sa imi pun intr-un loc secret

In centrul fiintei mele si bucuria asta

Cu aerul ei ciudat umpland spatiul

Avid de viata, ca sa am ce povesti.

In rastimpuri mintea ta tipa:

Fluierai hipnotic o melodie,

Corpul tau se misca fara stare

Imi incurcai stresat parul

Jucandu-te ca sa te calmezi

Holbandu-te ca sa ma pierd.

Eu izbucneam isteric in ras

Tu trist, eu plina de manie

Te calmam cu atentia mea

Lasandu-te sa te joci

Si visam sa te sarut

Sprijinindu-ma de tine.

Se termina mereu la fel,

E de fapt un CD pe repet,

Soarele spala de remuscari

Viata spala de semnificatii.

Raman imagini-cheie.

Pizza book tag

Am preulat book tag-ul asta ludic de la Ana.

Cascaval- o lucrare simpla, dar profunda.

Il aduc din nou in discutie pe Patrcik Modiano, de data asta cu In cafeneaua tineretii pierdute. Scriitorul acesta este minunat, o figura feminina (ca si cea din Micuta Bijou) impregneaza imaginatia clientilor unei cafenele sordide, fiecare grabindu-se sa descrie cum poposeste printre destinele lor, lasand la plecare izul de mister. Totul este spus pe fata, cu mici umbre de nostalgie, dar mesajul este adanc in cuvintele usoare.

Pepperoni – o lucrare cunoscuta, vesnic populara

Osho, Omul care iubea pescarusii. Nu stiu daca neaparat daca aceasta carte e cea mai populara, dar Osho este larg cunoscut. Meditatie filozofica, spirituala, impletita cu fabule, usureaza sufletul ca o „criza” de ras sanatos. Am citit-o si recitit-o ani, de fiecare data cuvintele-bucurii devenind mai familiare, gustul ei ramanand un adevar care mi se potriveste ca o manusa.

Ciuperci -lucrare obligatorie din scoala care ti-a placut

Totul pana la modernism. 🙂 Eram atat de fascinata de Testament! (Tudor Arghezi) Deja de la a doua, a treia citire atenta aveam in cap comentarii personale pe anumite versuri. Sunt in stare sa recit din ea si acum, dar nu va obosesc cu asta.

Extra cascaval- carte mai lunga decat trebuia sa fie

Respect prea mult viziunea autorului ca vreodata sa imi fi pus problema ca o carte e prea lunga fara rost. Dar o sa preiau parerea unui amic aici. I-am imprumutat vreo 4 carti, iar cand a ajuns la Cimitirul Animalelor ( Stephen King) a spus ca relata fara rost ceva ce se putea integra in doar 100 de pagini. Asta, parerea unui om care nu citeste defel orice.

Pizza hawaii – o carte cu atmosfera tropicala

Povestiri orientale de Marguerite Yourcenar. Autoarea ne transpune cu toata pasiunea pe taramuri balcanice si tot mai incolo spre est. O sa gasiti aici si povestea Mesterului Manole, intr-o varianta mai salbatica, mai violenta, mai profunda in semnificatii, asa ca povestile miez din care se trage de fapt cultura.

Pizza vegetariana – vegetarianul preferat – personaj sau autor

Milan Kundera.

Crusta umpluta- o carte care ti-a atras atentia inca de la inceput.

Ray Bradbury, Something wicked this way comes. Eram in anticariatul meu preferat si mi-a atras atentia coperta, titlul, descrierea. Ma rog, ca de obicei. Eram indecisa daca sa o cumpar pe-asta sau prima mea carte de Gabriel Garcia Marquez, ca tot este vorbit de bine. Am pus totul in balanta si am plecat cu amandoua. 😜

In fine, cartea este fantasy pentru adolescenti, dar chiar draguta, insumand la un loc un vanzator ambulant de protectie antitrasnet, un circ straniu care trage in oras pe la 3 noaptea, copii cautand raspunsuri in bibiloteci si, punctul culminant, o roata de carnaval calatorind prin timp.

Pizza rustica – o carte care te face sa te gandesti la viata de la tara.

Jalna de Mazo de la Roche, o saga din anii ’20, in care figureaza o familie numeroasa ce timp de generatii se intoarce in „sanul” mosiei ramasa de la stra-strabunici incoace. Nu e un simbol destul de puternic? Familia se confunta cu pierderea averii, cu timpurile moderne, pentru a pastra intacta aceasta rustica oaza de liniste.

Ansoa – o carte pe care nu o agreati

Interminentele mortii de Jose Saramago. Nu ca nu o agreez, dar are romane mult mai bune. Aici povestea mi s-a parut destul de trasa de par fara rost, sincer.

Cea mai buna – care este pizza preferata

Am sa pun doar una dintre ele, Requiem pentru un vis de Hubert Selby Junior. E o tragedie transcedentala povestind despre adictie, dar ceea ce conteaza (conform book tag-ului 🙂 ) este aroma, limbajul strengaresc, ca un suras la coltul gurii, asta in timp ce personajele se dezintegreaza urmarind „vise”.

Cine mai pofteste la carti?

Covorul fermecat

Dar am si eu un covor fermecat. E patat de zambete. Turceste pe covor, suflete au venit sa se incalzeasca, si ritualul de povesti impartasite s-a tinut cu spirite trezite de aburul cafelei.

Seara intuneca cerul in lumea de afara, dar privirle noastre straluceau de lumina. Ideile se coceau bucuroase intre minti ca porti deschise.

Si asta a fost tot. Pastile de ras care alunga norii din cap. Prieteni ce se imparteau la o vorba cu aroma de cafea. Asa si-au golit in ore plamanii si canile.

Stiam parca toti totul despre viata, raul si binele erau concepte turnate si rasutrnate in colb de pareri. Simteam ca lumea e a noastra. Curgea muzica printre cuvinte.

Iar la plecare, cei patru prieteni au lasat pe usa de la intrare, dovezi cu marker ale acelei dupa-amiezi care ne-a strans nodurile intre noi.

Amprentele lor sunt oricum de mult ganduri-amintiri in camerele mintii mele. In zambete.

Un zambet imi citeste textele in lungi calatorii cu trenul. Imi linisteste sufletul spunandu-mi cum baiatul care nu ma va face sa mai plang vreodata e imediat dupa colt. Si are grija sa ii avertizeze de fiecare data pe toti sa nu inceapa conversatii filozofice cu mine. Alea sunt rezervate pentru el. Cine ar mai stii sa impatureasca atat de bine idei dezordonate si sa inteleaga de ce desenez cer mov, zapezi rosii si foc albastru?

Alt zambet e aici sa planga cu mine o data. Cu zambetul asta pot sa vorbesc despre lumile alea care sunt rezervate doar pentru noi doua. Este surasul care imi strange lacrimile intr-un vas . Este o punte de intelegere, este singurul care stie sa asculte orice, fie ca vorbim despre zi asa cum trece sau despre lumile noastre de emotie pura. Este si privirea care cunoaste puterea mea.

Mai e un zambet cu care nu fac decat sa imi inec durerea in uitare. Ea vine si imi pune ruj rosu pe buze, sa prinda viata. Noi impreuna umbrim durerea sub gene incarcate cu rimel si ne cladim fatade cu care sa cucerim lumea. Noi ne imbarbarbatam sa pasim prin viata ca si cum totul ar fi deja aranjat. In privirea ei vad frica ca intr-o zi o sa-i citesc printre randuri.

Zambetul ce se insira ludic in colt danseaza, si unge rani cu privirea. Cu ea cant cat de tare ma tin plamanii, cu ea castig razboaie si calc in picioare tristeti. Ea nu judeca, ea doar intreaba. Ea nu-mi cere nimic si ne ofera la amandoua totul. Privirea ei a vazut multe de-ale mele, si le-a aranjat in panorama. Mi-o descrie des, dar rareori observ ca a avut dreptate. „Ti-am zis eu!”

Batrana vanzatoare de chibrituri

Toamna risipea frunze galbejite pe trotuare . Oamenii treceau in forfota cum mereu o fac, dar batrana vanzatoare de chibrituri de la colt de strada abia mai incapea de fericire, ca uite cate reusise sa dea, avea acum din roada muncii ei cu ce sa se hraneasca.

Era deja asfintit, asa ca batrana o lua la pas spre casa, doar stia ea ca la ora asta oamenii nici nu mai vor sa auda de bunavointa ce ii invadase odata cu melancolia lui septembrie. Erau grabiti sa prinda tihna in casele lor. La fel si umila noastra doamna cu chibrituri, ca de, sa nu se intunece pana ajunge ea pe jos la cocioaba ei din cartierul acela mai murdar.

Trei chibrituri isi pastrase si ea, culese pe furis din cate un pachet. Cu maruntele acestea avea sa isi incalzeaca odaia, ca de acum era mai frig afara.

Asa intra sarmana in cameruta ei de trai intunecata. Biata femeie abia reusise sa nu intepeneasca mergand sontic-sontic prin vant si ploaie, de frunze, de lacrimi ale cerului… Ca doar nu era de azi si ea, nu numai pielea ii era zbarcita pe oase subrede, nici doar parul incaruntit, ci si vederea ii devenise mai opaca cu ochii asa adanciti in orbite. Macar stia ca nu era timpul ei, ca ce-ar mai fi macinat-o si inima de spaima!

Asa ca se propti pe patura si facu de foc in podeaua de pamant, folosind doar unul dintre chibrite.

Si astepta. Astepta ca flacara sa se inalte, sa croiasca fum, fumul sa inunde cei patru pereti pana ce pacla va crea imagini, imaginile vor fi din ce in ce mai clare, pana ce vor plamadi o poveste mai acerb sesizata ca realitatea.

Astfel micul chibrit aprinse cu forta o padure intreaga.

O fata se plimba nestingherita prin padure. Nu parea sa se intrebe ce cauta acolo. Avea piele proaspata si rozalie. In drum ii iesi un conac straniu. Era o cladire uriasa, dar fara ferestre, cu o forma perfect patratoasa si cu zidurile de caramida spalacita. La usa casei statea proptita o tiganca , cu parul de nea dar pielea tuciurie, cu batic si fusta inflorata, ochi taiosi si cugetatori. Nici acum nu parea naiva fata sa stie ce o indeamna sa o urmeze pe baba, care, intorcandu-i spatele, se refugiase in conac fara vreo vorba.

Copila, cum puse piciorul in caminul grotescului, cum incepu sa se transforme in ceara. Deja jumatate de trup ii era impietrit ca o lumanare, in timp ce tiganca o privea taios, acum zici ca scruta prin ea. Din fericire, tanara parca se trezi dintr-un somn al inocentei, realiza pentru prima data in deplinatatea cunoasterii unde se afla si ce se intampla, apoi, chiar fara ca adevarul sa fie rostit, recapata control asupra sa, ba pana si asupra lumii. Intelegandu-si puterea, isi privi trupul de la brau in jos si vazu, absurd, ca nu era de ceara, era din carne, oase, sange, spirit.

Aici chibritul isi scapara ultima scanteie, in timp util ca batranei din camera sa ii fie reflectata pielea intinerita, rozalie.

Si aprinse alt chibrit. Acesta, mic si el, aprinse o noapte fara veghe de lumina.

Intr-o casa impunatoare, dar paraginita, pe crenelurile careia lianele se catarau nestingherite, o fata cu par lung, castaniu, involburat salbatic, era ghemuita si intepenita de frica in patul sau. Raul parea a fi un copil. Avea fata rotunda ca o minge si era de albul nefiintei. Ochii lui erau niste hauri negre si de pe gene ii cadeau stele rosii. Se apropia chicotind macabru de ea si, cu fiecare pas sarit in joc mai aproape, copila se simtea mai pierduta. Din nou insa, fata, macinata de pericolul pierzaniei, isi dezmorti vointa si, inainte chiar ca adevarul sa fie rostit, intelese ca era scapata prin ea.

De odata se ridica in picioare, si era de o statura uriasa, crestea, in timp ce copilul necurat scancea chircindu-se in sine pana ramase cenusa.

Si vedeniile desprinse din pacla nu se oprira aici. Fata urca pana la ultimul si al saptelea etaj, curatand fantasme care mai de care mai furioase numai si numai prin vrerea ei.

Iar cand soarele rasari salutand acoperisul pe care acum copila se odihnea, acest chibrit isi scapara ultima scanteie descoperind parul castaniu al batranei.

Acum batrana dadu foc, atat de multumita, la cel de pe urma chibrit. Acesta aprinse un turn urias, pustnic pe un munte inzapezit. In mijlocul turnlui o fata cu ochi calzi, rotunzi si grei de vitalitate privea inspaimantata la cei 11 vulturi care o sfartecau pe rand cu ciocurile, jupuindu-i hainele si ciupindu-i carnea.

Copila nu stia, desigur, cum ajunsese in mijlocul vulturilor si de ce acestia o atacau. Dar, cand unul dintre ei isi inclesta ghearele in gatul tinerei, ea vazu prima oara, nu doar in afara, ci si in ea. Parca abia se nascuse, stia unde trebuia sa fie de fapt, si cum sa ajunga acolo. Asa adevarul se intampla. Fara a fi rostit, ca de ar fi fost, s-ar fi numit minciuna. Fata nu mai era printre soimi, ea era deasupra plutind una cu cerul si vazand totul de odata, tot taramul alb de munte unde soimiii se bateau de fapt intre ei. Il lasa in urma, zburand numai culori spre un tinut mai cald, mai primavaratec.

Si pana ca ultima scanteie a acestui chibrit sa se stinga, ea reflecta ochii grei de viata noua ai batranei intinerite.

Da, cu siguranta nu era timpul ei. Cine stie cand va mai suna ceasul cu atatea morti deja invinse…