Prima zi de mare

La 2:30 a sunat ceasul. M-am trezit de la prima alarma, si cand a batut de trei, eu si Darius eram in tren, spre mare. Am motait toata calatoria, si cand am ajuns la Mangalia, am luat taxiul spre Vama Veche. Ne-a lasat pe strada principala ca sa scoatem bani, si apoi am luat-o la pas Sandalandala, printre strazile goale din Vama la 8 dimineata.

A plouat cea mai mare parte din zi. Dormeam amandoi in zgomotul rapaiturilor de ploaie lovindu-se de cort. Pe la 3 ne-am trezit toti, si cele doua tipe din Brasov care ajunsesera aici cu o zi inainte. Am fost sa mancam, apoi am mers sa fumam pe plaja. O ploaie torentiala a inceput iar, si m-a facut fleasca, venita nepregatita pentru atata ploaie, doar in slapi si rochie alba. Ne-am adapostit sa bem o cafea la restaurantul de la cazare. Pana sa lase prelata, ma pierdusem in zgomotul ploii, care facea imposibil de vorbit. Oamenii filmau, de pe terasa, furtuna.

Am continuat sa tacem si cand s-a oprit ploaia. Eram 3, una dintre fete era deja la cazare. Incepusem sa studiez oamenii. Darius se uita absorbit la tipa asta, Bianca, pe care o cunoscuse acum un an, in Vama, si o facusera de cateva ori. Ea acorda atentie numai ploii, cautand in ea probabil daca tipul de aseara o sa mai apara. Tot astepta sa o sune. As fi vrut sa il fac sa inteleaga, dar nu mi-ar fi luat parerea in seama.

Asa ca mi-am mutat atentia spre ceilalti clienti. Acolo, niste copii se dezlantuiau pe muzica cu energie si nepasare, incercand sa atraga atentia mamei. Un caine latra ostentativ catre alta masa, din bratele stapanei, catre un adolsecent, caruia nu-i placea sufletul, probabil. Se mai potolea la mangaierile „mamei”. O adolescenta aranjata, denotand superficialitate prin hainele sale, cu blugii rupti ostentativ in genunchi, tasta pe telefon. Parea stapana pe sexualitatea sa, dar sufletul ii apartinea etichetelor… de pe haine sau instagram. Mai era o femeie frumoasa, ce inspira blandete si rabdare si imi amintea de mama mea. Dincolo am descoperit-o si pe sotia tatalui meu, intruchipata intr-o femeie de varsta mijlocie, blonda, cu ochii prinsi intr-o panza trista, inchegata, nefiind de fapt, decat cu gesturile galagioase, langa comesenii ei. Si am vrut sa ii inteleg imaginea vulnerabila, ca sa o iert pe femeia care m-a inveninat, proiectand ura asupra mea.

Cand ploaia s-a oprit, ei s-au dus sa mai doarma, iar eu am plecat sa meditez, rugadu-ma, privind marea, simteam nevoia sa lucrez cu toate sentimentele mele contradictorii, deschise atunci si netacute.

Si curcubeul a aparut, sa ma invete ca fara furtuna( fara dorinte nascute din conflictele interioare), seninul nu se mai simte asa, ca o minune

Reclame

Corpul meu feminin

Nu m-ai tratat corect. Si stiu ca ai simtit ca nu am acceptat asta. Adica, trebuia sa fii complet orb sa nu intelegi de cate ori m-am zbatut in mine, de cate ori te-am respins. Dar ai continuat. Am fost si eu naiva, iar. Am crezut ca pot sa te fac sa intelegi ce vreau de fapt si ca vei respecta asta.

Imi pare rau ca nu am zis destul de raspicat incat sa intelegi. Corpul meu, doar pentru ca este fragil, nu poate deveni vasul tau in care sa-ti torni ura si regretele. Nu este un sac de box, sa te eliberezi in el cu pumnii. Si nu, in nici un caz nu o sa fiu trofeul tau cu care sa te lauzi lumii!

Nu sunt sclavul poftelor tale! Nu este pubela in care sa torni tu toate excrementele tale emotionale!

Corpul meu nu este doar forma cu care vrei sa iti imbati simturile. Nu e doar o privire inocenta in care sa te delectezi, ca intr-un pahar de vin rose sambata, doar ca sa uiti, pentru o vreme, de planurile tale marete si incurcate.

Da, corpul meu este o oaza secreta de pace.

Dar nu este doar o staiune turistica in care faci popas din calatoria ta.

Eu sunt acasa, caci eu pot sa te pun in inima mea si sa te hranesc cu lumina ei. Eu sunt creativitate, pentru ca eu sunt intuitie.

Corpul meu nu este oglinda pe care o spargi cu pumnii ca sa iti razbuni durerea. Eu nu sunt doar pretioasa daca iti ofer compasiune si inghit. Plexul meu solar nu este poarta in care sa dai doar sut la durerile tale!

Nu sunt o unealta din care iti tragi tu, in orice fel, energia ego-ului tau.

Dar vino, stiind ca sunt viata, ca sunt un nufar deschizandu-se numai in soare si apa imbelsugata, si adu ca sa imi simti miezul, sentimentele tale, si spiritul. Corpul meu nu este doar carnea pe care iti reversi instinctele primare! Nu sunt doar inca una, pieritoare in multime.

Corpul meu nu este al tau sa il personifici in toate fanteziile nevoilor tale. Corpul meu este corpul meu. Este numai al meu ca sa ii atribui insusiri, si il personific intr-o constelatie din praf de stele.

Este al meu. Este contradictia mea. Este secretul meu de revelat sau nu. Este dreptul meu sa ma accept sau sa ma rarvratesc. Si daca este blestem, este blestemul meu sa il urasc sau sa il ador. Nu pot sa il vad, ca frica de voi ce o proietctati asupra mea, un iad. Pentru ca simt ca e fantana prin care curge toata puterea mea si bucuria cu care traiesc.

Asa ca luati-va ocheadele obscene, cuvintele murdare si gandurile murdare de pe corpul meu.

Nu e nimic in neregula cu corpul meu. Nu e nimic in neregula sa raman neclintita pentru ca sunt intelepciune, sa fiu mandra pentru ca sulfetul meu radiaza, sa fiu frumoasa pentru ca sunt pofta de viata, sa fiu vulnerabila si sa am defecte.

Corpul meu este un canal intre pamant si ceruri. Corpul meu carpeste, impleteste si impodobeste o tapiterie de mii de ani, cu energii din stele dansand prin mine, sunt lut, da, dar lutul este doar forma pe care o scaneteie din focul dumnezeiesc o ciopleste, lutul meu este un templu, in care ce pare afara si ce pare inauntru sunt unite in armonie. Corpul meu este cheia vietii si a mortii, doar nu ingnora semnele. Caci sunt toate aici. Expirand din trupul meu.

Sentimentul de azi #2

Trecutul este la fel de ipotetic ca viitorul. Trecutul e distorsionat, în continuu, de fiecare nuanță a reamintirii noastre. Să trăiești în prezent, înseamnă să percepi realitatea fără să te lași proiectat în trecut sau viitor.

Nu vei vedea cu adevărat prezentul dacă proiectezi trecut sau viitor asupra percepției tale, dar nici dacă vei presa așteptările tale de la moment într-o limită temporală. Presiunea temporală alimentează frica, care e doar un construct al ego-ului. Dar frica închide canalele tale energetice, astfel încât nu-ți vei mai putea însuși curgerea vieții din acel moment.

E greu să asculti prezentul. Pentru că el nu poate fi definit prin timp, viitor sau trecut, deci nu avem cuvinte în intelectul nostru să îl descriem, categorisim. Dar prezentul lucrează pentru noi , pentru aspirațiile, dorințele și împlinirea noastră, dacă doar acceptăm să îl trăim, simțim, fără să îl filtrăm. Cu toate că, trăind în prezent, nu vom putea „încadra în cutiuțe” experiența, ea se va așeza într-un tot unitar când toate „piesele” vor fi complete, și, într-un mod intuitiv, îi vom înțelege rostul.

Sentimentul de azi

Atunci când te aliniezi cu universul, toate energiile sunt în favoarea ta. Iar atunci când eviți, agățându-te de iluzia timpului, să accepti natura experiențelor, nu ele sunt distructive, tu ești cel care le percepe astfel, distorsionându-le sensul prin frică, înotând înpotriva curentului.

Radacini

Draga fata, nu vezi ca sticla de Jack Daniels pe care ti-o torni pe gat iti face rau?

Dar nu ar trebui sa fie asa. E asa doar pentru ca iti era deja rau. Raman surprinsa sa te vad cazand, ochi rosii ascunzad durerea, si vrei sa ii dai mesaj, te bantuie ca o umbra pe care o reprimi, atat de intens iese singuratatea la suprafata. Au plecat toti, atatia, lasandu-te goala, ai pus ziduri intre tine si ceilalti, tratezi totul cu furie, agresivitate, calci in picioare ca sa nu fii calcata.

Da, traim intr-un astfel de loc.

Ma uit acum prin ochii tai la Bucuresti, si imi pare cel mai mizerabil loc. Asta pentru ca intr-un oras mare e mai usor sa fii al nimanui. O fi bine? Singura, mereu singura, in garsoniera ta din centru, blocuri mizere, suprapuse, inghesuite, pline de anonimi, urmariti de neputinta, violenti si duri cand toata lumina din ei seaca.

Imi tineai o pledoarie despre cat de important este sa prinzi radacini ce se ramifica adanc in visele tale, care te tin in picioare chiar si atunci cand vantul bate ritm de gol. Imi mai spuneai ca uneori vantul bate si a prea plin, si vrea sa iti smulga radacinile, sa te poarte pe alte drumuri decat cele de care te-ai ancorat. Atunci imi vorbeai despre prezent, si despre cum sa fii mereu alerta la realitate. Si discursul tau s-a oprit cand imi povesteai despre demonii cu care trebuie sa pasesti cot la cot prin viata, fara sa iti pese de privirile celorlalti. La urma urmei, asta esti, si viata, nevoile ei, te imping sa traiesti fara sa te scuzi prea mult.

Dar apoi singuratatea te-a rapus, amintirile au rabufnit, asa cum sperai sa n-o faca, sperai ca o sa bei pana o sa uiti si o sa te distrezi, dar vai, durerea e o sabie cu doua taisuri, si ai cazut in singuratatea ta, ignorandu-ma pe mine, tot ce ai langa tine, pierzandu-te in amintiri de sperante facute scrum. Tocmai ce imi tineai o pledoarie despre prezent, dar ai cazut in trecut, fara sa te mai bucuri de acum.

Eu cred ca zidurile tale sunt prea inalte. Daca te inchizi in tine prea mult, cum te astepti sa razbata lumina?

Imi ziceai de muzica hippie pe care o ascult, ca e prea departe de realitate, unde nu e totul roz. Am incercat sa iti zic ca si eu vad mizeria, da, si eu am trecut prin ce ai trecut tu, si nu va fi ultima data. Dar am avut nevoie sa vad pictura si din alt unghi ca sa ma bucur de culorile ei.

Oricat am avea, mereu va cauta sa ne bantuie cu vina tot ce nu avem.

Si eu am radacini. Mi le-am impamantat bine, ca tine, dupa ce zile goale au urmat zilelor pline. Dar uita-te la copaci. Invata fara sa ii intelegi, ca uneori cunoasterea e o panza intre tine si realitate. Ei au radacini, dar au si flori si frunze.

Frumusetea este lumina care se naste din intuneric. Viata asta, asa cum e acum, seamana mai mult oricum ca o noapte, in care majoritatea nu vedem decat ce este in mintea noastra. Si, chiar si asa, ne limitam atat de mult universul, blocati in frici si rani!

Poate n-ai iertat inca destul ca sa te ierti pe tine. Poate trebuie sa-l ierti pe el. Te inchideai in tine, imi spuneai ca nu te-a iubit, si cand te-am intrebat ce rusini a sapat durerea de el in tine, ai inghitit in sec.

Stiu ca e greu. E ingrozitor de greu sa te impaci cu ce te-a ranit, si parca niciodata n-o sa gasesti un motiv pe drept. Dar nu ai de ales la un moment dat. O sa devina peste puterile tale sa te consumi in ura.

In cele din urma, totul e in regula. Mai sunt si nopti din astea. Se mai intampla sa cazi. Dar stiu ca maine iti vei aminti de radacinile tale. Nu trebuie sa te opreasca nimic din a ramane stapana pe parerile, cuvintele, visele si dorintele tale. Dar in timp ce te impamantezi, aminteste-ti sa te iubesti, sa iubesti calatoria ta prin viata, ca asa vei inflori.

Iti spun asta cum mi-as spune mie, da, pe astfel de convingeri s-au fondat radacinile mele, ele sunt unele din ramurile prin care imi trag seva, la urma urmei, nu cunosc nici eu mai multe decat tine, am avut si eu nopti facute praf, si acum, ramasa fara cuvinte care sa razbeasca printre zidurile tale, scot ce-i mai bun din mine altfel, scriu despre gesturile tale pline de frica, despre ce am vazut estetic in ele.

Luminile orașului reflectă scântei pe talazuri

Lacul Morii- Lac artificial din Sectorul 6, construit de Ceaușescu, cu scopul final, se zice, de a se uni cu Dunărea. Atlfel spus, port direct în București. Cică măcar era un om ambițios. :))

Umbră (3)

O pâclă de corbi îi umpleau acum orizonturile minții. Se strânseseră toți după o serie de întâmplări ciudate. O fată cu păr roz de zână învârtind cărți de tarot într-un beci și jurându-se că atunci când le atinge, nu mai sunt mâinile ei, sunt mâinile morților. Un băiat ce fuma profeții, făcându-și țigări din foițe de biblie. Când i-au intrat în viață, i-au călcat în picioare tot, credința într-o cale, într-un Dumnezeu, în ea, în binele din jurul ei.

Se străduia din greu să uite, să își alunge disperarea, îl căutase pe el, dar degeaba a căutat ceva în care nu a putut crede și, mai rău, nu a putut primi, acceptând, lăsând să fie. De când învățase să vorbească cu demoni, o bântuiau în stări inexplicabile de durere, ca și cum i-ar fi ucis sufletul în fiecare zi, și, oricât și-ar fi dorit să fie bine, era împinsă voci, țipându-i incontrolabil idei contradictorii, în abisuri goale, unde nu există nimic în afară de suferință și nebunie.

Avea nevoie de multe ca să fie salvată, iar el îi oferea atât de puține, așa că îl răsplătea cu rău, pentru că el nu reușea să intre adânc în umbra din sufletul ei. De fapt, ea voia mereu să facă bine, dar, când mintea nu-i tăcea, ajungea să facă tot rău.

L-a privit renunțând în acea zi.

Cu o seară înainte, ieșise în oraș doar ca să își ia mintea de la el, să se mai bucure din nou și de altceva. Dar oamenii din jur nu o ajutau să nu mai fie abătută, starea o acapara, el nu răspundea, ea nu se putea bucura de nimic, prea disperată, vânând cu fervoare aripi de fluturi și alte lucruri inutile, fără a se putea calma.

Iar David a sunat-o. De ce a acceptat să se vadă cu el? Se mințea că probabil David era cu Sebastian, sau ca voia să îl întrebe pe David de Seb. Dar știa în adâncul sufletului ei că întâlnirea cu David era doar încă un gest haotic menit să-i calmeze pe moment demonii insuportabili, perindându-i-se frenetic prin labirinturile din minte.

Și s-a grăbit să se urce în taxi și să-l sune pe David.

-O să mă săruți când vii?

-Nu

-Nu, deloc?

-Deloc

-Bine. Promite-mi.

-Promit.

-Așa te vreau. Acum spune-mi că mă iubești.

-Dar nu te iubesc. Nu pot să-ți spun ceva ce nu simt. Sau vrei să te mint?

-Da, minte-mă.

-Bine…te iubesc.

-Nu, dar nu așa, minte-mă dulce, față în față, privindu-mă în ochi.

-Nu, că sigur o să te convingi singur că nu mint. Și n-ar fi bine pentru tine.

-Nu contează.

Valuri

Un chip incepe sa prinda viata din valuri.

O umbra. Umbra ia forma unei copile cu par balai. Dar uite, privirea copilei sclipeste. E o luminita la capatul tunelului. Tinde sclipirea catre privirea unei nimfe, cu stele in ochi. Dar cand apele sufletului se linistesc, prinde contur doar o simpla femeie inecata pe jumatate de lacrimi. Asa iti dai seama ca glasul sirenelor nu este infricosator. Cand poti sa intelegi umbra din ele. Dar poate doar femeile le pot intelege chinul.Valuri. Marea te invaluie ca o patura infoiata de valuri albe, si umbra iese furioasa din ea. Iti pleci capul rugandu-te. Dar stii ca trebuie s-o asculti iar. Isi da la o parte valul de umbra. Ochii ei par ca au ascunde in ei galaxii. Asa s-a simtit povara vietii ei. Vine in vizita numai in ceas de noapte. Acum te priveste cu vartejuri in ochi , hauri de flacari umplute si golite.

Umbră (2)

Sufletul ei nu poate fi decât rece. Mereu e umbră în el.

Și cum poate fi altfel? Neîncrederea în ea, în toate ideile contradictorii din univers, în trecutul ei ce nu-l înțelege, viitorul ce nu-l poate controla pe de-antregul, oricât s-ar lupta clipă de clipă, în prezentul ce a păcălit-o, prezentul, duh din lampa lui Alladin, i-a transformat toate promisiunile în blesteme. Mintea ei, disecând firul în patru până la cunoașterea originară, dar sensul pentru ea ce îl găsește azi va duce o luptă grea să îl mai creadă mâine, e greu, pentru că dincolo de cuvinte e tăcere, și cuvintele sunt febra ce distruge lucrurile simple și o avântă în vânători interminabile de aripi de fluturi. Se vor consuma în ceruri albastre, vor pluti, vor zbura, vor muri măine dimineață, când, într-o oră de savurat cafea neagră, își va aduna curajul să mai vâneze încă o zi, fiind alta clipă de clipă, și totul rămânând la fel. Același dezastru mustind de promisiuni și adevăruri în jurul cărora fum de țigară dansează, bucle și onduleuri diafan jucându-se prin aer.

Oare mereu va umple tăcerea cu zgomot aberant, la fel cum norii ascund soarele?

Ultima rugăciune pe care și-a făcut-o, și-a făcut-o pentru el, pentru Sebastian. Era înainte să îl cunoască, când spera, înălțând albastru singurătățile, într-un tren tăind prin înserare, mergând odată cu noaptea. Și-a adunat toate visele și și-a zis că le poate îndeplini, bucurându-se mult pentru asta. Pe loc n-a știut că el e vreun răspuns la rugăciunile ei. Era doar un tip care putea dispărea a doua zi. Și, cu toate acestea a devenit ceva frumos, un crâmpei de fericire, un băiat care o chinuia numai cu iubire, atingeri blânde și perfecte, buze umflate, atâtea săruturi, la început trăgea de ea ca să nu-și piardă răbdarea în atâtea raționamente înghițite de afecțiune sufocantă, apoi, când sentimentele îi dansau în stomac, devenise perfect, nu se mai putea opri, nu mai voia altceva. Și se gândea în atâtea nopți pierdute cu el, că dacă i-ar vedea cineva în această intimitate caldă, ar fi geloși pe ei, erau atât de frumoși împreună, cei mai frumoși. Erau momente de fericire.

Era băiatul care o calma cu dragostea lui, cu tot ce era, de la piele, la gesturi, la ochi. Dar, de fiecare dată când el nu era imediat acolo, mintea ei diseca frenetic voci ale demonilor ce o împresurau. Îi șopteau ca o cheamă Lilith. Îi țipau atâtea în cap că ajungea să îi creadă, și, oricât de mult ar fi vrut să accepte dovezile de fericire, îl trăda pe Sebastian în favoarea iluziilor ei ce o împingeau spre durere.

Uitase de școală, de scris, de distracție, de prieteni, uitase de tot restul, ca să ce? Ca să îl iubească pe Sebastian. Dar îl iubea ea oare, când de fapt depindea obsesiv de el, și cum ajunsese un băiat fără de care ar fi fost bine mersi să îi macine într-atât universul? Poate că nici el nu și-ar fi dorit pentru ea ca ea să confunde relația lor cu o formă de a scăpa de realitate.

Și nu era iubire. Erau doar fricile ei, zidurile de frici de care se înconjurase țipându-i că nu e de ajuns, nici ea, nici restul lumii, chinuind-o până se jura să nu creadă în nimic, să se îndoiască de tot. Înebunea cu mintea tăind din întregul sufletului ei, și nu e că nu ar fi vrut să fie altfel, dar nu putea să gandească în orice alt fel.

Prima parte :Umbră

Share this:

Lumea era un joc între bine și rău. L-ai transformat în iad când ai ales răul, alergând ca o nebună după orice formă de vis pal, ca o promisiune care nu se va îndeplini niciodată.

Nu-ți face griji, copile. Iubirea crește ca o floare în deșert. Crește chiar și pe întuneric, își face singură lumină. Apare din nimic și transformă blestemele în binecuvântări.

Așa că plângi și bucură-te în acelaș timp. Totul era menit să se întâmple. Ți-am zis, iubirea e propria sa lumină. Numai în întuneric puteai să înveți să strălucești. E timpul să devii iubire.

Oricum, acum înțelegi, tot ce ți-ai dorit de fapt era ca cineva să înțeleagă toata durerea asta care te-a tras înapoi atâția ani. Acum știi că, de fapt, nimeni nu poate simți ce ai simțit tu. Ei nici măcar nu pot să accepte, pentru că mereu nedreptatea pare a fi acoperită cu aur orbitor.

E ok. Vezi tu, așa a fost să fie ca să înțelegi ca n-ai nevoie să te agăți de iluzii. Te rog să nu mai plângi. Nu mai uda încă o dată filele caietului cu lacrimi de durere. Totul va fi bine acum.