Cântecul ielelor (7)

cantul ielelor 72

Luna continuă să fumeze, crezând în sinea ei că nu e mare lucru. La urma urmei, nu simțea încă nimic.Tusea o apucă din nou la al treilea fum, și dâandu-i jointul lui Grasu, îi luă din mână paharul și îl dădu pe gât.

El o privi amuzat, și pasă mai departe.

Ștoul mai trecu pe la ea o dată. Lumea își mutase atențuia dinspre copilă, vorbind cu toții de-ale lor, mai departe.

Ea rămăsese mută, dintr-o dată neînțelegând ce zic cei din jurul ei. Timpul se dilatase, propriile mișcări i se păreau mult mai greoaie și sacadate. Se simțea copleșită. Încercă să închidă ochii, dar era și mai rău, parcă se pierdea printr-un tunel de gânduri. Nu ar putea să zică cât stătuse ignorată, nemișcată, acolo, că apoi i se făcu, dintr-o dată, greață. Coborî în fugă scările mansardei dar, ajunsă jos, nu își mai putu opri starea de rău până la baia din local.

Se aplecă peste balustrada terasei de jos, vărsă, și când termină se întoarse. În spatele ei așteptase tot acest timp un băiat, același care o privise insistent înăuntru, fără ca ea să știe. Era înalt, cu un palton negru pe el, păr blond , atât de decolorat că Luna se gândea că era vopsit. Înalt și deșirat, ochii lui erau albaștri, rotunzi, foarte blânzi. Îi dădeau o stare de calm.

-Ești bine? întebă el. Vrei să ajungi acasă?

-Da, exact asta vreau, răspunse, cu un glas amar.

-Vrei să te conduc? Sunt cu mașina… începu, dar ezită, ducându-și mâna la ceafă. Bine, știu că nu mă cunoști, dar pot totuși să-ți chem un taxi sau ceva. Nu vreau să pătești nimic, singură, în starea în care ești.

Fata se gândi o clipă. Străinul acesta îi dădea un sentiment bun, iar ea știa că vocea intuiției are mereu dreptate. Da, o cam ignorase în agitația din ultimele ore, dar clacase în tumultul de evenimente neprevăzute, nedorite, cu atâtea sentimente stranii ce le năștea în ea, și nu își lăsase răgaz să le simtă pe de-antregul. Le închisese ăn ea, speriată de nou, de schimbare. La fel de speriata era de ele și acum. În sinea ei, nu voia ca în seara asgta să doarmă în singurătatea gândurilor sale, așa că zise:

– Stau aproape, dar poți să mă conduci, dacă vrei.

– Ok, mergem spre mașină? Călin, apropo.

-Luna. Și nu, mergem pe jos. Vezi casele de acolo?

Călin se uită în depărtare, unde ea îi arăta cu degetul, și se întoarse la ea mirat, neîncrezător.

-Aici stai? În mijlocul pădurii?

-Exact.

-Bine… hai să mergem, Luna.

Cum mergeau, Luna privi cerul, și stelele i se păreau mult mai strălucitoare ca altădată, mai vii, parcă venind spre ea, cerul învârtindu-se. Amețită, se agătă de brațul lui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s