Sentimentul de azi #4

Azi pentru mine este despre acele vise cu ochii deschiși, când conștiința se dilată și simți dincolo de cuvinte, îți simți sufletul și cum ești menit să fii, chiar dacă nu poți înțelege.

Azi este despre a vedea fără să te uiți, a înțelege fără să întrebi.

Azi este despre cum marea este compusă din fiecare val, și cum fiecare val se lovește de țărm doar ca să se întoarcă în mare, pentru că în realitate unul nu este niciodată despărțit de tot.

Azi este despre acele vise cu bătrâna învârtind povești de copii în lăcașul ei subpământean. Sau cum am găsit-o, căutând-o, în mijlocul iernii. Cum o visez când o chem.

Azi este despre când energia kundalini se simte ca un dans pornind din șolduri.

Azi este despre cum nu-mi mai e frică de întuneric, ci îl găsesc reonfortant.

Este despre când manifest abundență, și despre a mulțumi când o primesc, pentru că știu că nu ține de mine. Ține de ceva mai puternic ca persoana mea, dar care o conține și iubește în totalitate.

Azi este despre a-ți aminti că da, viața este numai despre tine, dar să nu uiți că în același timp n-ai nici o putere singur.

Este despre cât de grăitoare este tăcerea în meditație, că uneori nici nu-ți vine să mai deschizi ochii la lumina realității, atât de anostă față de ce-i înăuntru.

Este despre subpământean și ancestral, rădăcinile pe care le iubesc acum și sunt recunoscătoare că le pot vindeca prin mine.

Azi mulțumesc pentru toate acestea și vă urez și vouă zile asemenea.

Azi este despre Kildine, un frumos basm românesc, dar puțin cunoscut, cu o prințesă ce s-a născut sălbatică într-un regat dominat de rațiune, și cum “vrăjitoarea ce rea” a blestemat-o cu cel mai frumos dar, care a condus-o pe Kildine în singurătate în grija a 12 vulturi, până s-a întors acasă și a devenit regina mult iubită, învățând regatul că și umbra are rostul ei, pentru că în inimă este cel mai întuneric.

Azi este despre Loba, bătrâna deșertului care strânge oasele lupilor și când are un schelet complet, îl readuce la viață. Precum ne vindecăm noi cu adevărat, tămăduind rând pe rând fiecare bucățică.

Reclame

Speranțe sordide

Ieșirea din spate, un hol metalic plin, spațiu de stat la țigară, mereu îmbâcsit de oameni, îmbibat în senzații de zăpușeală, luminat într-un portocaliu strident. Într-un colț, o pancartă electrică te sfătuia: „Don’t text your ex!” Bun de făcut o poză lângă, de pus pe Instagram, gândeam. Și încercam în același timp să surprind viața în litere atunci când eram în mijlocul ei, dar am ajuns acasă cu frânturi de clipe, schițate în grabă. Așa se lasă viața, ridicată în slăvi abia după ce a fost trăită, e inutil să încerci să le faci pe-amândouă în același timp.

-Mă iubești? întrebă băiatul exuberant, lipicios și cu sufletul țipând mereu în exaltare.

-Te iubesc din tot sufletul! răspunde ea, cu o veselie mai mare decât propriul trup.

Și un necunoscut se bagă în seamă:

-Dar pe mine?

-Pe tine vrei să te iubesc? Vrei să fii noua mea feblețe?

-Da!

Nu mai eram atentă acolo, pentru că, prin pretextul unui foc, o tipă începuse o conversație cu mine. Acea seară era „mamă”, avea grijă de amicul ei băut. În rest, visa să facă artă, nu copii. Și mi-a arătat un pandativ auriu primit de la mama ei, scria: „Go after dreams, not people.” Ne-am despărțit în muzica asurzitoare din club la un moment dat, a dansat o vreme lângă mine și apoi m-a strâns fugitiv de mână înainte să plece, lăsându-mă cu povestea ei incompletă. Cu o frântură despre destinul ei care mă atrăgea ca un magnet, că l-aș fi vrut și pentru mine.

Și-n alte clipe, un tip dansa în jurul meu, aplecându-mă, învârtindu-mă, dansuri să uităm de cine suntem și câte lipsuri avem să acoperim. Still, I won’t text my ex, believe me.

Un tip care zisese că sunt drăguță mă trăgea într-un sărut iar eu mă feream, dezgustată.

Un băiat îmi povestea despre jurnalism. O fată frumoasă ni se alăturase, spunându-mi că sunt atât de tânără, și căt timp mai am.

Un regizor privea în gol mulțimea de oameni, iar la țigară veni lângă mine, ne amintirăm că ne cunoaștem de altă dată tot pe-aici. Îmi dădea părul pe spate și îmi spunea că machiajul mă ascunde în timp ce îi îndrugram despre cărți și scris. Un tip care se prezenta drept actor începu să-mi vorbească despre cât de tânără sunt, și cât timp mai am să experimentez. Fumul în hol devenea înțepător. La un moment dat, mă uitam în ochii actorului și mă întrebam de ce nu își dă seama că nu îl mai ascult, trăncănind cu aceeași fervoare, de parcă ar vorbi doar pentru el. Profit de momentul în care îmi văd prietenii cu care venisem ca să mă întorc la ei și să îi ignor pe cei doi, Iepurele de Mai și Pălărierul din lumea teatrului.

-V-am căutat peste tot!

-Da’ și noi pe tine!

Ce-i drept, cam dispăream, pierdută în universurile tuturor acestor personaje demne de Țara Minunilor, și dorindu-mi în scecret să fi fost ca acel regizor, singur, transparent și melancolic în mulțime. Atenția mă obosea, dar fervoarea tinereții și habar n-am ce din mine nu prea mă ajutau cu anonimatul.

***

Bine că îmi place să dansez. Dansez cu miscări puternice, unduitoare, îndrăznețe, dar niciodată prea lascive. Dansez de parcă nu mi-ar păsa de toate durerile surde care răsună în inima atunci când muzica nu asurzește, iar mulțimea nu te face să te pierzi în apa ei cețoasă de sentimente.

Mă întreb: oare e locul meu aici? Într-un local vibrând de la difuzoare, care alungă din mine tăcerea. Dar nu mai am de ce să fug de ea, și sedativul ăsta nu mă liniștește, doar mă face să simt o energie confuză în jurul meu. Oare sunt prea sensibilă? Că privirile pierdute care trag de sufletul meu mă îmbolnăvesc.

Întreabă stelele

Și, cum trece timpul, cu atât mă zbat mai mult să-i dau o clipă de răgaz, să privesc mai cu zel apusurile și amintirile dulci. Uneori, îmi pare ca aripile mă poartă în plonjare liberă pe curentul vieții. Iar vântul îmi înfoiază penele pe tărâmuri necunoscute.
„Hei, uite ce lucru simpatic și inutil am găsit.” , mi-ai zis.” E o aplicație care îți arată stelele în zona în care stai.”
„Uau! O hartă a cerului?”
Căt iubesc stelele!Ei sunt părinții divini ai dorințelor mele. I-am zis să-mi dea și mie aplicația. Voiam să văd dacă pot ghici în harta celestă de soarta are a-mi da sau a-mi lua plată. Vezi, m-am reîncarnat de sute de ori într-un singur început firav de viață. Iar plexul meu solar rămâne o gaură neagră.

Obiecte ascuțite- recenzie

Poate că ați auzit de serialul „Sharp Objects” de la HBO. Ei bine, eu m-am îndrăgostit din prima de aerul misterios și întunecat la problematicului personaj principal, Camille Preaker. Și, înainte să mai trec la episodul 5, mi-am cumpărat cartea pe care este bazat, cu același nume, scrisă de Gillian Flynn.

Camille este o jurnalistă din Chicago pe undeva pe la 30 de ani, ajunsă aici din Wind Gap- o suburbie pe care protagonista o descrie în mod repetat ca tipul de loc din care puțini au minte ca să plece.

Bine, decizia ei crâncenă de a părăsi acest loc are legătură și cu trecutul de care a vrut să uite, implicând o viață sexuală bogată și rușinoasă începută de la vreo 13 ani, amintirea de nesuportat a unei surori moarte și o mamă înstrăinată, rece.

Viața ei primește din nou o întorsătură stranie în ziua în care șeful ei o trimite să investigheze crimele ce au loc în orașul natal. Camille se grăbește să plece în aceeași zi, cât mai repede, să nu aibă timp să se râzgândească prea tare.

Se duce acasă să își facă bagajul, un apartament mai mult gol și impersonal, de parcă abia se mutase cineva acolo. Are grijă să își înece toate emoțiile în tărie, la fel cum va face pe tot parcursul romanului.

Pe parcursul cărții îi cunoaștem pe mama lui Camille, o Cruella de Vil în haine de păpușă Barbie, pe sora vitregă mai mică, o adolescentă crudă, populară, după care salivează toți puștii și care pare a suferi de un grad periculos de bipolaritate, un polițai fițos din afara orașului care o face pe Camille să simtă fluturași în stomac, pe fostele prietene din liceu ale fetei, acum toate căsătorite,complet lipiste de noțiunea feminismului și pentru care cea maiare distracție este bârfa. Iar cele două fete ucise bântuie atmosfera, fiind pe buzele tuturor, atât ca o tragedie, cât și ca un eveniment unic, scoțând un pic micul orășel, a cărui preocupare principală erau până acum fermele de porci cu care își menținea economia, din plictis și anonimat.

Dacă toate acestea nu făuresc o priveliște cel puțin nesănătoasă, așteptați să ajungeți la pasajele în care este descris vivid felul în care Camille își încrustează cuvinte pe piele, cu lame sau cuțite, cuvinte dintre cele mai absurde, care zvâcnesc dureros și obsesiv pe pielea fetei ori de câte ori ceva îi amintește de ele. Cuvinte care au împins-o pe ușile de spital ale secției de psihiatrie, din simplul motiv că nu prea îi mai rămăsese spațiu gol pe trup ca să le însemneze. Finalul însă e cireașa de pe tort în acest thriller psihologic grotesc. Dar fără spoilere, îl descoperiți singuri.

Una peste alta, nu recomand cartea persoanelor care nu înghit ideile dure și scenele violente, dar o recomand cu tărie celor care tocmai asta iubesc la o carte- atmosferă și personaje controversate, dark. Este o carte ușoară, cu iz comercial, dar extrem de plină de impact, personajul principal este complex, și, în rezolvarea misterului crimelor, apar foarte multe întorsături de situație, iar finalul este neprevăzut.

https://youtu.be/DgljcMqPG98

Și noaptea în care ai fost închis a fost timpul deciziei tale…

Tăcerea sacră din suflet poate lumina calea pe care se merge cu destinul. Semnificația lui stă ascunsă în astfel de nopți adânci, străbătute de taine stranii, pe care numai cel ce nu se definește prin iluzii le poate vedea. Noaptea își are trilul ei magnetic, cu care se contopesc doar cei ce știu s-asculte.

Vântul, ce învelește mângâietor trupurile, foșnind cristalin printre  frunzele copacilor, este mai viu decât în alte seri. 

Cei ce urcă pădurea până în vârf sunt cei ce au învins fiarele din ei, pe aici pot urca decât cei cu firea neimblânzită și cu picioare prin mii de locuri încercate, cei cu mintea deschisă la noi orizonturi, cei cu inima pură.

Aceia, ținându-și fețele plecate în umbra vălului, sunt ghidați de razele lunii pline, împletindu-se dantelat cu tăcerea din sufletele lor. Își strâng bucuria ca un halou de lumină în jurul lor, până ce ajung.

În spatele acestor porți stau închise, învăluite în ceață, toate cuvintele infinite lăsate de strămoșii lor ieșiți din timp. Cei ce intră acum în lăcașul de oase și creneluri văruite știu că nu mai pot ieși până la răsărit. De multa vreme se spune că le vine la toți rândul, iar cel ce va deschide ochii spre a privi în interior va afla, în dansul cromatic, de fluturi, al vieții, drumul spre acest templu sfânt.

Ochii celor ce caută acum printre gravurile risipite pe morminte lucesc de intensitatea unei dorințe ce taie  prin nebănuit, fără frică. Ei știu de pe acum  că limitele sunt doar vraja din plasa seducătoare de vise a nopții.

Adânc sub piatră sunt coborâți să vegheze păpușarii lor din altă lume.

Păpușarii croiseră acești oameni după chipul și asemănarea lor, și le dăruiseră grădina universului ca să vadă cu ochii lor măreția ființei. Mai mult decât atât, păpușarii, iubindu-și creația mai mult decât orice, doreau ca aceștia să aibă puterea să creeze la fel cum au fost creați. Pentru a împlini această misiune, păpușilor li se dăruise grădina  și libertatea de a o stăpâni, dar fuseseră spălați în uitare, astfel încât cunoașterea numelui din care au izvorât, odată pierdută, vor putea alege dacă să caute adevărul etern, croindu-și o lume din propriile hățișuri ale destinului, sau să rămână orbi, purtați de soartă ca un fulg de nea în bătaia vântului.

Cei ce învățaseră să manevreze destinul, învățaseră să vadă culorile lumii ce și-o doreau născută mai întâi din întunericul lor lăuntric. Acolo, în ei, descoperiră cum să contracte viața la tăcere, astfel încât să audă ecoul numelui de mult pierdut.

După  acest  cuvânt se uitau pe morminte oamenii de umbră cărora le fusese sorocită cheia templului în această noapte. Iar când își găseau sălașul propriului păpușar,  imprimau pe frunte de pe piatra lui simbolul ce exprima în esență propriul adevăr.

Puzzle

Cât ți-a luat să îmi auzi vorbele venind spre tine ca gloanțe? Mă măream, roșie, și roșu e culoarea ta preferată. Dar furia mea a fost focul careți-a transformat sentimentele în scrum. Iar camera mea din sulfetul tău a înghețat.

Cum, de ce mă măresc așa, să cuprind în mine toată viteza lumii câteodată? tu ziceai că sunt un puzzle de nerezolvat.

Mult timp după aceea, te-am întrebat dacă mi-ai dat de cap. Tu ai mormăit: ” Da…”.

M-a durut enorm, pentru că am memorat sfaturile tale cu o fervoare religioasă, dar eu nu păream a mai fi muza ta.

Oare ai văzut în labirinturile care făceau din mintea mea un univers distopic? Oare ai văzut cât de tare țipa mintea mea de la șirul de conexiuni blocate? Indusă în nesiguranță, răstignită în amintiri, blocată sub adevăruri mormântale.

O mână de zaruri (aruncate de-a valma)

-Cine ești?, spuse.

.-Doar o tipă normală, nu crezi?

-Nu, când scrii misterios pe carnețele. Despre ce scrii? Despre noi?

-Nu, doar mă pierd și scriu uneori.

-Pe carnețele cu Alice… Te tripezi pe acid?

-Ce… „acid”? Nu, doar uneori simt că scad și apoi mă măresc dintr-o dată.

-Dar ce mănânci demento, pastile?

-Destul de mult. Și văd că vrei să mă salvezi. Îmi place asta.

.-Da? Păi… mie îmi place de tine.

-De-asta vreau să evadez cu tine de aici, dar vezi, mintea mea se pierde în labirinturi tesute ca o pânză de păianjen, învăluind în umbre o singură imagine pe care nu vreau să o văd. Și țes cărări aberante, învârtindu-se, perindate de brazi întunecoși. Mă înalț cu o karmă către cer, și știu că singurul lucru care mă face să nu o retrăiesc încă o viață, este să iert ce fum de cenușă poartă în mine. Și mă holbez nemișcată în vidul din ochii umbrei ce mi-a transformat viitorul într-o mare spaimă.

.-Ce…? E doar în capul tau.

-Normal, în capul meu mic. Știi, ăla pe care îl avem toți ca mască. A preluat controlul asupra imaginii mele, funcționează ca un roboțel pe formulele vechi pe care i le-am setat, în timp ce eu plâng, ascunsă în fundal, un tablou monumental, care m-a omorât, și un om care m-a coborât în iad pentru eternitate. Nici nu stiu dacă visez sau nu.

-Nu înțeleg. Ce e în capul tău?

-Ceea ce vreau să zic e că n-ar trebui să te îndrăgostești de mine. Știi? Am chestia asta. Preiau energia oamenilor. Și sufletul meu te-a sărutat, și erai tot verde. Și am devenit toată aurie, iar sufletul tău a lăsat sufletului meu un tipar sub piele. Aș fi vrut să stai lângă mine mai mult decât demonii și umbra ce mă împing spre dezastru.

-De ce?

-Pentru că plângeam odată cu tine și mă înduioșam la fiecare umbră a ta. Parcă erai o rază de speranță, ceva real. Înțelegi?

-Nu, nu înțeleg! De ce?

– Ai rămas ca o rugăciune în urmă, nu vezi? Și n-am înțeles niciodată că rugăciunile pot avea prețul propriei răstigniri. Știi, odată m-am întâlnit cu propriul înger păzitor, pe cărări din inimă. El mi-a arătat cheia spre tărâmul tăcerii.. Eu însă i-am întors spatele, fugind ca Alice după iepure într-un univers distopic.

-Nu… nu înteleg încă.

-Precum o fantomă, am refuzat să mă duc spre alte orizonturi, și am rămas aici ,cu prețul de a plăti zadarnic durerea de a trăi clipa morții pe fundal. Doar că primesc shoturi de la viață cu tine și devin dependentă, ca un drog nou. Cel mai tare de până acum.

-Da, înțeleg. Păi, ești pregătită acum să mă iubești mai mult decât pe demonii tăi?

Psihoze colective în film și literetură

Zilele astea m-am ocupat de contribuția mea la un proiect de facultate legat de psihozele colective (tulburări la nivelul personalității și comportamentului grupului uman). Probabil am adormit cu grija materialelor pe care aș putea să le propun, în timp ce ceilalți colegi mi-o luaseră deja înainte cu o groază de informații ce îmi limitau mie research-ul. Soluția care a produs declicul a fost visul meu cu nuvela Alexandru Lăpușneanul și scena manipulării mulțimii de țărani de către acesta.

De aici a pornit o adevărată furtună de idei și căutări, toate centrându-se pe problematica psihozelor sociale, induse sau nu de un lider, așa cum apar ele portretizate în literatură sau filme. Unele din descoperirile pe care le-am găsit mi se par extrem de interesante, și îmi îngădui plăcerea  de a le împărtăși cu voi, cred eu ca vă vor trezi curiozitatea și stimula „autostrăzile neuronale.” 🙂

1.Alexandru Lăpușneanul este prima nuvelă istorică din literatura română, de asemenea și prima care introduce personajul colectiv, mulțimea.

De fapt, Costache Negruzzi realizează cu măiestrie un profil psihologic al mulțimii, cât și al conducătorului manipulator, tiran, și a legăturii dintre cele două.

O gloată de oameni de rând se strânge la porțile domnitorului, din simpla curiozitate de a afla de ce acesta a ucis la un festin mai mulți boieri. Profitând de ocazia de a manipula mulțimea în scopurile proprii, Lăpușneanul decide să o instige împotriva lui Moțoc, un boier de care voia să scape.

Mai întâi, mulțimea se trezește dezorientată în fața întrebării “ ce vor și ce cer”, lansată de domnitor. În spirit de turmă, ei încep să strige primul slogan auzit, rostit de un instigator al domnitorului, care se naște pe buzele tuturor până ce devine o emoție colectivă. “Capul lui Moțoc vrem!”

Psihologia de grup este conturată prin mișcarea trupurilor care se adună încet, din nevoia unității de acțiune, constituindu-se treptat într-o singură ființă: “Începu a se strânge cete-cete”, “Toate glasurile se făcură un glas.”

Simbolică este și replica lui Alexandru Lăpușneanul referitoare la țărani: “Proști, dar mulți.”

2.Romanul 1984 a lui George Orwell hiperbolizează viitorul sumbru al succesului regimurilor totalitare, scris într-o epocă în care acestea abia se conturau pe scena politică a lumii.

În lumea fictivă a romanului, Oceania, conducătorul politic, numit Fratele Mai Mare, este cel care manipulează sforile societății, folosind propaganda ca mijloc de supunere a maselor.

Controlul social se realizează mai ales cu ajutorul tehnologiei- televizoare, microfoane și computere- manevrând total informatia pe care cetățenii Oceaniei o primesc și o transmit. Sloganul principal pe toate pancartele este : “Fratele Mai Mare te vede!” De asemenea, Partidul educă copiii, tot prin programe de manipulare prin îndoctrinare, să își spioneze părinții, raportând orice probleme observate de neloialitate împotriva Partidului.

3.Nosedive- episod din Black Mirror.

Apare o lume a viitorului dominată de de rețelele de socializare. Folosind implanturi de ochi și telefoane mobile, oamenii dau automat o notă de la 1 la 5 stele persoanelor cu care interacționează , chiar și la prima vedere (ex: vânzătorul de la cafenea). Psihoza colectivă se observă clar din denaturarea relațiilor umane. Deoarece ratingul unei persoane afectează significant statusul lor socio-economic ( slujba pe care o au, casa pe care o dețin, totul se plateste în like-uri), sistemul încurajează relațiile nesincere și aviditatea de a fi o persoană plăcută în aparență, fără a da prea multă validitate sentimentelor personale. Potențialul degradant al acestui sistem este portretizat de Lacie, care, pentru a obține un apartament de lux, trebuie să își mărească statutul și popularitatea. Ea crede că a găsit această oportunitate când o prietenă de-a ei din copilărie o invită să țină un discurs la nunta sa, loc în care se vor strânge mulți oameni cu note de 5 stele. Printr-o serie de evenimente ce o dau peste cap, în febra de a ajunge la nuntă, ratingul lui Lacie scade la zero. Este închisă, și cipul care era conectat la sistemul de rating îi este scos. Scena finală este zguduitoare, când tânăra își varsă toată furia pe tipul din celula de lângă, amândoi țipând unul la altul, simțindu-se în sfârșit eliberați de presiunea socială, liberi să își exprime neplăcerile și angoasa fără a fi notați negativ.

 

Bun, acum o să vă rog pe voi să porniti discuția pe acest subiect. Voi ce exemple de astfel de distopii cunoașteți? Ați întâlnit cazuri de danturări ale percepției colective în jurul vostru? 

Aștept cu drag părerile voastre. Sper ca v-a plăcut acest articol!

 

Basme

Belle arăta mai frumoasă în sălbăticia pe care o descătușa vinul în ea, gândea Alice. ” Pentru că asta este frumos la Belle, de la buclele ei rebele- ce păcat că și le prinde în coadă-, la zâmbetul ei colorat, imens, până la formele curbate obscen.”

Erau numai ele două în acest bar sordid, și ele două păreau atât de mult niște străine, în acest moment absente, cu gândul la regretele pe care vinul începea încet- încet să le aduca la suprafață.

Dar comunicau. Comunicau numai ca să își aștepte rândul să împărtășească vina din ele, de parcă, odată verbalizate, ar apăsa mai puțin pe suflet. Totul începuse de la un joc adevăr- adevăr: „Care e cel mai dureros moment din viața ta?”, ” Care e cel mai rău lucru pe care l-ai făcut?”

Conversația s-a tot depănat până au început să-și dezbată temele centrale din propriile vieți.

Belle: Știi că e ca în povești, nu? Eu sunt fata timidă, cu părul prins în coadă, ochelari și îmbrăcată sport, captivă mai mult în basme din cărți decât în realitate. Sau, mă rog așa mi-ar plăcea să fiu, doar ca el să fie bruta pe care o pot transforma în prinț. Chiar l-am ales bine, nu? Boxeur, mai mare, distant și rece, mă domină și apoi mă lasă fără finalul capitolului, scăpându-mi printre degete fără să îmi dau seama ce e între noi.

Feeric, nu? Nu sună așa dulce în realitate, dar e fantezia mea, mereu a fost, să îmblânzesc măcar un demon din exterior, dacă pe-ai mei tot îi îngrop atât de adânc, nesuportând să-i văd în față, chiar cu prețul de a fi o persoană slabă, supusă lor.

Mă întreb, oare el ce poveste găsește în mine, trăind o secvență din karma pe care o va repeta la nesfârșit, într-o singură viață?

Și vezi cum se conectează toate aceste simboluri pe care le iubim până devin laitmotivuri în legendele personale? Se simte așa de profund, te lovesc atât de tare, de nici nu maiștii exact: cum?, unde?, cine a început?. Eu sau el?

Povestea noastră de iubire, așa iluzorie, este un dans tandru pe care îl ascundem sub forma luptei, fiecare cu frici prea mari ca să ne abadonăm dincolo de aparențele ce ne protejează unul de altul, și pe fiecare de propria umbră.

Venin

 

43952628_242370639969210_7003046310450298880_n

Ea: Sunt îmbrăcată în toate inelele fatalităților. Sunt ca o cutie a Pandorei deschisă. Doamne, cineva să mă salveze. Dar cine? Tu nu poți. Tu nu vrei să îmi interzici să mă pierd, vrei să mă captezi să mă pierd doar pentru tine. Suferința îmi contopește sufletul cu atâția oameni, ca să rămân să mă agăț de ei până mă împing în noroi, și să tremur sub duș. Vanitatea mă face să mă pierd dimineața pe străzi pustii ale centrului vechi, căutându-mi chipul în cioburi de oglinzi.
El: Simt că era karma să te întorci în viața mea. Destinul ți-a plătit-o în locul meu. Poate trebuia să vezi ce gust are voma ta, voma lor, ca să te trezești la realitate. Sau, cine știe, să mi-o plătești mie. Vezi ce faci, că filmele în care joci sunt ireale… aiurite.
Ea: Îți mulțumesc pentru că ai fost acolo să mă asculți și apoi ai renunțat subit. Că mi-ai promis adevărul în labirinturile din capul tău și m-ai ținut apoi sub valuri să mă înec. Îți mulțumesc pentru găurile negre din galaxiile mele. Si că mi-ai scris povestea, într-o seară, printre blocuri, apoi m-ai lăsat baltă, privind soarele strălucind peste lacrimile mele. Că m-ai avertizat :”Nouă ne place sa testăm încrederea cuiva până îl apucă panica și își dă pe față adevăratele culori.”
El: Vezi, simți acum, gustul veninului? Eu, imediat, da, exact ca un vampir, vin să sug sângele. Că m-ai umplut de ură.
Ea: Ură? Cunosc sentimentul. Mă împinge să îmi pun mâinile în cap de fiecare dată când te bați cu pumnul în inimă.
El: Zici de rădăcinile tale, dar ele se prind de rău. Ai ales să te încrezi în mine, eu aștept să îți înflorească mintea de la venin.
Ea: Ei, dacă crezi că îți voi îmblânzi ție durerea și potoli neliniștile, aștepți degeaba. Eu îmi hrănesc încet sufletul în timp ce tu, când ți se umple frigul din centrul ființei cu verde, ești doar mortul care îmi joacă cărțile de tarot.Te voi lăsa în urmă, îngropa în nonsens și se va pune praful pe ce am fost noi vreodată.
El: Îți place să vorbești despre măști, dar eu nu cred că îți văd încă cu adevărat culorile doar pentru că rimelul ți se scurge.
Ea: Un detaliu mic îți scapă. Că ochii mei mocnesc de la zâmbetul tău sarcastic. Știi ce se ascunde în ochii mei, așa, tiviți cu naivitate? Numai tu crezi că e naivitate. Eu doar încerc să îmi păstrez inocența în circul fără sfârșit.
El: Vai, dar ce culoare au ochii tăi! Nu stiu dacă văd numai foc in ei, dacă nu văd și sânge. Ai dat tu în sfârșit de tavanul cuștii până s-a crăpat. Cum îți place ce simți acum? Și imaginația ți-ai pierdut-o de când o arzi cu zăpezi albe în toiul verii.
Ea: Chiar dacă te ascunzi în sensuri duble, minciunile tale sunt prea penibile ca să nu văd prin ele. Nu o să fii mai mult decât încă un motiv să îmi ascut intuiția, să învăț să țip când nu-mi convine ceva, să știu de unde să mușc și cum să las timpul să lovească înapoi, în timp ce mă privești cum încă pășesc intreagă peste bombele tale. Vezi tu, sunt însăși cutia Pandorei umblând prin lume. Mai am speranță ascunsă în mine, gata să o folosesc precum gloanțe, rădăcinile mele sunt adânc împământate dincolo de tot nimicul pe care mi l-ai oferit.
El: Chiar crezi că o să câștigi ceva dacă tot ce transformi în gloanțe sunt cuvintele tale, dure și răstite, reținându-ți un scuipat? Să îți amintesc că tu m-ai chemat aici? M-ai chemat să te-ajut, iar acum îți întorci vorbele pe dos, că acum știi că am venit să îți servesc propriul medicament. Așa îți trebuie dacă ne diseci ca pe niște monștrii pe toți ce încercăm să îți salvăm sulfetul secat. Nu știi cum învârt eu roata sângelui negru care se scurge pe furiș din tine. Mi-am pierdut, familia, știi? N-ai de unde să știi, că ai fugit departe, prea abrupt ca să înțeleg cum tot visul s-a transformat în coșmar. Probabil pentru că eram singurul care visa la cai verzi pe pereți.
Ea: Tu nu înțelegi că fata pe care o vezi acum în fața ta nu e aceeași care a fugit, lăsându-te consumat de tot.
El: Atunci, de ce încă vânezi tot trecutul, de ce te învârți în aceleasi cercuri, care te trag înspre aceleași văgăuni? M-ai bântuit atâția ani fără să sper, și acum revii să-mi arăți cât de grav ai luat-o pe cărări. Știu că o să pleci iar, știu că nu sunt destul de bun, și crede-mă, nu am ce intenții crezi tu, doar vreau să te sperii, să descoperi singură unde greșești, ca în final timpul să curgă fără să te mai agăți de câte un deja-vu. Eu vreau să iîți ofer un duș cu apă rece, o sa-ti fiu ultima etapă în boala asta pe care o simți în vene.