O mână de zaruri (aruncate de-a valma)

-Cine ești?, spuse.

.-Doar o tipă normală, nu crezi?

-Nu, când scrii misterios pe carnețele. Despre ce scrii? Despre noi?

-Nu, doar mă pierd și scriu uneori.

-Pe carnețele cu Alice… Te tripezi pe acid?

-Ce… „acid”? Nu, doar uneori simt că scad și apoi mă măresc dintr-o dată.

-Dar ce mănânci demento, pastile?

-Destul de mult. Și văd că vrei să mă salvezi. Îmi place asta.

.-Da? Păi… mie îmi place de tine.

-De-asta vreau să evadez cu tine de aici, dar vezi, mintea mea se pierde în labirinturi tesute ca o pânză de păianjen, învăluind în umbre o singură imagine pe care nu vreau să o văd. Și țes cărări aberante, învârtindu-se, perindate de brazi întunecoși. Mă înalț cu o karmă către cer, și știu că singurul lucru care mă face să nu o retrăiesc încă o viață, este să iert ce fum de cenușă poartă în mine. Și mă holbez nemișcată în vidul din ochii umbrei ce mi-a transformat viitorul într-o mare spaimă.

.-Ce…? E doar în capul tau.

-Normal, în capul meu mic. Știi, ăla pe care îl avem toți ca mască. A preluat controlul asupra imaginii mele, funcționează ca un roboțel pe formulele vechi pe care i le-am setat, în timp ce eu plâng, ascunsă în fundal, un tablou monumental, care m-a omorât, și un om care m-a coborât în iad pentru eternitate. Nici nu stiu dacă visez sau nu.

-Nu înțeleg. Ce e în capul tău?

-Ceea ce vreau să zic e că n-ar trebui să te îndrăgostești de mine. Știi? Am chestia asta. Preiau energia oamenilor. Și sufletul meu te-a sărutat, și erai tot verde. Și am devenit toată aurie, iar sufletul tău a lăsat sufletului meu un tipar sub piele. Aș fi vrut să stai lângă mine mai mult decât demonii și umbra ce mă împing spre dezastru.

-De ce?

-Pentru că plângeam odată cu tine și mă înduioșam la fiecare umbră a ta. Parcă erai o rază de speranță, ceva real. Înțelegi?

-Nu, nu înțeleg! De ce?

– Ai rămas ca o rugăciune în urmă, nu vezi? Și n-am înțeles niciodată că rugăciunile pot avea prețul propriei răstigniri. Știi, odată m-am întâlnit cu propriul înger păzitor, pe cărări din inimă. El mi-a arătat cheia spre tărâmul tăcerii.. Eu însă i-am întors spatele, fugind ca Alice după iepure într-un univers distopic.

-Nu… nu înteleg încă.

-Precum o fantomă, am refuzat să mă duc spre alte orizonturi, și am rămas aici ,cu prețul de a plăti zadarnic durerea de a trăi clipa morții pe fundal. Doar că primesc shoturi de la viață cu tine și devin dependentă, ca un drog nou. Cel mai tare de până acum.

-Da, înțeleg. Păi, ești pregătită acum să mă iubești mai mult decât pe demonii tăi?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s