Un drum tăind prin noapte

– Încetează!

– Să încetez ce?

– Să te mai conectezi la mine.

– Dar nu făceam asta.

– Ba te-am simțit. Ai încercat să intri în mine.

– Nu, intrasem în inimă. Încercam să mi-o deschid să cuprindă toată noaptea și tăcerile acestor clipe prin care tăiem universul. Poate asta ai simțit, de fapt.

– Posibil. Oricum, preiau ușor emoțiile celor din jurul meu.

– Da, și eu, suntem la fel. De aceea mă agit atât de tare când te văd așa, îngrijorat, obosit. În orice caz, ce era dacă mă conectam la tine?

– Păi nu e bine să te conectezi la oameni fără permisiunea lor.

– Nici dacă vrei doar să le trimiți lumină?

– Nici. Conectându-te cu ei, energiile voastre se unesc, și are loc un schimb karmic.

– Păi asta e și ideea, nu? De aceea uneori trebuie să te conectezi cu oamenii, dar numai prin lumină, iubire și vindecare, ca să vă eliberați din mreaja tuturor acestor rețele interemoționale care mai mult țin pe loc. E singurul mod în care îndrăznesc să mă apropii de sufletul lor, atunci când ei nu sunt atenți. Știi că nu pun intenții egoiste în nimic, pentru că nu-mi place să mă joc cu focul.

– Bine, atunci.

– Dar tu de ce te ascunzi? Ce ți-e așa frică să văd?

– Mi-e frică să nu vezi ceea ce nu vreau nici eu să știu încă. Cine știe unde ne duce acest drum, tăind prin noapte? Când am plecat la drum credeam că știu deja totul. Acum, descopăr în concret înțelesuri noi, ce nu le vedeam înainte. Și, cum credeam înainte, când știam mai puține, că înțeleg deja fiecare substrat, acum mă pierd în semnificații…

– Păi, normal, așa se întâmplă când pornești la drum. Vezi tu, am lăsat o lume în urmă, deși nu am atins-o încă pe cea dinainte. Le mai simțim pe amăndouă, dar momentan nu mai aparținem nici uneia.

– Și dacă murim înainte să ajungem acolo?

– Trebuie să existe porți și în moarte. La cea trupească, mă refer.

– Dar dacă murim sufletește?

– E foarte grav, atunci. Ne pierdem cârma. Ne pierdem un trecut mai mare decât cel pe care l-am adunat în trup. Pierdem firul care ducea către începuturi, ori noi nu am plecat la drum doar ca să ne întoarcem acasă?

– Eu am uitat și de unde am plecat.

– Din iad.

– Deci suntem demoni?

– Poate doar niște îngeri căzuți. Nu suntem răi, oricum.

– De unde știi?

– Pentru că răul nu poate ajunge unde mergem noi.

Cub rubik 3

Și cuvintele… cuvintele sunt camere, eu sunt arhitectul, la fel de bine cum eu sunt alchimistul, și cuvintele sunt senzațiile pe care eu le amestec în eprubeta mea din inimă.
Atât de obsesive sunt…
Dar să-ți spun un secret?
Artiștii sunt arhitecți doar pentru că sufletul lor se frânge, și eșuează de fiecare dată să îl reconstruiască.
De aceea templele pe care le încropesc sunt toate catedrale gotice.
Așa simt eu să îmi exprim imperfețiunile. Prin creneluri alambicate și turle tăioase în noapte, prin mii de umbre veghind coridoare între ziduri frumurii. Pereții, de fapt spațiile dintre cuvintele mele, vor să țipe adevăruri prea mari pentru ei ca să îi păstreze și să le oblojească răsunetul.
Viața are volumul dat la intensitate maximă prin cuvintele mele. Și numai prin ele pot să simt că trăiesc.
Se zice că raiul este un loc pe Pământ, și depinde de alegerile noastre dacă îl trăim aievea sau nu. Eu am ajuns să cred că raiul este doar un moment ce apare din când în când, nu rămâne pentru totdeauna, e dinamic, îți scapă printre degete. Dar poate lucrurile stau așa că să realizăm ce înseamnă binele mai mult, și să îl iubim mai mult

Cub rubik (2)

Vreau să vorbesc un pic despre acei oameni care simt mai mult decât pot să spună în public. Cei ce îți trosnesc autostrăzile neuronale, fie că fac muzică, dansează, scriu pictează sau orice alt mod de a-și alambica sufletul, creând forme noi din cenușa celor vechi.
Ei lucrează în tăcerea atotcunoscătoare a nopții, când restul dorm în tihnă. Ei vă simt poveștile dilatate în imagini vizuale, și cum vă ascultă întâmplător, își lărgesc antenele, să capteze dincolo de frecvențele pânzei de păianjen a lumii. Sinestezie, că fac din artă oglinzi. Transcendență, că prin această karmă de a absorbi viața în mult prea multe semnificații, ei se deschid deasupra aparențelor, către marea inconștientă, unde durerea bate fluviu în zidurile ego-ului, dorind să surpe la suprafață.
Așa sunt artiștii. Ei nu cunosc, dar știu.
Ochii mei au văzut pe zid acel simbol straniu al primului Cuvânt, care a făcut și desfăcut lumi. Când am respirat din nou visele hipnotice, iluzorii, ale lumii, am adormit sub vălul de uitare. Acum reinterpretez la infinit un ciob din imaginea primordială.
Acum poveștile pe care le cânt Povestitorului au o țesătură mult mai complexă, foile mele sunt pline de răsturnări de situație, și viața mea pare că are o șansă destul de mare să rețeasă firele din rețeaua timpului. Povestitorul stă înmărmurit ca un spectator în mrejele mele.
În final, mai vreau să zic atât: dacă credeți că admirați un artist, de fapt el vă admiră pe voi. Și dacă credeți că un artist, pentru că își pune sufletul pe tavă în operele lui, poate fi citit ca o carte deschisă, din contră, el vă citește pe voi.

Cub rubik

Ai vrut să te joci un joc, nu-i așa?

Da, recunosc, jocul tău m-a purtat pe culmi pline de nori, prin vârfuri de munți împăduriți, plini de iele și altfel de umbre.

Doar că jocurile mele sunt mult mai profunde, cu autostrăzi adânc în interior. Văd prin măștile tale, dar ceva mă reduce la tăcere. Știi ce? Propriul meu adevăr pe care mi-e frică să îl văd în față.

Sunt din alte lumi decât cea de aici, sunt sigură de asta. Nu-mi pot găsi rolul în jocul de măști. De multe ori, cerul nopții mă cheamă la el, ca pătura caldă a unei mame. Fiecare secundă cu cei din jurul meu  îmi aduce aminte că eu nu port o mască, dar pot să văd prin măștile lor. Le absorb, curg prin mine ca uimirea, culorile lor dizolvându-se în vidul din mine.

Imaginează-ți acel colț de Vamă, dinspre 2 mai, da, plaja aceea pustie plină de dubioși și pietre pe care ancorează alge. Ascultă nisipul spunându-și povestea miilor de pași pe care marea i-a șters în trecerea ei prin timp.

Vezi soarele apunând în linii de foc, sângerând pe boltă, când noaptea vrea să îi ia locul. Așa, doar ca să știi că orice sfârșit are un început. Și iubește acest adevăr.

Dar ține minte că singura cheie pe care o ai să ieși din labirintul durerii este să te întrebi „cum percep ceea ce simți?” mai degrabă decât „ ce simți?”. Crede-mă, prin ce treci nu poți controla, dacă nu înveți să te controlezi pe tine.

De fapt, nu există  sus sau în jos, precum karma și destinul sunt același fir de ață. Cum să nu dorești să-ți împlinești  și reîmplinești destinul, când ți s-a promis la finalul lui secrete nemuritoare, demne de a crea lumi la fel de complexe precum ale Povestitorului original?

Nu știi cine-i Povestitorul? O să-l găsești la prima răscruce de drumuri, cerșind povești. Te va lăsa în pace, să pleci mai departe, numai dacă povestea ta îi astâmpăra foamea. Altfel, îi vei spune povești în șir până îi va plăcea una. Și vezi, Povestitorul nu este așa de ușor de impresionat. El controlează toate firele narative, și le înțelege și limba. În orice dialect s-ar spune, poveștile lasă fără nuanțe același pergament gol.

Odată, Povestitorul a aruncat cu niște zaruri deasupra unei table de șah. Tabla luptei dintre lumină și umbră. Lumina  era destinul, umbra era karma inerentă, și zarurile,  doar o modalitate de a trage la sorți care să fie și cum să se îmbine cele două.

Destinul tău , în termeni largi, este de a trece de Povestitor ca să ai drumuri noi de descoperit, a duce în tot acest  timp o povară pe suflet, așa, ca un cub rubik, ce se poate repeta la nesfârșit pe aceleași tiparuri.

Când culorile cubului se reunesc armonios, el vibrează sunetul perfect.

Așa percep lucrurile , tot timpul trecându-le prin mai mulți stimuli de odată, căci prin sinestezie se naște transcendența.