Lună plină

Strălucește, slujește cerul, portocalie, luminoasă, dezvăluindu-se în toată splendoarea sa.

Ea este cea care călăuzește sufletul prin marea inconștientă, de la poveste spre altă poveste.

Ea ne pune în joc motivul ciclului pe care-l trăim dezvăluindu-i sensul puțin câte puțin, în ritmul în care își dezvelește lumina de pâcla de negură, noapte de noapte altfel.

Acum luna plină dezvăluie întregul poveștii cu toate lecțiile pe care le revela treptat în ciclul ei.

Și invită la concluzii.

Alegeri.

Luna ce o privesc prin ochii mei spune aceeași poveste de ceva timp, așa, repetitiv.

Are gust amar.

Să văd că, nici așa, cu cărțile pe față, nu mă pot hotărî să mă trezesc.

Să îmi dau seama că toate drumurile prin care încerc să-mi scurtez timpul, să-mi amân destinul, mă duc în ispită.

Reclame

Să nu vinzi înger păzitor!

Uneori chiar trebuie să plecăm.

Acolo unde e vară.

Poate că… undeva în sud.

Poate… La mare.

Pornim la drum și miroase a soare și vânt.

Pornim la drum și miroase a pește, gudron și alge.

Pornim la drum și rândunicile sunt pescăruși.

O cotim.

Iată gara.

Iar în spatele gării, știm sigur, în spatele gării se află marea.

Povestea din spatele cărții

O zână cu părul roz mi-a dăruit această carte. O tipă cu suflet de copil, veșnic tânăr, care caută răspunsuri la lumina lunii, îndrăgostită de animale. Cu pisica neagră și câine negru. Câinele, Alma, este un ditamai dulăul cu inimă blândă, ascultător și iubăreț, cu o pată pe nas în formă de inimă.

O dată, eu și zâna am găsit un porumbel pe moarte, am încercat să dăm în toiul nopții de un veterinar, dar prumbelul și-a luat zborul spre alte universuri chiar în brațele ei, schimonosit, cu ochii dați pe spate.

Altădată, fulgi mănoși de zăpadă cădeau peste București, iar zâna a spus:

-Zici că sunt bucăți de pâine căzute din cer pentru dragul nostru porumbel!

După o pauză:

-Știi, iubirea e cea ma puternică forță din univers. Ea poate schimba tot, tămădui orice.

– Da, dar pentru cei ce au motive să se teamă de întuneric, iubirea e de neatins.

– De ce crezi asta?

-Fiindcă în inimă este cel mai adânc întuneric.

Da, fata care mi-a dăruit această carte ușoară ca briza mării, este ea însăși o împletitură de povești.

Despre roman

„Să nu vinzi înger păzitor!” de Jutta Richter este un basm pentru copii, care trezește atâtea semnificații într-un om mare. Este scrisă cu blândețe și nostalgie.

Este despre lumea de vis în care își ascunde cu naivitate condiția tragică un copil de opt ani, Nono, a cărei singură alinare, mama, fusese răpusă în bătaie de ” tipul ei cel nou”.

În noaptea cu pricina, Nono aștepta, ca de obicei, să se stingă luminile în casă, să poată intra pe geam fără să aibă de-a face cu noul său tată. Urmărind pe la ferestre, vede cum bărbatul sparge creasta femeii cu o sticlă, și i se face frică când vede că mama sa nu mai mișcă. Bărbatul iese din casă, iar până se întoarce el, Nono cheamă salvarea. Apoi pleacă pe străzi, așteptând momentul în care mama lui se va întoarce acasă, să îi deschidă din nou geamul.

Între timp, îl cunoaște pe Corsaru, și îi povestește cât de mult vrea să ajungă la mare. Parcă, stând așa, împreună, pe malul râului, pot chiar să o simtă în fața lor.

Corsaru are o șapcă roșie de care e mândru. El e mare, și om al străzii, dar nu din cei răi și bețivi, cum ar fi gașca lui Ilse Roșcovana.

În timp ce se lasă seara iar ei își caută adăpost, trec pe lângă niște afișe care făceau reclamă la îngeri păzitorii pentru bogătași.

Nono cântărește că un înger păzitor e lucru valoros, și de aici începe o întreagă peripeție, al cărui punct culminant este întâlnirea celor doi cu Regina. Nono e gata să îi vândă Reginei îngerul păzitor ca să facă rost de bani să plece cu amicul lui Corsaru la mare, să își deschidă un chioșc de răcoritoare pe plajă, să trăiască bine. Și Regina acceptă.

Dar, cu toți banii din lume, Nono pare să fie lipsit de noroc în călătoria sa fără protecția îngerului său.

Richter reușește să conceapă o poveste emoționantă despre rezistența viselor și speranțelor împotriva unor circumstanțe dure și dezamăgitoare.

Deși cartea nu intră în profunzimea emoțiilor, nu denotă nici un aer superficial, este ca un cântec folcloric de leagăn, cu personaje vulnerabile și imperfecte. Iar povestea este câteodată a lor, câteodată doar este.

Sentimentul de azi #5

Unii spun că, atunci când murim, ne naștem într-o altă lume. Rai sau iad.
Alții spun că nu mai este nimic după moarte. Doar muțenia surdă a unui zid.
Eu mereu am crezut că ambele variante sunt posibile, pentru că mereu am crezut că avem posibilitatea de a alege.
De ce n-ai alege să te naști din nou? Pur și simplu, atunci când ești în vid, ești doar conștiința pură a tuturor particulelor de timp în care te-ai dispersat, ca o pânză de fractali. Nu mai ai posibilitatea să trăiești tot ce ești, fiecare lucru ca un episod individual.
Așa că să te întorci înapoi în pânză vieții înseamnă să luminezi toate drumurile care duc înapoi spre ceea ce ești, deci să le experimenteze pe toate, până când, atunci când vei decide să rămâi în vid, te vei cunoaște fără cotloane de umbră.
Toată lumea a auzit că în tradiția buddhistă ar exista ideea că „tot este unu”.
Nu vă stârnește citatul acesta imaginea că suntem una cu vidul? Suntem fiecare punct de lumină în care se sparge. Toți suntem câte un fractal ce extinde aceeași ființă către lumile neexplorate din universul său intrinsec. Toți suntem interconectați prin același scop, reprezentând în esență aceeași minte, care se caută pe sine, luptăndu-se cu sine.
Asta-i utopia care se manifestă distopic.
Viața.
Percepția temporală înseamnă mai mult decât să delimitezi ziua după ceas.
Prin secolul XVIII, deja lua amploare filozofia mecanicistă în lume, ce ne compara pe noi, oamenii, cu mașinăriile manevrate mecanic.
Această ideologie a contribuit la iluzia timpului. Se presupune că ceva a existat înainte de orice altceva.
Cred că această idee ne-a făcut să presupunem că vidul ar fi fost înainte, sau ar fi urmat timpului.
Dar dacă firul cronologic n-ar exista? De ce ai presupune, de fapt, că există un viitor sau un trecut, în afară de mintea ta?
Știi deja că viitorul este doar o ipoteză, în continuă schimbare, nu? De ce n-ar fi și trecutul la fel?
Gândește-te așa. Ce știi despre trecut, în afară de amintiri? Le mai poți trăi, obiectiv? Le mai poți simți? Mai ești același acum, ca să fii sigur că le percepi exact cum s-au întămplat?
Trecutul e distorsionat, în continuu, de fiecare nuanță a reamintirii noastre.
Atunci vidul, el trăiește prin noi, odată cu noi, în fiecare expirație sau în ritmul în care clipim. Vidul nu este acolo, în trecut sau viitor, pentru că ele nici nu există încă de fapt. Tot ce este cu adevărat este acum. Vidul este prezent, odată cu totul.
E greu să asculti prezentul. Pentru că el nu poate fi definit prin timp, viitor sau trecut, deci nu avem cuvinte în intelectul nostru să îl descriem, categorisim. Dar, cu toate că, trăind în prezent, nu vom putea „încadra în cutiuțe” experiența, ea se va așeza într-un tot unitar când toate „piesele” vor fi complete, și, într-un mod intuitiv, îi vom înțelege rostul.

Ochiul nopții plânge. Pupila lui este o lună mică, ascunsă acum de un păienjeniș de nori.

Într-o astfel de noapte străduțele spre casă sunt bântuite de tăcere, una destul de adâncă să știe ce ai săvârșit numai în deplin întuneric.

În nopți ca acestea, localurile pline de muzică și râsete te fac să pleci mai repede acasă.

Skater boy

vreau să fie vară și vreau ca tu să vii seara în bucurești vreau să vii să dai un graffiti undeva pe străduțele dintre Universitate și Română lângă cele cu luna și rick and morty tu cu sneakerși colorați eu îmbrăcată din cap până-n picioare în negru să îmi dai părul pe spate când te trag să te sărut pentru că pare că orice aș face tot pentru tine vreau să strălucesc.

Către curgerea cosmică

Uneori, răgetul din mine surpe cu intensitatea unui vulcan, distrugând tot în jurul lui. Uneori, violența mă aprinde în nuanțe de foc. Cu cât mă concentrez mai mult pe durere, răsucind cuțitul în rană, obsedată de aceeași idee, prezentă doar în trecut, blocată pe aceeași perspectivă.

Vreau să gust cât mai tare din rău, mă afund adânc în propŕiile tenebre, am fluviu de emoții curgând prin mine ca sânge negru.

Nu pot opri haosul când apare. Mă convertesc la proprii demoni dansând prin furtună. O puștoaică soră cu Kali se dedă întunericului ce țipă mai tare ca vocea rațiunii, șoptind obsesiv mantre către Tara.

Dar, până la urmă, de ce să cred că durerea e un lucru rău?

Mereu mi-a curs esență de Kali prin vintre. Sunt sadică după durerea care mă distruge, dar reinventează, care-mi golește placul solar și îmi umple sufletul.

Chiar acum, Kali cântă prin celulele mele deschise. Pe vibrația ei, Kundalini se ridică.

M-am născut sub steaua distrugerii.

Sunt vegheată de zeița a cărei atingere spulberă toate iluziile prin care rătăcim.

Ea ne învață despre tenebrele noastre, căci numai așa le putem depăși.

Ea îmi dă superputere, în timp ce toată viața mea e pusă la bătaie, îi aparține ei până la capăt.

Adevăr și provocare

Aberăm în tihnă discuții serioase.

Când cineva vorbește despre jocuri psihologice

Și cum le impunem subtil

Ca să ne potoli proprii demoni

Cu poftă de a domina sau a fi subjugați,

Altcineva răspunde despre cum

Am început cu imaginile zeilor

Devenind robii unei lumi sedentare,

Doar pentru a clădi un imperiu.

Omul cucerește lumea prin imaginație,

Aberează despre cum va atinge

Tot ce îi depășește limitele.

Un joc de adevăr și provocare

E ca șotronul pentru noi-

Sperăm ca „piatra” pe care o „aruncă”

Cel care ne testează limitele

Va cădea în pătrățelul

Dorinței încă mute din noi,

Pe care rațiunea ne împiedică sec

S-o afirmăm cu voce tare.

Așa, iar ne jucăm roluri absurde,

Ascunzându-ne după cuvinte.

Am avut un sentiment ciudat

Când mă uitam la tine,

Cu un zâmbet de cameleon,

Fugind de clipa care zice prea multe

Despre vănt rece tăindu-mi prin suflet.

M-am gândit cum suntem niște tipi tari

Care debordează de idei interesante.

Știm și cum să ne distrăm,

Tot ce merge un pic mai nașpa

E că, încercând să fim interesanți,

Am uitat cum să ne iubim.

Deci ne înghițim poveștile în sec,

Ca pe pastile amare.

Dar spălate cu votcă,

Incompleți, imperfecți, inconstanți,

Paraziți în propriile vieți.

Roșii sunt macii

Roșii sunt macii.

Odată, te-am visat într-un câmp plin de maci-

Obișnuiam să asociez macii cu împlinirea.

Roșu este sângele meu

Care se învolburează amarnic

La gândul că te-am lăsat să îmi faci rău.

Roșie este iubirea mea,

Un foc mistuitor, poate flăcările iadului

În care m-a adus ura pe care mi-o port.

Pentru că tu ești roșu ca macii.

Atât de fascinant, încât trebuia să te iubesc

Cu prețul de a mă urî pe mine.

Roșie este furia mea.

M-am mințit pe mine ca să te cred pe tine,

Iar tu nu ești aici când dau cu pumni în pereți.

Suntem legați cu ață roșie

Dar care dintre noi s-a jucat cu focul?

Eu m-am ferit mereu să îmi ferec destinul de al tău