Oglinda

Privește , oglinda te privește
În tăcerea ei, o lume de poveste

Ai poarta-n ochii tăi, îndrăznește

Să fii tu cel care scrie această poveste

Oprește tumultul obsesiv

Te ține departe de ritm, nu fii naiv

În dualitatea minții încă captiv

Stai și respiră un timp, fii creativ

Am bătut atâtea lumi neîncetat

Sufletul din galaxii întregi mi-e format

Naveta asta, Terra este un deșert

Nu mai sunt mulți care încă simt în piept

Dinte pentru dinte, nimic nu-i iubit

Fariseii încă plâng un înger răstignit

În timp ce la radio se aude același beat

Sțiri instigă la ură, surâs, foc mocnit

Reptile își fac loc în monitoare

Frică pentru mâine, reclame neon stradale

Big Brother și-a lansat antenele negre

Să consume suflete ca pompele funebre

Vor să te limiteze, dar tu calmează-ți mintea

Nu te pierde în gânduri, sparge oglinda

Inspiră, expiră, ascultă conștiința

Ambiția, voința, trezește Ființa

Lasă binele să te prindă în plasă

Sub câte substraturi este tot ce contează?

Nu vei găsi pace dacă în tine n-o vezi

Doar tu cu tine lumea ți-o completezi

Vezi ce visezi, ce destin proiectezi

Sufletul se pierde-n beznă de nu-l corectezi

Am ales să privesc tăcerea un timp

Fără să alerg după pași lăsați pe nisip

Ascultând pulsul mării, am înțeles subit

Că valurile și cordul sunt pe același beat

El e cu mine, prin briză simt miros de mir

Mă bucur de prezent, nu mai vreau zăboviri

Păstrez în buzunar alese amintiri

Nopți calde, acum uscate petale de trandafir

Cerul….. limita e cerul

Oglinda și povestea ei, dezleagă misterul

Cu un ideal, țintesc către stele

Energia universului curge-n venele mele

Voi fi aici până limita va cădea

Cerul cade, lumea e a mea

Reclame

Nu e c-an povești

Vorbești tare și mult, mă întrebi lucruri personale, dar de ce cauți să fii sinceră? Chiar crezi că-mi pasă cine e tac-tu și după cine plângi când nu ești cu mine? Toate dramele vieții tale, înșiruite pe foi, vrei să fii vulnerabilă în fața mea, dar să-ți spun ce, ești cam mică dacă încă te mai lași impresionată așa repede.

Liniștește-te, eu am văzut destule, și n-are de ce să îți fie frică. Hai să deschidem sticla de vin, povestea noastră va rămâne între așternuturi. Așa, nu vei avea de ce să îți pară rău a doua zi, după ce pasiunea din noi va fi ars ca o țigară.

Știi și tu, uneori iubirea se termină odată cu sexul. Și, atunci, nici n-are de ce să fie altfel. Nu mai crede toate vrăjelile, fără Feți Frumoși și alți cai verzi pe pereți, când o să te mai plimbi prin lume încă un pic o să înțelegi. Că și ca tine am mai văzut. Că lucrurile n-au de ce să fie așa impresionante.

Nu e c-an povești, nu e cum crezi tu că e.

Crezi că sunt prostul tău, și că e cazul să mă minți? Ce sunt pentru tine? Doar o secundă din viața ta, văd prin tine. Dar tu n-ai decât să fii rea, ca și cum nu te frământă.

Nu-mi da totul, nu vreau, am mai cunoscut altele și câte altele…

Nu te supăra, măcar știi să nu te amăgești degeaba, că știi că amăgirea e o pierdere de timp.

Am văzut multe în viață, m-am născut târziu, octombrie rece, și ploua…

Ăsta-s eu, nu băiatul potrivit apărut fix când aveai nevoie de unul.

Dar tu continui să fii optimistă când te uiți la noi, știi că oricum o să găsești altul în nici două zile dacă vrei, pentru că și tu ai inima de gheață.

Se vede în ochii tăi, așa goi și reci, că știi mai multe decât cele de vârsta ta, n-o să te atașezi decât cât e cazul. Ai trăit prea multe ca să nu știi că s-ar putea să te arzi și să îți pară rău după dacă pici. Dar asta îmi place la tine, că ai mintea deschisă.

Păcat că mai mult de atât nu poți fi.

Și nu suntem pe aceeași lungime de undă.

PS: E octombrie, plouă iar, lasă să cadă din cer, să spele culorile rămase de la noi. Oricum totul era de fațadă, ca machiajul de pe chipul tău. Ușor de șters. Degeaba mi-ai promis că vei simți mereu promisiuni în gesturile mele, când ai pus deja pe altul în locul meu. A fost și la mine timp pierdut, chiar de nu ți-am arătat. M-am consumat pentru un suflet care nu-mi era decât o lecție.

Pleci sau stai, nu ai decât, nu mă atașez de data asta. În jurul meu s-a lăsat ceață și când nu e, e doar greață. Așa că mă-nțelegi de ce nu voi rămâne dimineață.

Grădina Eden

Un șarpe se trezea dintre coastele ei. Fetei mintea îi vorba fermecător, captivând șarpele să se încolăcească în jurul șirei spinării. În sus, mai întâi se frământa în pântec ca un copil-idee, apoi își continua drumul, mușcând-o de inimă, muscând-o de al treilea ochi, ieșind, apoi, ca un buchet de trandafiri, din creștetul capului.

Fata, acum, devenise o tulpină, iar sângele ei, otrăvit, era seva ce hrănea trandafirii. Ei, cu mirosul lor pătrunzător, de sentimente înveninate, atrăgeau în cupola lor petale – raze de lună.

Înțelegea în sinea ei că va trece prin multe gări până va ajunge la destinație.

Dar avea încredere că toate drumurile vieții se intersectează, în final.

Acum, tot ce avea de făcut era să viseze cu ochii deschiși cum era acolo. Să fie recunoscătoare. Să își amintească cât de mult iubește.