Grădina Eden

Un șarpe se trezea dintre coastele ei. Fetei mintea îi vorba fermecător, captivând șarpele să se încolăcească în jurul șirei spinării. În sus, mai întâi se frământa în pântec ca un copil-idee, apoi își continua drumul, mușcând-o de inimă, muscând-o de al treilea ochi, ieșind, apoi, ca un buchet de trandafiri, din creștetul capului.

Fata, acum, devenise o tulpină, iar sângele ei, otrăvit, era seva ce hrănea trandafirii. Ei, cu mirosul lor pătrunzător, de sentimente înveninate, atrăgeau în cupola lor petale – raze de lună.

Înțelegea în sinea ei că va trece prin multe gări până va ajunge la destinație.

Dar avea încredere că toate drumurile vieții se intersectează, în final.

Acum, tot ce avea de făcut era să viseze cu ochii deschiși cum era acolo. Să fie recunoscătoare. Să își amintească cât de mult iubește.