De vorbă cu tine

Azi mă uit la tine. Este momentul, acum în fața oglinzii. Lasă-mă să te descriu înainte să intru în fortăreața din ochii tăi. Ești sinceră, pură, genele tale sunt arcuite și încărcate de rugăciuni cu care îi umbrești pe ceilalți când îi privești, adânc.
Părul ți-e răvășit, machiajul întins. Încă o noapte grea.
Cum să te perinzi prin labirintul de oameni, când nu ai găsit capătul de la firul Ariadnei nici măcar în tine?
Cine te-a mințit că nu ești frumoasă? Că nu ai sufletul destul de strălucitor încât să poți dansa cu stelele?
Este un joc jucat de cine știe când. Uită- te doar la luminile mecanice ale panourilor orașului încercând să te ademenească să nu-ți mai ridici vreodată capul spre cer. Parcă te domesticesc, și e mai ușor să alergi după visele pe care ele ți le vând decât să accepți faptul că noaptea e întunecată. Doar că, vezi noaptea e inima lumii. Și, precum în ea, în inima ta este cel mai adânc întuneric.
Nu ai simțit vreodată că vrei să schimbi lumea? Eu aș vrea să nu ne mai fugărim în antiteză. Nu are rost să ne ciocnim între noi ca la mașinuțele din orice bâlci, până la urmă suntem toți înșiruiți căutând cu lanterna din frunte același capăt de timp.
Lumea este compusă din valuri de umbră care spală și aduc la suprafață aceleași fosile. Toate fosilele cântă prin coridoarele și crenelurile din arhitectura lor același cântec de dor. Noi le culegem de pe țărm, le absorbim în noi cu o parte din minte, le prelucrăm cu alta.
Rearanjăm piesele clubului rubik. Cu fiecare persoană, adică frântură de univers, pe care o întâlnim, construim noi cărări printre neuroni. Atunci, piesele cubului se amestecă iar, și, frenetic, în momentele de singurătate, ne chinuim să le aranjăm.

Reclame

Calea zen -Alan Watts

Allan Watts a fost un filozof ce a popularizat cultura orientală, adaptând-o limbajului și modului de înțelegere occidental.

A început să se antreneze în zen în New York, la 23 de ani. Studiile spre care s-a îndreptat au inclus buddhismul, taoismul și hinduismul.

Printre influențele care i-au construit modul de a gândi se numără Gautama Buddha, Confucius, Laozi, Ramakrishna, Jiddu Krishnamurti, Carl Jung și Joseph Campbell.

” Calea zen” , a fost una dintre primele cele mai bine vândute cărți prin care Buddhismul a fost popularizat.

Cum însăși a afirmat ulterior, Buddhismul poate fi privit ca forma de psihoterapie, și nu religie.

Cât despre zen, definiția dată de Bodhidharma este: „O transmisie specială în afară scripturilor;

Nici o dependență asupra cuvintelor și literelor;

A arăta direct către mintea omului;

A vedea în natura lucrurilor și a atinge starea de Buddha.”

Prin zen se poate atinge iluminarea, dar merge mai departe de atât, reprezintă expresia personală a acestei cunoașteri în viața de zi cu zi.

Zen se zice uneori a fi transmiterea orală a dharmei, ce se referă la învățăturile și sutrele buddhiste.

Când Bodhidharma a zis că zenul înseamnă „A arăta direct către mintea omului”, s-a referit că înțelegerea este câștigată prin experiență intimă, nu prin intelect.

CITATE

Nu există mintea pe de o parte și experiența pe de alta: există doar un proces de trăire în care nu este nimic de perceput ca obiect și nimeni, ca subiect, care să perceapă. Văzut astfel, procesul experienței încetează să se mai cuprindă pe sine. Un gând îl urmează pe altul fără întrerupere, adică fără nici o nevoie de a se despărți de sine însuși ca să devină propriul obiect.

Dacă obiectul ar fi un lucru și gândul alt lucru, atunci ar exista o dublă stare de gândire. Așa încât obiectul însuși este doar un gând. Poate atunci gândul să analizeze gândul? Nu, gândul nu poate să analizeze gândul. Așa cum tăișul unei săbii nu se poate tăia pe sine și vârful unui deget nu se poate atinge pe sine, tot așa un gând nu se poate concepe pe sine. -Shkshasmuccaya

Nebunii se aseamănă frecvent cu sfinții și modestia neadecvată a înteleptului îl face deseori să pară a fi o persoană obișnuită. Încă nu există o cale simplă de a evidenția diferența dintre ei, pentru a spune ce anume din ce face sau nu face un ins obișnuit îl deosebește de Bodhisattva și viceversa. Întregul mister al zenului stă în această problemă și vom reveni asupra ei la vremea potrivită. Ajunge să spunem că așa zisul „om obișnuit” este doar aparent natural, sau că adevărata naturalețe lui i se pare nenaturală. În practică, este aproape imposibil să te decizi, în mod intenționat, să nu mai cauți Nirvana și să duci o viață obișnuită, fiindcă imediat ce viața ta „obișnuită” este intenționată, ea încetează să mai fie naturală.

„Așa cum este” (tathata) nici nu devine, nici nu încetează să devină; așa îl văd eu pe Tathagata. „Așa cum este” nu stă în nici un punct sau loc; așa îl vă d eu pe Tathagata. „Așa cum este” nu este nici trecut, nici viitor, nici prezent; așa îl văd eu pe Tathagata. „Așa cum este nu provine nici din dual, nici din non-dual; așa îl văd eu pe Tathagata. „Așa cum este” nu este nici impur, nici pur; așa îl văd eu pe Tathagata. „Așa cum este” nici nu se naște, nici nu sfârșește; așa îl văd eu pe Tathagata.

Sesizarea faptului că fiecare formă individuală, exact așa cum este ea, este vidul și că, mai mult decât atât, unicitatea fiecărei forme provine din faptul că există în relație cu toate celelalte forme, este baza doctrinei Dharmadhatu.(…) Aceasta este Dharmadhatu, universul, tărâmul nenumăratelor dharma sau „lucruri-evenimente.

Comentatorii chinezi au încercat o clasificare în patru grupe a doctrinei Dharmadhatu, care a devenit foarte importantă pentru zen spre sfărșitul dinastiei Tango. Clasificarea lor a celor „Patru Tărâmuri Dharma” era următoarea:

1.Shi, „lucrurile-evenimente unice, individuale, din care e compus universul.

2. Li, „princpiul”, sau realitatea ultimă de la baza multiplicității lucrurilor.

3. Li shi wu ai, ” între principiu și lucru nu există piedici, ceea ce înseamnă că nu există nicio incompatibilitate între Nirvana și samsara, vid și formă. Atingerea uneia nu implică anihilarea celeilalte.

4. Shi shi wu ai, „între lucru și lucru nu există piedici”, ceea ce înseamnă că fiecare „lucru-eveniment” le implică pe toate celelalte și că cea mai înaltă capacitate de pătrundere a minții este, pur și simplu, perceperea lor „Așa cum sunt”, în mod natural. La acest nivel fiecare „lucru-eveniment” este văzut ca fiind autodeterminant, autorgenerator sau spontan, deoarece, ca să fie în mod foarte natural ceea ce este, ca să fie tatha,- „astfel”- înseamnă să fie liber și lipsit de piedici.

Căci mintea este mai presus de toate viziunile filozofice, este în afară de discriminare, nu este tangibilă, nici nu este vreodată născută. Eu zic că nu există nimic în afară de Minte. Nu este existență, nu este nici non-existență. (…)

Dinăuntrul Minții răsar nenumărate lucruri, limitate prin discriminare ( cum ar fi calsificarea) și prin caracteristică energetică; oamenii acceptă aceste lucruri ca pe lumea exterioară… ce apare în exterior nu există în realitate; chiar Mintea este aceea care este văzută în multiplicitate; corpul, averea și locuința- toate acestea, spun eu, nu sunt nimic altceva decât minte.

Cea mai mare parte a literaturii zen este alcătuită din anecdote, iar scopul lor este, întotdeauna, să precipită un anume gen de bruscă înțelegere în mintea celui ce își pune întrebări sau să testeze adăncinea înțelegerii sale. Din acest motiv, asemenea anecdote nu pot fi „explicate” fără să li se strice efectul.(…) Ar mai trebui, de asemenea să se înțeleagă că principalul caracter al acestor anecdote este doar arareori simbolic, și atunci când este, este într-un mod secundar, ca atunci când dialogul conține aluzii ce sunt evidente pentru ambele părți.(…) Să-ți ți care rezultă atât de frecvent în urma acestor schimburi de replici nu este în nici un caz doar înțelegerea răspunsului la o ghicitoare. Asta deoarece tot ce face sau spune maestrul zen este o exprimare directă și spontană a naturii sale de Buddha, a lui „Așa cum este”, și că ceea ce dă el nu este simbol , ci însăși esența.

Se spune că Zhao Zhu a avut iluminarea după următorul incident cu Nan Quan. Zhao Zhu a întrebat:

– Ce este Dao?

Maestrul i-a răspuns:

– Mintea ta obișnuită este Dao.

– Cum poate cineva să se întoarcă la armonie cu ea?

-Prin intenția de armonizare, faci azi imediat.

– Dar fără intenție, cum poți cunoaște Dao?

– Dao, a spus maestrul, nu aparține nici cunoașterii, nici necunoașterii. Cunoașterea este falsa înțelegere; necunoașterea, oarba ignoranță. Dacă înțelegi într-adevăr Dai, fără nici o urmă de îndoială, este ca cerul gol. De ce să atragi în el binele și răul?

Pași pe nisip

Azi e despre soare

Mă urc în tren și plec la mare

Privesc cu stupoare

Răsăritul ce se pierde în zare

Orizonturi clare

Fără să te definești, cine ești, oare?

Asta-i evadare

Viața te trage înainte, marea căutare

Privind tăcerea un timp

N-am mai alergat după pași lăsați pe nisip

Am înțeles subit

Valurile, cordul, au același beat

Miros de mir

Nopți calde, acum uscate petale de trandafiri

Scumpe amintiri

Lumea ne-a depărtat pentru un timp, ce zăboviri

Conversații la lumina lunii – 2

-De ce te uiți așa adânc în ochii mei?

-Îți citesc sufletul.

-Serios? Și ce zice?

-Păi, uite, și povestea noastră aici.

-Atunci zi-mi… De ce am fost așa?

-Așa cum?

-Așa complicați.

-Nu știu, dar bănuiesc că așa ne-a fost legământul.

– Ce legământ?

-Uite, scrie aici despre el. Într-o seară, te-ai rugat ca noi să ne intersectăm drumurile. Și orice dar are un preț.

-Și care a fost prețul? Să ne complicăm?

– Nu chiar. Ci să mă iubești cu totul. Până când ai putea învălui orice umbră din mine în lumina din tine.

– Atunci, cum pot să fac să ne fie mai bine?

-Ăsta e planul acestei călătorii, împreună. Să transformăm răul în bine.

-Cum putem face asta?

-Uităm, în primul rând, să scormonim detaliile. Atâta timp cât suntem noi, ce facem noi vorbim și credem numai noi. Dacă ascultăm ce zic alții, o să ajungem să uităm prin vorbele noastre de ce ne-am dorit unul pe altul la început.

-Și dacă ne dezamăgim prea rău?

– Tot ne vom ierta.

-Crezi?

-Ar trebui, pentru că legământul nu se va rupe până nu vei plăti întreg prețul. Adică să mă iubești cu oricâte greșeli aș face. Dacă nu vei reuși, mă vei regăsi în oricine altcineva, și vei ajunge mereu în același punct până vei trece de el.

Conversații în lumina lunii

-De ce nu vrei să ai încredere în mine?

-Uită-te la mine. Sunt haos. Imi zic singura Alice, pentru că nu pot părăsi Țara Minunilor. Am încercat să ascund faptul că mintea mea este înebunită. Uită-te cum devin dintr-o dată la fel de roșie ca flăcarile iadului, cum propria-mi soartă mi se înclină în fața  valurilor de furie care mă îneacă. Cum trec de la înger la sora mai mică a lui Satan în cinci minute.  Nici în mine n-am încredere. Știi cât de greu e să ți-o ofer ție?

-Păi poate ar trebui să ai ochii treji mai des.  Oricum ești mai drăguță așa. Nu te suport când văd că te autodistrugi. Nu vezi cum noi am ajuns să facem ce vrem, când vrem? Și tu știi că poți să-ți, doar că te sperie.

-Da, sunt speriată, dar pentru că nu știu cum s-a schimbat situația așa dintr-o dată. De la un copil de la care se avea pretenții, și încă se poate avea, la Alice mereu căutând o văgăună de iepure în care să se asucundă de real.

-Copilo, singurul iad pe care îl trăiești, tot tu îl alegi. Iadul este fumul care îți umple plămânii zi și noapte. Alice, nu mai suntem copii. Bucureștiul nu e un parc în care să te joci cum vrei. Fii adultă o dată și rezolvă situația.

-Dar nu sunt pregătită să fiu adult. Abia am început să trăiesc, și consecințele faptului că am parcurs viața adormită, ca un zombie, sunt prea multe ca să le suport fără s-o iau razna.

-Te porți ca și cum nu ai avea dicernământ. Zici că ești mereu răcită la cap. Dar tu nu ai o problemă, tu vrei să ai. Că altfel te joci bine cu mințile oamenilor. Știi ce e cu tine, măi fată? Ești multe prea singură. De ce?

-Pentru că am fugit de toți cei care voiau să mă iubească. Am fugit de intimitate, de greșeli, de așteptări. Și am pierdut.

-Păi, tocmai aici e buba. Uite o poveste pe care ți-o zici, și ți-o zici greșit.

-Lasă-mă să-ți spun și cealaltă parte din poveste, cea de motivul pentru care n-am discernământ.

-Zi.

-Manie. Dansez prin mărimi de a fi. Vreau gălăgie să îmi sune în timpane, să nu aud adevărul.

-Dar de ce fugi? De ce nu poți să iubești, să te iubești, mai important?

-Pentru că nimeni nu m-a învățat de mică cum să iubesc. Nu am o mapă care să mă ghideze, când în jurul meu am văzut numai dezamăgire.

-Numai scuze aud de la tine. Încetează să mai faci pe victima! Acum ești mare, pe răspunderea ta, nu o fetișcană, fie că îți convine sau nu. Trage cu dinții, că lumea e mai crudă decât crezi, și ce iad ai trăit tu până acum e nimic față de ce te mai poate aștepta de-acum încolo. Răul de-abia începe.

-Deja simt că sunt trasă în toate părțile către el de demonii pe care îi trezesc în mine.

-Păi, pentru că tu cauți să te umpli tot timpul de zgomot. Tu ai zis, nu? Taci, oprește-te. Șoapta aia a adevărului de care fugi este vocea sufletului tău, care își spune ce cale ai de urmat. Taci o clipă. Fă liniște pentru ea. Ce zice?

– Că mi-e frică să nu mai fie el cea mai bună parte din mine. Mi-e frică să îi spun în față, să îi recunosc, că mi-a făcut mai mult rău decât mulți, și că am strâns firmitură cu firmitură de ură în mine. Mi-e frică să recunosc că cine am devenit doar crezând că îl mulțumesc pe el e o dezamăgire pentru mine, căci ar însemna să nu mai cred că el  are mereu dreptate. Și mi-am promis atât de tare că îi dau eternitatea, că mă pierd în dialoguri imaginare cu mine însămi spunându-mi tot ce i-aș fi zis lui. Dar el nu va asculta.

– Și nu a ieșit nici o parte bună din asta? Nu te ascultă atâția oameni, chiar și să nu te cunoască, și cred că ai vorbit despre ei?

-Ba da, că am scris atât de mult încât metaforele mele ascund, în mii de substraturi, tot ce aș vrea să îi zic direct față în față, dar cuvintele nu vor ieși nicodată la suprafață, căci mi-am irosit toate șansele prelungind tăcerea minciunii.

– Zi-mi mie atunci ceea ce ai vrea să îi zici lui, doar eliberează-te odată.

-Nu pot să te iert că te-am iubit atât de mult încât, atunci când mi-ai zis că sunt cub rubik pentru tine, eu te-am lăsat să-mi rezolvi puzzle-ul, iar tu mi-ai zis că mi-ai dat de cap  când toate culorile mele erau amestecate. Știi, alta fusese înțelegerea noastră. Te-am lăsat să știi totdespre mine, să mă faci marioneta ta dacă voiai. Condiția era ca tu să nu te dai bătut până ce mintea mea nu este aranjată. Sunt furioasă că te-am iubit!

-Alice, trebuie să îi spui, dacă te macină într-atât. Nu te mai ascunde prin povești! Vei vedea că țipătul de durere din inima ta, odată ce îl asculți, va trece. Iar în spatele lui se ascund tonuri frumoase, armonice, care îți vor face ochii să strălucească.