Conversații în lumina lunii

-De ce nu vrei să ai încredere în mine?

-Uită-te la mine. Sunt haos. Imi zic singura Alice, pentru că nu pot părăsi Țara Minunilor. Am încercat să ascund faptul că mintea mea este înebunită. Uită-te cum devin dintr-o dată la fel de roșie ca flăcarile iadului, cum propria-mi soartă mi se înclină în fața  valurilor de furie care mă îneacă. Cum trec de la înger la sora mai mică a lui Satan în cinci minute.  Nici în mine n-am încredere. Știi cât de greu e să ți-o ofer ție?

-Păi poate ar trebui să ai ochii treji mai des.  Oricum ești mai drăguță așa. Nu te suport când văd că te autodistrugi. Nu vezi cum noi am ajuns să facem ce vrem, când vrem? Și tu știi că poți să-ți, doar că te sperie.

-Da, sunt speriată, dar pentru că nu știu cum s-a schimbat situația așa dintr-o dată. De la un copil de la care se avea pretenții, și încă se poate avea, la Alice mereu căutând o văgăună de iepure în care să se asucundă de real.

-Copilo, singurul iad pe care îl trăiești, tot tu îl alegi. Iadul este fumul care îți umple plămânii zi și noapte. Alice, nu mai suntem copii. Bucureștiul nu e un parc în care să te joci cum vrei. Fii adultă o dată și rezolvă situația.

-Dar nu sunt pregătită să fiu adult. Abia am început să trăiesc, și consecințele faptului că am parcurs viața adormită, ca un zombie, sunt prea multe ca să le suport fără s-o iau razna.

-Te porți ca și cum nu ai avea dicernământ. Zici că ești mereu răcită la cap. Dar tu nu ai o problemă, tu vrei să ai. Că altfel te joci bine cu mințile oamenilor. Știi ce e cu tine, măi fată? Ești multe prea singură. De ce?

-Pentru că am fugit de toți cei care voiau să mă iubească. Am fugit de intimitate, de greșeli, de așteptări. Și am pierdut.

-Păi, tocmai aici e buba. Uite o poveste pe care ți-o zici, și ți-o zici greșit.

-Lasă-mă să-ți spun și cealaltă parte din poveste, cea de motivul pentru care n-am discernământ.

-Zi.

-Manie. Dansez prin mărimi de a fi. Vreau gălăgie să îmi sune în timpane, să nu aud adevărul.

-Dar de ce fugi? De ce nu poți să iubești, să te iubești, mai important?

-Pentru că nimeni nu m-a învățat de mică cum să iubesc. Nu am o mapă care să mă ghideze, când în jurul meu am văzut numai dezamăgire.

-Numai scuze aud de la tine. Încetează să mai faci pe victima! Acum ești mare, pe răspunderea ta, nu o fetișcană, fie că îți convine sau nu. Trage cu dinții, că lumea e mai crudă decât crezi, și ce iad ai trăit tu până acum e nimic față de ce te mai poate aștepta de-acum încolo. Răul de-abia începe.

-Deja simt că sunt trasă în toate părțile către el de demonii pe care îi trezesc în mine.

-Păi, pentru că tu cauți să te umpli tot timpul de zgomot. Tu ai zis, nu? Taci, oprește-te. Șoapta aia a adevărului de care fugi este vocea sufletului tău, care își spune ce cale ai de urmat. Taci o clipă. Fă liniște pentru ea. Ce zice?

– Că mi-e frică să nu mai fie el cea mai bună parte din mine. Mi-e frică să îi spun în față, să îi recunosc, că mi-a făcut mai mult rău decât mulți, și că am strâns firmitură cu firmitură de ură în mine. Mi-e frică să recunosc că cine am devenit doar crezând că îl mulțumesc pe el e o dezamăgire pentru mine, căci ar însemna să nu mai cred că el  are mereu dreptate. Și mi-am promis atât de tare că îi dau eternitatea, că mă pierd în dialoguri imaginare cu mine însămi spunându-mi tot ce i-aș fi zis lui. Dar el nu va asculta.

– Și nu a ieșit nici o parte bună din asta? Nu te ascultă atâția oameni, chiar și să nu te cunoască, și cred că ai vorbit despre ei?

-Ba da, că am scris atât de mult încât metaforele mele ascund, în mii de substraturi, tot ce aș vrea să îi zic direct față în față, dar cuvintele nu vor ieși nicodată la suprafață, căci mi-am irosit toate șansele prelungind tăcerea minciunii.

– Zi-mi mie atunci ceea ce ai vrea să îi zici lui, doar eliberează-te odată.

-Nu pot să te iert că te-am iubit atât de mult încât, atunci când mi-ai zis că sunt cub rubik pentru tine, eu te-am lăsat să-mi rezolvi puzzle-ul, iar tu mi-ai zis că mi-ai dat de cap  când toate culorile mele erau amestecate. Știi, alta fusese înțelegerea noastră. Te-am lăsat să știi totdespre mine, să mă faci marioneta ta dacă voiai. Condiția era ca tu să nu te dai bătut până ce mintea mea nu este aranjată. Sunt furioasă că te-am iubit!

-Alice, trebuie să îi spui, dacă te macină într-atât. Nu te mai ascunde prin povești! Vei vedea că țipătul de durere din inima ta, odată ce îl asculți, va trece. Iar în spatele lui se ascund tonuri frumoase, armonice, care îți vor face ochii să strălucească. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s