Conversații la lumina lunii 3

-Îți stă bine rău de tot roșcată. Și îmi place să petrec timp cu tine. Cât au trecut, zece ani?

-Eram în generală. Știu că tu erai deja a cincea, iar eu credeam că mama mea și cu tatăl tău o să se căsătorească într-o zi. Le ziceam mereu colegelor de clasă că tu ești frati-miu vitreg.

-Nu cred! Ce-or fi zicând fetele alea acum? Îmi și imaginez. Mă văd pe stradă și încep: uite-l  și p-ăla!

-Ei, îți dai seama că nici nu te mai cunosc acum…

-Dar tu îți imaginezi cum ar fi fost dacă eram frati-tu mai mare? Să fiu la fel de deschis cu maică-ta cum sunt cu taică-miu. Da, cred că aș fi putut. Ar fi fost fain să mă apropii și de tine. Păi, îți dai seama? Nu te lăsam să umbli cu nic un ratat. Știam tot de tine. Unde ești, ce faci. Tot aflam dacă voiam . Nu cred că și-ar fi convenit.

-Ba da, cred că da.

-Pari o tipă șmecheră, așa.

-Adică șmecheră?

-Adică faci lumea să te placă. Si asculți muzică bună. Muzică din aia de tripați. Mai ții minte când eram mici?

-Da, te băteam mereu la cărți.

-Da, mă, nici nu știu cum reușeai. Dar, în nici un caz, nu te vedeam ajungând așa.

-Așa, cum?

-Așa, să fii genul de tipă care trage mereu. Mai că mi-ar veni să fumez un pai cu tine. Doar că m-am lăsat de mult de prostii.

-Păi și cum mă vedeai?

-Nu știu, te vedeam cu un job super tare deja.

-Mai am până acolo. Ca să ajung unde mă vedeai tu trebuie să mai fac un pic de școală. Sunt încă mică. Am 19 ani.

-Da, chiar că! Dar oricum. Îmi și amintesc. Maică-ta se lăuda mereu cu tine, ca acum. Dar atunci…Prima pe clasă, mergeai la olimpiade… Cu mine cu ce să se laude? Eram oaia neagră a familiei.

-Și eu sunt acum. Ei încearcă să întoarcă fața de la felul în care –i dezamăgesc. Doar că s-a schimbat în mine ceva fundamental la un moment dat, pur și simplu n-am mai vrut să fac totul ca la carte.

-De ce?

– Nu contează de ce. A trecut. Totuși, eu continui să o iau pe cărări pline de semne de întrebare. De parcă încă aș fi acel copil ce a devenit rebel peste noapte.

-Păi… dacă motivul a trecut, de ce continui să o faci?

-Pentru că nu pot să scap de imaginea care este în ceilalți despre mine. Mă privesc de parcă ochiii lor sunt lentile distorsionate. Mi-e frică să-i pierd, totuși. Mi-e frică să nu rămân singură.

-Te-ai gândit vreodată că ceea ce ți-e frică ești deja?

– Da. De aceea mă pierd în litere uneori. Când simt că mă sufoc, ele mă ajută să respir. Prin faptul că întipăresc pe foi ce mă doare cel mai tare, cu maximă sinceritate, și apoi îmi imaginez cum ar fi ca aceste cuvinte să circule prin lume, să vadă toată lumea pe unde am fost și ce am făcut.

-De ce nu publici ce scrii, atunci, undeva?

-Dar asta vreau să fac. Este cel mai înfricoșător lucru pe care l-aș putea face, cel mai măreț. Ți-am zis doar. Respir pe foi, prin cerneală .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s