Pisica de Chesire

Povestea mea incepe după ce am fost culeasă de pe stradă de un student la geologie. Am locuit câteva luni în garajul lui, unde își pierdea vremea cu mulți prieteni. Oamenii veneau, stăteau câteva ore și o tuleau, la toți li se cășuna să mă ia în brațe și alinte. Era întuneric acolo, tot felul de desene făcute de cariocă fosforescentă împodobeau pereții. Un geam mic strecura prin cameră lumina felinarului de Afară, de unde venisem.

Băiatul m-a dus la doctor, mi-a luat mâncare (și m-am îngrășat, că mă hrăneau toți care veneau la el), jucării pe care să-mi ascut gheruțele, a avut grijă să nu-mi lipseasccă apa și nisipul. Cel mai mult îmi plăcea de o fată, avea părul lung, mă distram ascuțindu-mi gheruțele în el, ea nu zicea nimic, dar mă mângâia, mă pupa între ochi și mă iubea mult.

Într-o zi m-a urcat cu ea în taxi. Mi-a șoptit ca să mă liniștească, în timp ce mă uitam pe geam:

-Nu plânge pisu, Ștefan nu te mai poate ține, îți trebuie o casă adevărată, nu beciul ăla, iar eu am să ți-o ofer.

Când am ajuns în apartamentul ei, imens față de garaj, m-am speriat și câteva ore mă ascundeam când o vedeam, dar aveam grijă să explorez pe îndelete noul loc când nu era prin preajmă. După ce am văzut că mă hrănește ți îmi dă apă, am început să mă apropii de ea. Ea mă chema zâmbindu-mi cald și întinzându-și palmele.

Am adormit pe picioarele ei, torcând. În câteva zile, am fost lădată că știu să fiu educată, am învățat reguli noi, și cred că sunt și mai cultă acum, de când dorm pe rafturi de bibliotecă.


Pisu, dacă tot ești a mea acum, o să te cheme Chesire, un  nume de carte, după pisica zâmbăreață din Țara Minunilor.

Reclame

Destin

M-am dus iar la el a doua zi.

Nu fii gelos.

M-am dus pentru că știu că are nevoie.

Că mă iubește sincer, de puștoaică.

Știe că vin la el nebună, zănatecă.

Mă va lăsa din nou să-l joc.

Îl voi fuma, voi pune ce muzică vreau, vom vorbi mult.

Îi voi citi tot ce-am scris despre tine.

El va suferi să vadă iar

și iar

și iar

că tot tu ești muza mea, chiar dacă pe visele vândute de el.

Să audă cum lumina răsăritului ne-a prins îmbrățișați.

Adormiți în mașină.

Eu mă trezeam să te alint în răstimpuri.

Pielea ta mă fermeca.

Tu te-ai trezit să mă săruți, apoi iar ai adormit.

Nici măcar nu-mi bat capul să te conving.

Amândoi suntem deja conștienți de propriul destin.

apă

Lasă-mă, într-o dimineață pustie de toamnă, să respir prin apă.O să mă duc la cea mai apropiată fântână arteziană din parc,o să intru sub jetul ei, o să captez emoția mea in stropii ei, ce cântă și dansează deopotrivă

acum, pe rtimul sufletului meu. Intră încet prin pielea mea, curgând în sânge. Devin emoțiile ce mai devreme le-am proiectat în ea.

Îi șoptesc:

-Lasă-mă să transform tot ce-am văzut și voi vedea vreodată în fluturi, să pun aripi viselor mai frumoase, să le tai pe cele ale viselor mai dureroase, cărora le-am dat zborul să mă poarte pe culmi de disperare. Dă-mi să scriu numai cu roua de pe flori, și trezește în mine același cântec care se aude prin crusta cochiliilor.

Iar stropii răspund.

O lumină aurie mă inundă până uit să mai respir. Simt că iubirea e răspunsul la orice întrebare. Numai dac-ar exista una, de fapt!

Toții pașii mei prin lume i-am colorat în umbrele focului, precum demonii și culorile ispitelor lor.

Dar am iubit totul cum numai un înger putea.

Tot ce merge mai prost e că îmi țin greșelille în întuneric, căci n-ai idee cât de ciudat e să le privești în ochi

fără a clipi.

Sentimentul de azi #4

Azi pentru mine este despre acele vise cu ochii deschiși, când conștiința se dilată și simți dincolo de cuvinte, îți simți sufletul și cum ești menit să fii, chiar dacă nu poți înțelege.

Azi este despre a vedea fără să te uiți, a înțelege fără să întrebi.

Azi este despre cum marea este compusă din fiecare val, și cum fiecare val se lovește de țărm doar ca să se întoarcă în mare, pentru că în realitate unul nu este niciodată despărțit de tot.

Azi este despre acele vise cu bătrâna învârtind povești de copii în lăcașul ei subpământean. Sau cum am găsit-o, căutând-o, în mijlocul iernii. Cum o visez când o chem.

Azi este despre când energia kundalini se simte ca un dans pornind din șolduri.

Azi este despre cum nu-mi mai e frică de întuneric, ci îl găsesc reonfortant.

Este despre când manifest abundență, și despre a mulțumi când o primesc, pentru că știu că nu ține de mine. Ține de ceva mai puternic ca persoana mea, dar care o conține și iubește în totalitate.

Azi este despre a-ți aminti că da, viața este numai despre tine, dar să nu uiți că în același timp n-ai nici o putere singur.

Este despre cât de grăitoare este tăcerea în meditație, că uneori nici nu-ți vine să mai deschizi ochii la lumina realității, atât de anostă față de ce-i înăuntru.

Este despre subpământean și ancestral, rădăcinile pe care le iubesc acum și sunt recunoscătoare că le pot vindeca prin mine.

Azi mulțumesc pentru toate acestea și vă urez și vouă zile asemenea.

Azi este despre Kildine, un frumos basm românesc, dar puțin cunoscut, cu o prințesă ce s-a născut sălbatică într-un regat dominat de rațiune, și cum “vrăjitoarea ce rea” a blestemat-o cu cel mai frumos dar, care a condus-o pe Kildine în singurătate în grija a 12 vulturi, până s-a întors acasă și a devenit regina mult iubită, învățând regatul că și umbra are rostul ei, pentru că în inimă este cel mai întuneric.

Azi este despre Loba, bătrâna deșertului care strânge oasele lupilor și când are un schelet complet, îl readuce la viață. Precum ne vindecăm noi cu adevărat, tămăduind rând pe rând fiecare bucățică.

Speranțe sordide

Ieșirea din spate, un hol metalic plin, spațiu de stat la țigară, mereu îmbâcsit de oameni, îmbibat în senzații de zăpușeală, luminat într-un portocaliu strident. Într-un colț, o pancartă electrică te sfătuia: „Don’t text your ex!” Bun de făcut o poză lângă, de pus pe Instagram, gândeam. Și încercam în același timp să surprind viața în litere atunci când eram în mijlocul ei, dar am ajuns acasă cu frânturi de clipe, schițate în grabă. Așa se lasă viața, ridicată în slăvi abia după ce a fost trăită, e inutil să încerci să le faci pe-amândouă în același timp.

-Mă iubești? întrebă băiatul exuberant, lipicios și cu sufletul țipând mereu în exaltare.

-Te iubesc din tot sufletul! răspunde ea, cu o veselie mai mare decât propriul trup.

Și un necunoscut se bagă în seamă:

-Dar pe mine?

-Pe tine vrei să te iubesc? Vrei să fii noua mea feblețe?

-Da!

Nu mai eram atentă acolo, pentru că, prin pretextul unui foc, o tipă începuse o conversație cu mine. Acea seară era „mamă”, avea grijă de amicul ei băut. În rest, visa să facă artă, nu copii. Și mi-a arătat un pandativ auriu primit de la mama ei, scria: „Go after dreams, not people.” Ne-am despărțit în muzica asurzitoare din club la un moment dat, a dansat o vreme lângă mine și apoi m-a strâns fugitiv de mână înainte să plece, lăsându-mă cu povestea ei incompletă. Cu o frântură despre destinul ei care mă atrăgea ca un magnet, că l-aș fi vrut și pentru mine.

Și-n alte clipe, un tip dansa în jurul meu, aplecându-mă, învârtindu-mă, dansuri să uităm de cine suntem și câte lipsuri avem să acoperim. Still, I won’t text my ex, believe me.

Un tip care zisese că sunt drăguță mă trăgea într-un sărut iar eu mă feream, dezgustată.

Un băiat îmi povestea despre jurnalism. O fată frumoasă ni se alăturase, spunându-mi că sunt atât de tânără, și căt timp mai am.

Un regizor privea în gol mulțimea de oameni, iar la țigară veni lângă mine, ne amintirăm că ne cunoaștem de altă dată tot pe-aici. Îmi dădea părul pe spate și îmi spunea că machiajul mă ascunde în timp ce îi îndrugram despre cărți și scris. Un tip care se prezenta drept actor începu să-mi vorbească despre cât de tânără sunt, și cât timp mai am să experimentez. Fumul în hol devenea înțepător. La un moment dat, mă uitam în ochii actorului și mă întrebam de ce nu își dă seama că nu îl mai ascult, trăncănind cu aceeași fervoare, de parcă ar vorbi doar pentru el. Profit de momentul în care îmi văd prietenii cu care venisem ca să mă întorc la ei și să îi ignor pe cei doi, Iepurele de Mai și Pălărierul din lumea teatrului.

-V-am căutat peste tot!

-Da’ și noi pe tine!

Ce-i drept, cam dispăream, pierdută în universurile tuturor acestor personaje demne de Țara Minunilor, și dorindu-mi în scecret să fi fost ca acel regizor, singur, transparent și melancolic în mulțime. Atenția mă obosea, dar fervoarea tinereții și habar n-am ce din mine nu prea mă ajutau cu anonimatul.

***

Bine că îmi place să dansez. Dansez cu miscări puternice, unduitoare, îndrăznețe, dar niciodată prea lascive. Dansez de parcă nu mi-ar păsa de toate durerile surde care răsună în inima atunci când muzica nu asurzește, iar mulțimea nu te face să te pierzi în apa ei cețoasă de sentimente.

Mă întreb: oare e locul meu aici? Într-un local vibrând de la difuzoare, care alungă din mine tăcerea. Dar nu mai am de ce să fug de ea, și sedativul ăsta nu mă liniștește, doar mă face să simt o energie confuză în jurul meu. Oare sunt prea sensibilă? Că privirile pierdute care trag de sufletul meu mă îmbolnăvesc.

Întreabă stelele

Și, cum trece timpul, cu atât mă zbat mai mult să-i dau o clipă de răgaz, să privesc mai cu zel apusurile și amintirile dulci. Uneori, îmi pare ca aripile mă poartă în plonjare liberă pe curentul vieții. Iar vântul îmi înfoiază penele pe tărâmuri necunoscute.
„Hei, uite ce lucru simpatic și inutil am găsit.” , mi-ai zis.” E o aplicație care îți arată stelele în zona în care stai.”
„Uau! O hartă a cerului?”
Căt iubesc stelele!Ei sunt părinții divini ai dorințelor mele. I-am zis să-mi dea și mie aplicația. Voiam să văd dacă pot ghici în harta celestă de soarta are a-mi da sau a-mi lua plată. Vezi, m-am reîncarnat de sute de ori într-un singur început firav de viață. Iar plexul meu solar rămâne o gaură neagră.

Obiecte ascuțite- recenzie

Poate că ați auzit de serialul „Sharp Objects” de la HBO. Ei bine, eu m-am îndrăgostit din prima de aerul misterios și întunecat la problematicului personaj principal, Camille Preaker. Și, înainte să mai trec la episodul 5, mi-am cumpărat cartea pe care este bazat, cu același nume, scrisă de Gillian Flynn.

Camille este o jurnalistă din Chicago pe undeva pe la 30 de ani, ajunsă aici din Wind Gap- o suburbie pe care protagonista o descrie în mod repetat ca tipul de loc din care puțini au minte ca să plece.

Bine, decizia ei crâncenă de a părăsi acest loc are legătură și cu trecutul de care a vrut să uite, implicând o viață sexuală bogată și rușinoasă începută de la vreo 13 ani, amintirea de nesuportat a unei surori moarte și o mamă înstrăinată, rece.

Viața ei primește din nou o întorsătură stranie în ziua în care șeful ei o trimite să investigheze crimele ce au loc în orașul natal. Camille se grăbește să plece în aceeași zi, cât mai repede, să nu aibă timp să se râzgândească prea tare.

Se duce acasă să își facă bagajul, un apartament mai mult gol și impersonal, de parcă abia se mutase cineva acolo. Are grijă să își înece toate emoțiile în tărie, la fel cum va face pe tot parcursul romanului.

Pe parcursul cărții îi cunoaștem pe mama lui Camille, o Cruella de Vil în haine de păpușă Barbie, pe sora vitregă mai mică, o adolescentă crudă, populară, după care salivează toți puștii și care pare a suferi de un grad periculos de bipolaritate, un polițai fițos din afara orașului care o face pe Camille să simtă fluturași în stomac, pe fostele prietene din liceu ale fetei, acum toate căsătorite,complet lipiste de noțiunea feminismului și pentru care cea maiare distracție este bârfa. Iar cele două fete ucise bântuie atmosfera, fiind pe buzele tuturor, atât ca o tragedie, cât și ca un eveniment unic, scoțând un pic micul orășel, a cărui preocupare principală erau până acum fermele de porci cu care își menținea economia, din plictis și anonimat.

Dacă toate acestea nu făuresc o priveliște cel puțin nesănătoasă, așteptați să ajungeți la pasajele în care este descris vivid felul în care Camille își încrustează cuvinte pe piele, cu lame sau cuțite, cuvinte dintre cele mai absurde, care zvâcnesc dureros și obsesiv pe pielea fetei ori de câte ori ceva îi amintește de ele. Cuvinte care au împins-o pe ușile de spital ale secției de psihiatrie, din simplul motiv că nu prea îi mai rămăsese spațiu gol pe trup ca să le însemneze. Finalul însă e cireașa de pe tort în acest thriller psihologic grotesc. Dar fără spoilere, îl descoperiți singuri.

Una peste alta, nu recomand cartea persoanelor care nu înghit ideile dure și scenele violente, dar o recomand cu tărie celor care tocmai asta iubesc la o carte- atmosferă și personaje controversate, dark. Este o carte ușoară, cu iz comercial, dar extrem de plină de impact, personajul principal este complex, și, în rezolvarea misterului crimelor, apar foarte multe întorsături de situație, iar finalul este neprevăzut.

https://youtu.be/DgljcMqPG98

Și noaptea în care ai fost închis a fost timpul deciziei tale…

Tăcerea sacră din suflet poate lumina calea pe care se merge cu destinul. Semnificația lui stă ascunsă în astfel de nopți adânci, străbătute de taine stranii, pe care numai cel ce nu se definește prin iluzii le poate vedea. Noaptea își are trilul ei magnetic, cu care se contopesc doar cei ce știu s-asculte.

Vântul, ce învelește mângâietor trupurile, foșnind cristalin printre  frunzele copacilor, este mai viu decât în alte seri. 

Cei ce urcă pădurea până în vârf sunt cei ce au învins fiarele din ei, pe aici pot urca decât cei cu firea neimblânzită și cu picioare prin mii de locuri încercate, cei cu mintea deschisă la noi orizonturi, cei cu inima pură.

Aceia, ținându-și fețele plecate în umbra vălului, sunt ghidați de razele lunii pline, împletindu-se dantelat cu tăcerea din sufletele lor. Își strâng bucuria ca un halou de lumină în jurul lor, până ce ajung.

În spatele acestor porți stau închise, învăluite în ceață, toate cuvintele infinite lăsate de strămoșii lor ieșiți din timp. Cei ce intră acum în lăcașul de oase și creneluri văruite știu că nu mai pot ieși până la răsărit. De multa vreme se spune că le vine la toți rândul, iar cel ce va deschide ochii spre a privi în interior va afla, în dansul cromatic, de fluturi, al vieții, drumul spre acest templu sfânt.

Ochii celor ce caută acum printre gravurile risipite pe morminte lucesc de intensitatea unei dorințe ce taie  prin nebănuit, fără frică. Ei știu de pe acum  că limitele sunt doar vraja din plasa seducătoare de vise a nopții.

Adânc sub piatră sunt coborâți să vegheze păpușarii lor din altă lume.

Păpușarii croiseră acești oameni după chipul și asemănarea lor, și le dăruiseră grădina universului ca să vadă cu ochii lor măreția ființei. Mai mult decât atât, păpușarii, iubindu-și creația mai mult decât orice, doreau ca aceștia să aibă puterea să creeze la fel cum au fost creați. Pentru a împlini această misiune, păpușilor li se dăruise grădina  și libertatea de a o stăpâni, dar fuseseră spălați în uitare, astfel încât cunoașterea numelui din care au izvorât, odată pierdută, vor putea alege dacă să caute adevărul etern, croindu-și o lume din propriile hățișuri ale destinului, sau să rămână orbi, purtați de soartă ca un fulg de nea în bătaia vântului.

Cei ce învățaseră să manevreze destinul, învățaseră să vadă culorile lumii ce și-o doreau născută mai întâi din întunericul lor lăuntric. Acolo, în ei, descoperiră cum să contracte viața la tăcere, astfel încât să audă ecoul numelui de mult pierdut.

După  acest  cuvânt se uitau pe morminte oamenii de umbră cărora le fusese sorocită cheia templului în această noapte. Iar când își găseau sălașul propriului păpușar,  imprimau pe frunte de pe piatra lui simbolul ce exprima în esență propriul adevăr.

Puzzle

Cât ți-a luat să îmi auzi vorbele venind spre tine ca gloanțe? Mă măream, roșie, și roșu e culoarea ta preferată. Dar furia mea a fost focul careți-a transformat sentimentele în scrum. Iar camera mea din sulfetul tău a înghețat.

Cum, de ce mă măresc așa, să cuprind în mine toată viteza lumii câteodată? tu ziceai că sunt un puzzle de nerezolvat.

Mult timp după aceea, te-am întrebat dacă mi-ai dat de cap. Tu ai mormăit: ” Da…”.

M-a durut enorm, pentru că am memorat sfaturile tale cu o fervoare religioasă, dar eu nu păream a mai fi muza ta.

Oare ai văzut în labirinturile care făceau din mintea mea un univers distopic? Oare ai văzut cât de tare țipa mintea mea de la șirul de conexiuni blocate? Indusă în nesiguranță, răstignită în amintiri, blocată sub adevăruri mormântale.

O mână de zaruri (aruncate de-a valma)

-Cine ești?, spuse.

.-Doar o tipă normală, nu crezi?

-Nu, când scrii misterios pe carnețele. Despre ce scrii? Despre noi?

-Nu, doar mă pierd și scriu uneori.

-Pe carnețele cu Alice… Te tripezi pe acid?

-Ce… „acid”? Nu, doar uneori simt că scad și apoi mă măresc dintr-o dată.

-Dar ce mănânci demento, pastile?

-Destul de mult. Și văd că vrei să mă salvezi. Îmi place asta.

.-Da? Păi… mie îmi place de tine.

-De-asta vreau să evadez cu tine de aici, dar vezi, mintea mea se pierde în labirinturi tesute ca o pânză de păianjen, învăluind în umbre o singură imagine pe care nu vreau să o văd. Și țes cărări aberante, învârtindu-se, perindate de brazi întunecoși. Mă înalț cu o karmă către cer, și știu că singurul lucru care mă face să nu o retrăiesc încă o viață, este să iert ce fum de cenușă poartă în mine. Și mă holbez nemișcată în vidul din ochii umbrei ce mi-a transformat viitorul într-o mare spaimă.

.-Ce…? E doar în capul tau.

-Normal, în capul meu mic. Știi, ăla pe care îl avem toți ca mască. A preluat controlul asupra imaginii mele, funcționează ca un roboțel pe formulele vechi pe care i le-am setat, în timp ce eu plâng, ascunsă în fundal, un tablou monumental, care m-a omorât, și un om care m-a coborât în iad pentru eternitate. Nici nu stiu dacă visez sau nu.

-Nu înțeleg. Ce e în capul tău?

-Ceea ce vreau să zic e că n-ar trebui să te îndrăgostești de mine. Știi? Am chestia asta. Preiau energia oamenilor. Și sufletul meu te-a sărutat, și erai tot verde. Și am devenit toată aurie, iar sufletul tău a lăsat sufletului meu un tipar sub piele. Aș fi vrut să stai lângă mine mai mult decât demonii și umbra ce mă împing spre dezastru.

-De ce?

-Pentru că plângeam odată cu tine și mă înduioșam la fiecare umbră a ta. Parcă erai o rază de speranță, ceva real. Înțelegi?

-Nu, nu înțeleg! De ce?

– Ai rămas ca o rugăciune în urmă, nu vezi? Și n-am înțeles niciodată că rugăciunile pot avea prețul propriei răstigniri. Știi, odată m-am întâlnit cu propriul înger păzitor, pe cărări din inimă. El mi-a arătat cheia spre tărâmul tăcerii.. Eu însă i-am întors spatele, fugind ca Alice după iepure într-un univers distopic.

-Nu… nu înteleg încă.

-Precum o fantomă, am refuzat să mă duc spre alte orizonturi, și am rămas aici ,cu prețul de a plăti zadarnic durerea de a trăi clipa morții pe fundal. Doar că primesc shoturi de la viață cu tine și devin dependentă, ca un drog nou. Cel mai tare de până acum.

-Da, înțeleg. Păi, ești pregătită acum să mă iubești mai mult decât pe demonii tăi?