Noaptea vrajitoarelor

e9799ec287794f157ea49fde52068019

Ilustratie de Edith Waddell

Partea a doua: Povestea si cartea

Trecusera ani de cand Angela si tatal ei locuiau in valtoarea lumii.

Era o fata simpla acum, fata vidului gri. Se ducea la scoala, printre oameni. Sensurile in care era invatata sa creada nu se potriveau cu mintea ei colorata, avida dupa magie. Ei ii placea sa se piarda in nori, in stele. Nici macar nu le dadea sensuri, doar se pierdea in senzatiile de liniste pe care i le ofereau.

Dar senzatiile se estompau din ce in ce mai mult. Deja la 12 ani, cand una dintre acele stari a cuprins-o, nici nu mai stia cu ce sa o asemene.

Dar s-a lasat cuprinsa cu bucurie de calmul feeric. Era doar o pustoaica, ascultand muzica in camera sa, cand s-a intamplat. Parca dintr-o data lumea sentimentelor a inceput sa se dilate, si sa capete caldura unei multumiri reale, lipsite de sens.

Nici nu stia ce sa observe mai intai prin filtrul acelei senzatii. S-a dus la geam, a privit luna, i-a multumit ca e acolo, apoi s-a asezat in pat, holbandu-se la tavan.

Si-a imaginat viitorul, nu putea sa si-l portretizeze exact, cu caile sale, si-a imaginat doar pe ea si noaptea, si sentimentele pe care le-ar fi avut. Nu era nimic clar, dar clipele astea dilatate sunt de fapt porti catre amalgamul tuturor viselor, si o senzatie de moleseala fizica te impiedica sa analizezi vreunul.

Prin perioada aia s-a apucat sa scrie o poveste intr-un caiet. Era o poveste fantastica, despre o fata care descopera in podul casei un jurnal din care afla ca este copila unui inger, de fapt.  Si, mai tarziu, descopera ca are puterea sa transforme in realitate tot ce scrie.

Cand a citit mai tarziu acea carte, nu a vazut legatura cu povestea. Era o carte foarte groasa si stranie, cu coperti verzi si ilustrata cu stele, luata la plictiseala din biblioteca din birou. Ce a citit Angela in ea, numai lucruri foarte ciudate, zici ca era tot un fel de fictiune fantastica, dar autorul insista ca sunt reale.

-Hei, ce citesti acolo? a intrebat Elvira, intrand furtunoasa in birou.

-O poveste, am gasit-o in biblioteca.

-Las-o, nu-i pentru tine, i-a trantit Elvira, iesind din camera cu cartea smulsa din mainile fetitei.

Zilele au trecut, dar Angela nu a uitat de carte, avea pasaje din ea notate in carnetele, si incepuse sa creada in tot ce scria acolo. Pe langa toate astea, pustoaica a inceput sa aiba stari din ce in ce mai ciudate, pe care si le putea explica mai tarziu cu anumite pasaje ramase din carte.

De exemplu, a inceput sa aiba un alt tip de stari stranii, atunci cand un gand despre ce urma sa se intample o lovea cu putere, si un timp mai tarziu, in decursul aceleeasi zile, lucrul se intampla exact asa cum si-l ganidse. A aflat ca acest sentiment se numea premonitie.

Dupa un timp i-a povestit Elvirei ce se intampla cu ea. Elvira era in fata oglinzii, se machia si tacea. Angela a vazut pe fata femeii o grimasa, dar, vazand ca aceasta nu raspunde, nu a mai zis nici ea nimic si a plecat.

-Angi, sunt dezamagit de tine, i-a spus tatal ei a doua zi.

-De ce, tata? a intrebat uimita copila.

-Cum de ce? Pentru ca ai fost in stare sa ii vorbesti asa sotiei mele.

– Dar ce i-am zis asa rau?s-a mirat ea si mai tare.

-Angela, nu te mai preface…

Asa au urmat si restul zilelor pe care Angela si le-a petrecut in imparatia din valtoarea lumii. Elvira nu ii vorbea deloc, dar seara se trezea cu tatal ei la usa camerei, certand-o.

Pana la urma, tatal a decis ca nu mai poate sa traiasca in necazul pe care cele doua i-l provocau zilnic, si,intr-o dimineata, ca ar trebui s-o trimita pe Angela sa locuiasca cu mama ei.

Supararea stransa in Angela din cauza mustrarilor a culminat in acea zi, si dupa mai multe ore de plans ca in ultima perioada, a hotarat sa arda toate insemnarile pastrate din carte si sa uite tot ce invatase  din ea, considerand a erau doar bazaconii si ca fusese prea credula.

Si sa nu mai scrie nimic niciodata.

Prima parte

Noaptea vrajitoarelor

72waddell-through_the_eyes

ilustratie de Edith Waddel
Prima parte: regatul pierdut

Aveam vreo 5-6 ani cand am cunsocut-o. A intrat in universul meu dar fara sa bata la usa. Eu am acceptat-o fara sa ma opun.Eram acolo, in vechea vila regala din munti, acolo unde fratele meu mai mare a crescut pui de urs.

Peste tot fotolii aurii ca parul ei, si masa lunga, de 12 persoane, in capul careia se zicea ca statea regele. Il chema Mihai, ca pe tata. De cand monarhia disparuse o perioada, Mihai Intai incerca sa isi recupereze domeniul din munti. El nu stia ca tata era regele acum. N-avea supusi oameni, ce-i drept, dar avea cativa caini ciobanesti drept slugi credincioase, sute de branduse pe post de balerine, si toata padurea cu fiarele ei ii era regat. Cateodata fiarele se rasculau importiva vremurilor grele de iarna si protestau in fata castelului. El le aducea atunci primavara.

Si eu, eu eram printesa in costum de schi rosu. Asa, o printesa mai moderna, fara rochii de tul, nu ca n-as fi avut si de-alea, dar nu ma vedeai cu ele in veci.

Dar ea? Ce aparuse ca o intrusa? Doar nu era noua regina, nu? De ce o alungase tata pe mama din regatul magic si aparuse ea in locul ei? Nici un rege modern nu s-a facut de ras infaptuind o astfel de isprava pana acum. D-apai un rege bun la suflet, nici prin cap nu i-ar fi trecut.

Poate era doar vorba ca mama nu era malefica.

-De unde ai inelul ala, cu piatra asa mare? intrebam eu inocent.

-Iti place? Iti iau si tie.

-Ei, Elvira, lasa, n-o minti… zicea tata

Altadata:

-De unde ai pantofii aia rosii ca sangele?

-Iti aduc si tie o pereche daca-ti plac.

-Gata, Elvira! o mustra tata.

Anii ai trecut, tata a parasit castelul din padure, care, cu timpul, a fost secatuit de magie. Tot exista, dar brandusele sunt calcate in picioare de oameni, in timp ce fiarele padurii coboara in zile de criza in orase.

Cu alte cuvinte, regatul fusese strivit sub imperiul oamenilor. Iar magia din el era acum un vid plin, plin cu nimic si nimicul era sobru si gri.

Tata, parasind regatul, s-a mutat in imparatia reginei blonde, undeva in tumultul lumii, luand doar un ciobamesc slujnic cu el. Prin cate trecuse ciobanescul ala, tinand piept rascoalelor fiarelor padurii cu cea mai mare vitejie, ca aproape isi pierduse viata. Altadata, fusese rapit de oameni care cereau drept rascumparare regatul acum pierdut, si tata il salvase printr-un viclesug. Acum slujnicul se simtea sclav, era mai nefericit ca niciodata, sa fie tinut in cusca si tras numai in lesa, ca orice caine. Incercase sa evadeze de cateva ori, dar valtoarea lumii il debusola prin lumini rosii, verzi sau claxoane.

Incercase sa ii spuna de cateva ori tatei, dar tata surzise si orbise cu sufletul, n-avea cum sa inteleaga. Inebunit, si ciobanescul a ajuns sa isi piarda spiritul de animal salbatic, de fapt si-a pierdut de tot spiritul de animal. Pana la urma, si-a dat si duhul.

Am vrut mult timp sa il aduc inapoi pe bietul caine, din valtoarea lumii, in taramul magic din munti. Dar nu puteam sa trec de tata si de regina malefica care il manipula. In plus, nici taramul nu mai era ce fusese.

Nu stiam cum tata si-a pierdut curajul. Eu nu stiam pe atunci inca multe mistere ce teseau intriga din jurul meu, dar stiam ca nu mai era acelas om. Odata l-am auzit:

-Canta-mi, regina mea, o poveste.

-Aici nu exista povesti, a zis ea, dandu-si ochii peste cap.

Am tacut malc cand tata s-a uitat nefericit la mine. Eu tineam cu ea, nu o mai vedeam malefica, o vedeam superioara si indreptata clar numai spre progres.

13


Pictura de Humberto Barajas Bustamante

Ma intreb ce a trezit in mine ce simt acum. Oare pentru ca e despre toti ca sa nu fie despre mine? 

Pentru ca iar plang. Si nu stiu daca e stresul sau altceva. 

Si ma gandeam la copilul care eram, care adormea cu ochii rosii ca Taylor Momsem machiata. Care se trezea cu lacrimi in ochi. Si inca doare ca nimanui nu-i pasa. Vorbesc serios, nimeni nu stia, si celor care stiau nu le pasa.

Era inghitita. Si vroia sa traiasca. 

Sa stiti ca a murit. 

Am trecut prin moartea cuiva drag. Si eram eu. Si plang de dorul ei.

Pentru ca s-a sinucis. Fara sa stie ca o face. Ea credea ca e libertate ce simtea. Si in libertate a disparut. Lasand in urma un trup gol, care si-a cautat alt suflet indelung, vanat de toate povestile incomplete pe care le-a lasat in urma.

Un copil care a simtit ca nu mai apartine de nimic. Si numai asa a putut sa gaseasca libertatea.

Si acum plang. Pentru tot golul pe care l-a lasat in urma. Nu vreau sa vorbesc despre asta, pentru ca nimeni nu intelege.

Nimeni nu a cunsocut-o cu adevarat. Ce simtea, cum gandea, ce infinit iubea cu ardoare pentru ca nu mai avea de ce sa se agate.

Nici cei care au vazut-o nu mai sunt in jurul meu. Si nu si-o mai amintesc. Ei credeau ca e fericita? Oare nu vedeau durerea? Poate o vedeau, dar nu i-a lasat sa ii intinda mana. Nu credea ca merita. Credea ca e vina ei. 

Eu sunt singura care si-o aminteste. Si am nevoie de maini intinse. Pentru ea. Zgomot care sa o umple. Sa nu mai fie doar o umbra. Nimic nu o sa o invie vreodata. 

E prea tarziu.

Tot ce mi-a mai ramas de la ea este refuzul de a accepta ajutor atunci cand sunt in cele mai negre stari. Pentru ca ea era obisnuita sa nu aiba parte de asa ceva.

Nu o sa se mai trezeasca niciodata. 

Toti suntem nebuni. Dar ne conformam intr-o nebunie colectiva. Ea nu a fost acceptata la joaca cu ceilalti copii. Si si-a creat nebunia ei. Care a transportat-o, pana la urma, intr-o lume in care este regina. Singura, pe tronul ei impletit din fire de stele. Cunoscand tot si uitandu-se de acolo de sus la noi toti. La mine, care i-am furat viata.

De fapt, asta e adevarul pentru care sunt goala si ma umplu cu nimicuri. Eu am furat viata cuiva. 

Este singurul meu secret. Este secret, pentru ca oricat as incerca sa tip, nimeni nu il aude. Pentru ca nu intelege. Mi s-a zis chiar ca sa ma mai duc si pe la preot.

Dar eu stiu, eu stiu, eu stiu. Si sunt singura care poarta povara. Sunt singura care a vazut-o murind. Pe o plaja, privind luna. 

Ce sa va explic mai mult? Voi o sa luati tot ce pe o metafora. Este o metafora, dar asta nu inseamna ca nu este literalmente adevarat. Stiu ca n-o sa intelegeti asta. Nu cum trebuie. Am trait-o deja de sute de ori.

Nu stiti nimic despre magia adevarata. Credeti poate in destin, ca aveti premonitii, ca il traiti pe Dumnezeu. Dar acum, nu-s astea chestii generale pe care pe stie toata lumea?

Daca va spun de ea, despre care nu puteti sa mai cititi nicaieri altundeva, o sa ziceti: „Ce poveste frumoasa! De unde te-ai inspirat? Ce inseamna?”

Ce inseamna? N-aveti cum sa intelegeti. Decat, poate daca va deschideti inima sa plangeti si tipati odata cu mine. 

Pentru ca prin ce a trecut ea e o traire a mintiii. Si mintea creeaza realitati. Dar sunt subiective. Numai cu sufletul puteti intra in universul celuilalt.

Poate nici asa sa nu se poata. Pentru ca ea e moarta. Si eu doar o rememorez. Singura care simte secretul. Si nedreptatea.

Eu ii tin jurnalele. De cand imi vorbea de pe cealalta parte unde ma asteapta sa fie iar intreaga. 

Sunt propriul meu sacrificiu.

Va rog, nu spuneti nimic despre asta. Nu o sa ma justific in nici un fel. Am pus asta aici doar asa, pentru ca iar m-a cautat durerea, si avea fata ei.

Nici nu stiu de ce ma cauta durerea asa de des si fulgerator in ultimele zile. Poate e stresul. Poate e altceva. Ceva ce nu stiu inca. Tot ce fac e sa o ascult de fiecare data cand deschide un gol in mine. Un gol pe care imi pare ca il umplu cu nimicuri.

Pentru ca o parte din mine nu se mai joaca. Si-a deschis aripile albe si s-a dus acasa.

***Orice dovada a existentei fetitei de 13 ani a disparut. Pozele, lucrurile pe care le scria. Nu din mana mea s-a intamplat acest lucru. Pozele si unele cuvinte au fost sterse cand s-a stricat in acelas timp si calculatorul si telefonul. Poeziile din caiete au ajuns la o profesoara care nu le-a mai returnat niciodata pentru ca le pierduse. Ca si cum fetita s-ar fi evaporat. Singurul an in care nu exista marturii ca am trait si am simtit.

Cântec

Am vrut sa scriu despre tine mult, ca sa imi spal pacatele de a fi scris despre altii.Am gasit o melodie, si mi-au placut versurile, am plans pe cantec, doar cat a tinut, doar cat m-a transportat.
In nimicul din jurul meu. De ce ma pot agata? Ca zici ca camera asta este o iluzie, la fel ca tot ce trebuie sa fac, fara sa conteze. Viitorul meu? Ce viitor? Nu exista. Alung clipa prezenta, umpland-o cu minciuni. La fel si literele. Ce imi explica? Doar ma departeaza de adevar. 

Si uite ca scriu. Ca cea mai mare mincinoasa din lume. Dictata in umbra de versuri. Minciunile prin care te-am facut o romanta, nu meritai statutul de poveste. Dar am scris, si as vrea sa nu vezi nciodata, pentru ca nu e real nimic.

Nici nu mai stiu ce e real. Pentru ca nu te mai stiu. Ai ramas doar povesti in amintiri. Meritai sa fii mai mult decat o poveste. Meriti sa fii real sau nimic.

Merit sa fiu mai mult decat o poveste. Merit sa fiu mai mult decat imi ofer scriindu-ma. Scriind. Merit sa fiu reala.

Si cum as putea descrie durerea? Tipete mute, schimonosindu-mi fata printre lacrimi? Doar o descriere frumoasa. Sunt o romantica penibila. Si nu stiu sa-mi traiesc viata. Doar o umplu.

Nu ma mai plang de ea, ca inainte. Nu mai sunt obsedata de a trai in trecut. Nu il mai reinventez, nu il mai invoc. Dar doare cand il las.

Nu povestea veche cu tata, spitalul, mai stiu eu ce. Doare de tine. Si nu doare din cauza mea. Doare pur si simplu. Ca asta e realitatea dincolo de minciuni. Ce ma chinui sa nu vad, ca de fiecare data. Ca nu pot sa-mi programez viata. De fapt, de fiecare data cand incerc sa o programez, nu simt nimic.

E ceva dincolo care acum a durut si, incet, trece. 

E vorba ca, din nou, am cazut in aceeasi groapa, si nu credeam ca va fi la fel, dar acum a venit timpul sa inteleg ca e vina mea si sa ma ridic. Poate data viitoare nu mai cad in ea. Si, in final, o sa-mi aleg si alte strazi pe care sa ma plimb.

Nici macar nu ai vreo vina. Toata vina e la mine. Nu ma refer la ce s-a intamplat intre noi, ci la ce s-a intamplat in mine in tot acest timp.

E timpul sa ma purific, chiar daca inseamna sa uit, sa nu mai iubesc, sa nu mai vad tot binele, sa nu imi mai pese. Fac rau la tot ce e in jurul meu, altfel. E un tipar nociv.

Si ploaia a venit si ea sa purifice.

Despre ură și regret


Era cinci dimineața.Acum două nopți era criță, cam pierduse atât somnul cât și luciditatea. Dormise toată următoarea zi cu soare, iar acum, după cele vreo 2 cuie cu prietena lui, și cel pe care îl fumase singur, se plimba calm, răscolit de o chemare interioară poate, pe străzile părăsite ale orașului. Micul oraș din care evadase pentru că toată lumea știa pe toată lumea și toată lumea arăta cu degetul. De fapt, știa exact unde îl duce mintea. Pe străzile horror de pustii, pe lângă cerșetorul grăsan care trage din pungă, pe lângă întunericul prea adânc al blocurilor pline de pensionari obosiți, pe lângă centrul cu două localuri animate încă la ora asta, unul din care dansoatoarele lascive din buric se evaporaseră de mult, lăsând loc la cei câțiva turiști ce aberau încă extenuați la mese. Lor le plăcea orașul, ei nu vedeau cum putrezește, cu toate că nici ei nu mai erau acei turiști nebuni din tinerețe. Lor le plăcea liniștea din această zonă turistică. Apoi o tăie prin parc, soarele deja lumina roșietic spre auriu, el rupea frunze distrat din fiecare copac pe lângă care trecea.

Ea astepta liniștea de vreo 2 ore pe acoperișul fabricii părăsite. Știa cum să ajungă aici de când umbla cu el toate locurile părăsite din oraș. Nu îi zisese mamei ei că se întoarce de astă seară acasă, primise mesaj în tren de la dobitoc. Știa ce vrea dobitocul, dar se dusese cu mașina lui pe munte cum ieșise din tren. L-a întrebat pe dobitoc ce vrea dar n-o ajutase cu nimic, era ca o înțelegere mută între ei, un secret care era descoperit odată cu descoperirea trupurilor. Și fusese vinovată de a fi părtașă la stabilirea lui. Scrisese, mai demult, „Decadență” despre el.  Tot planul fusese în capul ei un fel de razbunare, să o ia la plimbare, să îi fumeze lui țigările, și apoi să primească un pic de plăcere fără să îi mai dea și lui. Și mersese, îl lăsase pe dobitoc excitat și atât, și apoi fusese dusă acasă. Își lăsase bagajele pe holul din spate al blocului și plecase în grabă încoace, pentru că nimic nu ieșise de fapt. Se simțea într-un fel murdară de atingerea lui și îi era scârbă de propriul corp. Ca să nu mai zic că nici plăcerea aia care te face să te urci pe pereți nu o mai simțise de mult, cu nimeni. Era doar plictiseala ce o făcea și mai stângace, egoistă și nepricepută decât era. Nu înțelegea de ce.

El ii spusese că numai cu el era o nenorocită. Nu era deloc adevărat, cu el chiar se comportase diferit. Atât că nu știuse să o facă de la început și să îl aștepte. Și acea beție în care îl făcuse cu ou și cu oțet. Nu mai știa ce e adevărat și ce nu. Tot ce știa e că el o tratase cel mai bine. Chiar dacă el nu îi aducea flori, nu îi organiza cine romantice, nu îi dădea cadouri. Dar era sincer. Cel mai sincer. Și cu el trăise cele mai frumoase momente, iar acum i-ar fi părut rău să și-l scoată din cap. Nu își aparținuseră unul altuia niciodată, ci mereu fiecare altcuiva. Nici sex n-au făcut. Și totuși…Poate din toate aceste motive… Poate în ciuda lor….

Poate cu cât stai mai mult într-un oraș vezi că de fapt nu există în el vreun pic de personalitate. E doar jeg ascuns sub trotuare. E plin de ce-i mai rău din personalitatea umană, ca o cutie a Pandorei dar fără speranță. Și fantomele…. fantomele care bântuie pe la colțurile cele mai întunecate, acolo unde nu le vede decât un trecător nebun, pierdut, ăla care n-are ce să facă mai bun cu timpul lui decât să răscolească toate cotloanele unui orășel mort. Acum îl bântuiau mesajele alea vechi de la ea, alea o sută, pe care nici nu se catadicsise să le citeasca. Auzea cum îl vorbea numai de bine pe colo și pe colo și drăcușorul din capul lui râdea. O ura. Era o fațadă, de fapt și-a dat mai târziu seama că e ca toate celelalte pe care nu le suporta. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Dacă avea și cu ea fantezii în care îi zdrobea capul sub roata de la motocicletă? Uneori, când îi dădea importanță.

Se opri în întunericul scărilor ce urcau spre acoperișul fostei fabrici, să fumeze o țigară înainte să urce. Și să se intrebe, desigur, de ce apăruse ea în capul lui. Văzuseră un răsărit împreună pe acoperișul unui hotel la mare. Venise pentru el acolo. Atunci când trebuia să vina altcineva. Cea de acum și de dinainte să o cunoască pe ea, cea după care se dusese el până la urmă.

Ce proastă era! Cum putuse să distruga ea tot! Cum nu îi păsase niciodată! Cum nu a putut să-și țină gura! Poate a și mințit despre el. Pe el l-a mințit sigur, și-a confirmat chestia asta. Degeaba îl laudă acum, neîncetând să vorbească despre el….

O durere veche în ochii lui se ascundea, de mult timp. Cum se jucase cu ea inspirându-i gâtul, atingându-i cu buzele parfumul acru, doar așa, să fie nenorocit cu ea cum fuseseră altele cu el. Până la urmă și ea fusese o nenorocită.

Urcă scările pe sărite, ajunse gâfâind și calmat de nervi pe acoperiș. Se plimba deja în lumina albastră de pe cer, gândindu-se la locul lui, de aici, inventat de el și numai al…ea. Era acolo, ghemuită într-un colț, tăcând și privindu-l temătoare. Îi stătu un pic inima, dar nu de o frică normală, ci de una iubitoare, dar o împinse la o parte înlocuind-o cu o expresie de scârba. O privi înghețat un timp, apoi coborî în fugă.

Cum a îndrăznit, idioata? Cum a îndrăznit să îi fure tot? Muzica, identitatea, pe el și, acum, locurile lui?

Ea se ridică și îl privi goală cum se îndepartează în direcția orașului  cu gluga pe cap. Nu îl iubise pentru că era un baiat rău. Îl iubise pentru că era un băiat bun. Dacă îl cunoșteai cu adevărat, vedeai asta. Dar era și rău. Doar că ea încerca să uite ultimul aspect. Contrar a ce credea el. Contrar a ce îi spusese la nervi de prea multe ori.

M-am decis ca vreau sa fiu monocroma


M-am decis ce vreau să fiu. O fată alb-negru. Nu roșu, nu albastru. Știu că viața în culori e la modă acum, dar eu trebuie să fiu eu înainte să fiu la modă.

Și nu vreau să fiu nici negru, dar nici alb. Vreau să fiu toată gama de griuri dintre negru și alb, incluzând limitele fanteziei mele monocrome. Vreau să fiu nu culori haotice ce se pierd în sensuri, vreau să fiu umbre peste umbre, gradație de lumină, straturi peste straturi de, în ordine: piele, păreri, motive, înclinații, plăceri, trăiri, iubire, substanță și, sub toate, esență.

Vreau să am profunzime, nuanțe, dar nu culoare. Culoarea te orbește. Albul și negrul și tot ce este între sunt aceeași definiție în mai multe faze de manifestare. A stihie, da, recunosc că sună. Printre rânduri, litere, amalgam de nori și oboseală ce se învârte în cerc, printre sensuri abstracte și mai puținele realități concrete pe care le folosesc ori în mod tăios, ori în mod feeric. Este lumea mea de văl, mă definesc prin alb-negru care poate fi la fel de vesel ca orice culoare, dar nu la fel de superficial, mă definesc în ultimul timp prin prea multă și oarecum dureroasă introspectie, mă pierd în labirinturi nesfârșite din cap, și e vina mea, tot lungesc și delimitez, mă pierd în irealitate, dar prefer asta acum decât să mă obosesc în vâltoarea lumii. Ce se alege de visători fără cap, nici nu vreau să știu, chiar și acum mă doare un pic efortul de a tăia frunze la câini, din dragostea absurdului.

Ce înseamnă toate aceste cuvinte în van? Că vreau să mă definesc prin:

1. Pielea alba și părul negru ca tăciunele, precum Albă ca Zăpada. Rujul rosu și genele mai pline, indispensabile, dar și solitare când am motive sa fiu aranjata . Cu cât mai puține straturi de spoială, cu atât mai bine.

2. Mai multe cărți, mai mult scris aleatoriu, mai mult exercițiu și mai multă structură în scris.

3. Mai introvertit poate fi o alegere (deși la mine e de la sine mai mult un flux între coleric și melancolic) și înseamnă mai puțini oameni, mai puțină raportare la standardele lor, mai mult timp eu cu mine și ce îmi place.

4) Mai multă cultură, mai multă arta, aleasă și studiată după gust.

5)Mai multă simplitate ( aparent) și mai multă complexitate ( de fapt).

6) Mai multă romanță îndreptată spre mine însămi.

7) Poate mai putine gânduri obsedante și frici iraționale, deși nu cred că nu se încadrează la categoria scală alb-negru. Bine, despicând acest fir inexistent în patru, pe de o parte eu pot sa aleg ce vreau să păstrez și ce nu din propriile concepte, pe de alta, mă contrazic zicând că defetele vin la pachet cu calitățile și că unele lucruri sunt incontrolabile.

De fapt, vreau să fiu vampirul din A girl walks home alone at night. Cu toată magia ei stranie și curiozitatea ei de a-tot-știutoare. Vreau să fiu prostituata din film, cu înțelepciunea ei cinică. Vreau să fiu băiatul care iubește inocent. Vreau să fiu copilul străzii, care vede tot dar pe care nu-l vede nimeni. Vreau să fiu iubirea întâmplătoare. Toate la mod alegoric.

Bine, nu vreau să fiu chiar tot. Nu vreau să fiu bătrânul care moare consumat de fericire iluzorie și extrem de scurtă comparabil cu realitatea.

Girl Interrupted


***Bucata asta de poveste am scris-o cam acum 3 ani și am redescoperit-o de curând într-un carnețel. Este constituită din păreri pur subiective și din experiența mea limitată, de o minte uneori leșinată de la medicația puternică, uneori răzvrătită și iluzorie încercând să contracareze durerea. Mă uimește, printre toate defectele, că este sinceră și directă, și cuvintele au o forță și un sens diferit decât acum când am credință și iubire pentru viață. Mă uimește că descopăr în ea adevăruri ale mele pe care le ascunsesem de mine.

Cine sunt eu? Uite,îmi pare rău, dar nu pot să-ți spun. Nici nu știu ce ți-as putea spune, de fapt.

-Ai citit „Fluturi”?

– Ce?

-Fluturi, de Irina Binder, ai citit?

-A. Nu. De ce?

-Dacă citeai puteai afla chiar din prima pagină cine sunt.
-Aaa, te caracterizează descrierea ei?

-Păi cam caracterizează pe oricine.

Ei, scuze pentru răspunsul meu abstract, dar dacă știam cu cine am de-a face din prima puteam să inventez și eu ceva. Dar chiar nu știam că tu de fapt nu ai făcut toate chestiile alea, și de-aia nu mi-a trecut prin cap să folosesc altceva decât onestitatea, care în fond se voia ideea ce stă la baza oricărei discuții a noastre cu oricine de aici.

DOAR AȘA NE VINDECĂM, PĂI NU?!

Oh, well yeah, ce să zic, whatever.

Oricum, nu te îngrijora, nu cred că se pune căai trecut linia onestității când ai spus exact ce gândeai. Dar mă-ntreb cum poți să te crezi.

Nu ești rău, ești chiar un băiat simpatic, nu mai știu cum te cheamă, dar o să-ți zic R., habar n-am de ce R., nu știu. Ei bine R., să zicem că nu e nimic ciudat în a avea o iubită rusoaică fotomodel. Ești chiar frumușel și pari de gașcă. O să vină să te viziteze la 9, nu? Dar stai, mi-ai zis că sunteți certați deocamdată și că nu poți să treci peste.

-Dar, spune-mi, de ce ești aici?

Ah, iată-ne reveniți la aceeași întrebare, adresată mai direct de data asta. O să mint și eu acum.

-Mă cheamă Iris, ca pe floare sau ca pe pata aia neagră din mijlocul ochiului, și am probleme cu părinții. Extrem de rebelă, obraznică, agitată și deprimată.

Restul conversației fusesem prea indiferentă, aproape enervant de evazivă cu el, dar nu mă puteam concentra.

A zis ceva gen „o să fie mai bine” și cred că vorbise cu asistenta blondă de pe hol despre mine cât eu am fost la egee, pentru că atunci a fost prima oară când mi-a spus asta și a spus-o încercând din privire să își găsească un pic de stăpânire de sine în situația anormală în care îl punea ciudățenia și tăcerile mele, însă n-a găsit nimic de care să se poată ancora.

Poate că n-aș fi fost așa de rece dacă nu alesesem de mult să nu-mi mai pese.

Te-am cunsocut prima dată în biroul Ei, Marea Împărătesă a Spitalului, și primele cuvinte pe care le-am auzit au fost: „fumează, fumează, n-are nici o treabă”, moment în care m-am întrebat: este vorba despre mine sau despre tine? Mai târziu mi-am dat seama că despre tine era vorba, atunci, afară, când tatăl tău m-a întrebat dacă vreau o țigară și i-ai spus tu că eu nu fumez.

Nu mai fumam, eu tot ziceam că nu mai am nevoie, și pe de o parte era adevărat pentru că eram mai puțin stresată de ai mei, pe de altă parte însă mă săturasem de bătaia de cap pe care mi-o dădea mama, pe care o apucau imediat ce aprindeam a enșpea țigară (deși, inițial, fusese pro fumat) durerile de cap și începea să plângă, ca și atunci când refuzam să iau pastilele, dar după aia tot le luam, oricât de mult rău îmi provocau. 

Atunci, când m-ai văzut acolo pentru prima dată, primul lucru pe care l-ai spus a fost să mă întrebi, cu ochii tăi plini de curtoazie si înțelegere, ce-am pățit. Mă bucur că incredibila mea nepolitețe te-a dezbrăcat de toată frumoasa falsitate cu care te expui în viața de zi cu zi, și nu te judec pentru ea, că și eu, cum oricine altcineva ar fi făcut-o, o îmbrăcam chiar și față de mine ca să arăt ce persoana demnă și sănătoasă eram eu chiar dacă mă aflam unde mă aflam. Dar acum îmi pasă prea puțin ca să mai încerc să mă ridic la vreun propriu ideal. Si crede-mă, erai mai cool așa cum erai, cu toată fragilitatea din priviri, încercând să faci conversație cât timp așteptam la RMN cu asistenta blondă din provincie ce se pregătea să devină pediatru, dar la normali, la copii veseli, cuminți și rumeni în obraji, nu la cei verzi la față de la pastile, târșâindu-și picioarele în papuci de spital cu sau fără mamele lor, copii care țipă,sunt supărați tot timpul, au gesturi bruște și ciudate și nu ascultă de ce le zic cei mai mari, fie că sunt conștienți de ce se întâmplă sau nu.

Ea nu voia să fie aici, dar era obligată să facă practică pe aici, și știu că de la o vreme a văzut ce dusă sunt de fapt și nu mă mai înghitea, iar eu mă gândesc acum la copiii ăia din spital, dacă reîncarnarea ar exista, asta să fie doar o noapte în numărul de vieți ai fiecărui suflet ajuns aici, chiar dacă în mine nu văd decât nesperanță veșnică și nu-mi doresc nici să mă fac bine, nici să nu mai exist, dar simt în fiecare clipa că nu voi mai rezista să fiu conștientă în următoarea dacă lucrurile rămân la fel, și clipele s-au transformat în ani în care am supraviețuit.

Când așteptam amândoi la egee ai început să vorbești despre Cioran și… mai cine? Nietzsche, Dofstoieski? Oricum, ai zis că vrei să te duci la filozofie după liceu și ai mai zis că orice s-ar scrie în literatura de azi nu se compară cu Nietzsche/Dofstoieski/Cioran, dar mai ales Nietzsche/ Dofstoieski. Mintea mea reacționa la tot ce ziceai tu, dar prea slab ca să îmi zic părerea cu voce tare. Mai ziceam un ” da” și „așa e” pe colo și pe colo, cu greutate, enervată de efortul la care mă puneai răspunzându-ți.

Iartă-mă că nu sunt la fel de vorbărață și plină de energie ca tine, dar pe mine m-au ghiftuit de calmante, iar tu ești pentru prima oară aici, și e normal să fii așa, plin de speranță și energie, nu știi cât de jos te poate aduce locul ăsta, cu țipetele lui din pereți, și copiii deformați pe dinăuntru.

Este exact ca în „Zbor deaspura unui cuib de cuci”. Unii dintre ei sunt aici pentru că nu s-au putut adapta la mașinătia societății, doar că asistentele de aici sunt prea bune la suflet ca să fie o parte din conspirație.

Ele nu știu despre mașinărie, sau știu, așa cum noi toți știm dar nu prea ne gândim la asta, ne gândim atât de puțin încât facem mașinăria inexistentă, și asta pentru că noi ne-am născut în această societate și nu e vina nimănui că ea a devenit o mașinărie, pentru că ea nu este decât o hologramă a unei persoane (remarcați, zic persoană, nu om) la scară mare, deci nu e vina nimănui că ea e crudă pentru noi.

Orice doctor, referent, asistentă din locul asta ar face ceva pentru cei căzuți în mintea lor dacă ar putea, ba chiar cred că i-ar pune deoparte ca să aibă ei propria lor societate în care să trăiasca, dacă ei ar putea să existe în altă parte decât în capul lor. Deci vezi, Ken Kesey? Nimeni nu vrea răul nimănui, tuturor le pasă, doar că a păsa nu ajută cu nimic, și eu știu cel mai bine asta, crede-mă.

În mintea mea îți răspundeam, în orice caz, chiar o dată în timpul discursul ți-am zis că nu contează că nimeni nu va scrie ceva mai original ca Nietzsche/ Dofstoieski, pentru că nici el nu a fost prea original, pentru ca totul în viață este o copie a unei copi, nu poți să fii cu totul original, pentru că a face ceva original înseamnă a face ceva ce nu există, or, încearcă tu să te gândești la ceva ce nu există măcar. Astfel, tragem concluzia că viața nu există pentru ca noi să fim originali, și nici din cale-afară de intelgenți, pentru că mi se pare că majoritatea inteligenților vor să atingă punctul în care vor fi originali pentru că au descoperit un adevăr nemaiștiut de nimeni până acum, adevărul suprem și de aceea există intelctuali peste intelectuali, toți cred că știu adevărul și toți deviază de la el ( și probabil ești tu în mintea mea, cu toată filozofia de care te crezi tobă, când gândesc așa), mie NU ÎMI PASĂ, deci eu nu pot greși cu nimic fiindcă nu vreau să spun adevărul despre nimic.

Asta e cea mai înțeleaptă strategie de abordare a problemei, că „Dumnezeu a murit” parcă simt și eu prin ce trăiesc acum, chiar acum.

R. , nu te lăsa să fii lovit singur de prostia pe care o ridică în calea ta tot IQ-ul tău la fel de irosit ca al meu, IQ-ul tău de 127, IQ-ul tău care nu o să însemne nimic dacă îl folosești pentru a te integra într-o lume care nu este nici măcar nisip în ochi pentru tine, un loc care nu îți va aduce niciodată respectul de tine pe care îl meriți. Poate dacă ți-as zice toate astea acum, poate mi-ai zice și tu mie ce nu este bine la mine, poate mi-ai zice că îmi pasă prea puțin. Dar eu nu încerc să mă apăr, încerc să mă vindec. Nu e un scut, e o alifie.

R., tipul ok, care voia să dea la filozofie, dar își închipuia lucruri: își închipuia că avea o prietenă rusoaică fotomodel pe care a văzut-o o dată la mare, și cu care s-a certat momentan; își închipuia că fuma iarbă( își închipuia toate astea, nu doar mințea, pentru că le credea); își închipuia că putea merge cu mașina tatălui său la mare cum mai fusese și înainte, dar se certase cu taică-su că nu îl lăsa să ia mașina, moment încare a început să arunce cu scaunele din casă.

Toate astea puteau fi ușor infirmate de tatăl lui, care nu-l scăpa în ultimul timp din ochi nici două minute. Mai ales după ce fi-su cu gura mare iscase scandal în școala pentru „iarba” care era de fapt trabuc.

După ce a intrat R. la egee, i-am zis asistentei că nu mai pot să rezist în picioare, și ea m-a trimis pe scaun în sala de așteptare. Am văzut mulți copii cu capul în altă parte pe acolo, îmi amintesc de un copil de vreo 12 ani care trăgea de însoțitorul lui tot repetând:” mama, mama”. Acum mă așezasem lângă o tipă aparent normală, care s-a uitat ciudat la mine când am strigat după asistentă, iar ea mi-a răspuns: ” Stai acolo că mai e un pic. Nu mă enerva că eu sunt responsabilă de tine!” Știam bine privirea de pe fața colegei mele de bancă, parcă zicea: ” cât de anormali sunt oamenii pe lângă care am ajuns, și o saă trebuiască să am de-a face cu ei?” Știam privirea asta pentru că am folosit-o și eu de căteva ori. 

Numai de chiar ar exista o pastilă care să te umple de fericire.

Toată ziua aia am fost sedata. Cum e să fii sedată? Ca și cum perioada de mahmureală din dimineața următoare unei zile obositoare s-ar extinde pe 12 ore.

Literele din lumea unei fetițe

Printre picături, azi m-a apucat o idee nostalgică căreia, oricât m-am străduit, nu am putut să nu-i dau ghes. Stați să vedeți!

Întrebând-o rapid pe mama unde sunt cheile de la beci, m-am dus toată un avânt… la beci.

Săraca mamă nici nu bănuia ce o așteaptă când m-am întors ca un Moș Crăciun în plină vară cu o desagă de amintiri ale copilăriei mele. Partea livrească, e singura pe care am consfințit să o păstrez cu luare aminte, jucăriile le-am dat pe la rude mai mici.

-Tu ce visezi noaptea faci ziua? mă întreabă stupefiată mama.

– Nu, mamă, că aseară am visat că sunt vrăjitoare și că mă duc să cumpăr poțiuni și nu găsesc. Stai să vezi ce fac atunci: transform un geam într-un portal și mă duc la grădiniță să o caut pe Lumi, dar o găsesc abia într-o pădure înzăpezită.

Lumi, o doamnă a sufletului meu, cu părul lung și ondulat. Dacă stau să mă gândesc, poate visul s-a personificat în apucaturile mele ciudate.

-Și spre dimineață ce ai mai visat?

– Că lucram cu un savant nebun care mă punea să îi rezolv probleme de fizică, iar eu nu știam/știu o boabă de știinte exacte. Și după a fost răpit savantul de un copil cu scufiță roșie ce vroia să mă răpească și pe mine, dar i-am zis că n-are cum să mă ia cu el, mie îmi place viața mea.

– Buun, și atunci la opt dimineața de ce m-ai intrebat dacă am avut un accident de mașină?

-Aaa, da, parcă îmi amintesc vag, dar să știi că nu asta am vrut să te intreb, eu în somn una zic în cap și alta scot pe gură, nu știi?

-Eu zic că nu te odihnești prea bine noaptea, nu e bine.

N-o fi bine din multe puncte de vedere, mai ales când te gândești la ce aberații visez și la ce îngân în somn, crezând că zic altceva. Oi fi luat-o razna, puțin? Încă nu știu.

Mă rog, lăsând problemele onirice la o parte, vă prezint o parte din cărțile copilei care am fost.

1. Kildine


Încep cu ea, pentru că a fost cartea reprezentativă a copilăriei mele, și mereu eram comparată cu micuța principesă obraznică, care ajunge să fie educată de vulturi.

Am crezut răsfoind-o că ar fi plină de simboluri interesante, care în mintea mea de copil erau luate ca atare. Merită să o recitesc. Nu sunt sigură că se mai găsește pe piață.






2. Căluții fermecați


Împreună cu Kildine, am fost deseori melancolică după acești căluți minisculi, atât de frumos ilustrați. Despre ce e cartea nu-mi mai amintesc, numai imaginile mi-au rămas imprimate în minte de câte ori le-am răsfoit….


3. Cocosatul de la Notre-Dame


Da, nu mai am coperta. Da, am citit și versiunea adulților, cea a lui Victor Hugo, dar printr-a opta. Ca scriitori francezi, oricum l-am citit numai  pe autorul a „Notre Dame de Paris” și pe Stendhal. Nu mă judecați, știu că Stendhal e consacrat pentru începutul realismului și pentru perioada lui, dar nu mi-a plăcut. Revenind:




Numai poze cu Esmeralda, pentru că iubeam cum arăta și era îmbrăcată. 🙂

4. Micul Prinț

Din nou, o carte de copii plină de simboluri pentru adulți.

Dar eu eram deja Micul Prinț, ca orice copil, ca orice om încă pe deplin inocent.


Eu la opt ani nu vedeam altceva decât o pălărie,totuși:



Partea mea preferată din carte, despre prietenie:

Ei, cam atât pentru azi, nu vă faceți griji, mai am o tonă să vă arăt, daaar… altădată.

Trebuie să încetez să copilaresc pentru moment și să mă întorc la treburi urgente.

Vă invit să vă prezentați și voi cărțile copilăriei, aici, în comentarii sau pe blogurile voastre, dar nu uitați să-mi lăsați link-ul și mie, să mă asigur că le vad și citesc pe toate!❤️

O zi frumoasă la toți! 🙂

Bilanțul sufletului


Nu mai dansa pe pantofii roșii! Dansul tău e în van, și, ca să-ți spun adevărul, nici nu-ți aparține, te lași purtată de curent. Hotărăște-ți o dată soarta, în loc  să o lași să te poarte pe unde vrea ea. Dacă nu contează unde ajungi pentru tine, nu o să ajungi până la urmă nicăieri. Ăsta e singurul regret care te va determina într-o zi să constați că nu există decât un vid acolo unde ai crezut ca erau de toate. Stai nemișcată împotriva destinului. Rezistă. Știu că e greu pentru tine. E imposibil. Pentru că nu ai curajul să îți urmezi visele. Mai știi măcar care sunt alea? Răspunsul e în tine. Dar tu nu știi nici cine esti. Nu i-ai mai dat crezare de mult vocii din suflet, până s-a stins, încet. Sau, ți se pare că s-a stins, de fapt te-ai depărtat prea mult de ea, și nici strigând nu te mai poate ajunge pe drumurile îmbâcsite pe care alergi dansând.

Uite, uită-te bine la tot haosul din jur. Te reflectă. Știi și tu asta în ultimul timp. Nopți și zile nedormite, nopți și zile pierdute în somn și dureri de cap. Și nimic cu folos iscat din tot ce începi și nu termini.

Camera ta reflectă sufletul. Îmbâcseală și dezordine. Cumperi multe fără folos. Nu găsești ceea ce cauți, decăt când nu-ți mai trebuie.

Of, cum pierzi timpul încercând să delimitezi vocile din cap de vocea ta! Le-ai îmbinat și-n textul ăsta. Câte litere o să mai înghesui până ajungi la o ordine? 

Niciodată nu o să ajungi la o ordine. Sunt mai multe gânduri haotice decât timpul tău de a le formula. Să separi pământul de ape cere mai mult decât o singură zi de la tine. 

Probabil că o singură clipă de lumină ar fi de ajuns sa rupă ceața construită de ani, din frică, durere și ură sub care se ascunde un ocean de tristețe.

Ti se cere să ierți și tu o faci aparent, pentru că nu prea ai de ales ca să trăiești. Ți se cere să ierți când ți se spune că ești vinovată pentru tot fără să fii, ți se cere să ierți anormalitatea celorlalți pusă în cârca ta, greșelile pe care le-ai făcut pentru că nimeni nu ți-a arătat vreodată cum e să fii om, că toată lumea te-a influențat să nu fie nimic simplu, dar a ierta a devenit echivalent cu a deveni ceea ce încerci să ierți.

Nervii, platitudinea minții, uite cum revin, și un gol datorat faptului că nimic nu se mai mișcă în tine, de parcă ai fi moartă și nu vrei să fii, se umple cu furie și ură. Din nou, mintea ta se consumă singură. 

Poate ești prea obosită. Prea stresată. Din cauza perfecționismului. Din cauza dezorganizării. Poate adevărul iese la iveală.

Ești gri iar. Ar fi trebuit să fii albastră. Sau cel puțin roșie.

Iar înlocuiești prezentul cu un amestec de trecut și viitor.

Ai lăsat povestea să moară pentru că n-ai avut curaj. Dar ce să-i faci când nu vezi nimic decât halucinații distante, prin ceața groasă în care te-ai afundat? Cum îti mai găsești acum calea de ieșire?

O să țipi la oricine, mai ales dacă îți zice că ești disecată pe viu, că ești manipulată, dar știi că e adevărat, cel puțin asta e adevărat, pentru că simți și tu și te macină teribil. Dar tu nu mai știi să lupți. Lupți de ani. Prea mulți ani. E mai ușor să te complaci.

Vezi? Ca oricine, ai fost până la urmă influențată, e imposibil să reziști. Acum ești moartă. Felicitări. Ai pierdut.

Ți-ai fi dorit ca măcar o zi din lunga asta agonie să fi fost oricine altcineva. Ființa ta e prea greu de suportat.

Se pare că rețeta ta pentru fericire nu a dat roade de lungă durată. Acum ai două variante: să continui să plângi la lucruri în care nici măcar nu te regăsești, sau să îți aduni încet oasele împrăștiate și să formulezi incantația dătătoare de viață.

Visul unei lebede

 

visul unei lebede

Ea se crede și se îmbrățișează ca pe un demon. Mereu a fost în contratimp față de vanitoasa gălăgie din jurul ei.  Vorbesc de sentimentul a fi extraterestră de lumea în care te-ai născut. Într-un grup de rațe, ea era mereu conștientă de a fi posesoarea unui cioc negru și a unor pene ce mereu par prăfuite.

Dar, ca toată lumea care vrea să supraviețuiască într-un mod cât mai comfortabil, s-a predat repede și a consimțit să își schimbe ținuta. Văluri care îi acopereau și trupul, și sufletul. Minciuni orbitoare. Zici că cineva îi băgase paie în ochi. A devenit o rață, mărșăluia împreună cu ele, doar atât că mai zicea uneori față în față cu sine că ea își luase avânt mai târziu, și nu va depăși din cauza asta vreodată standardele vieții în care se găsea. Prostii. Singurul lucru care o condamna la o viață mediocră, la a se pierde în mulțime și a nu lăsa ceva prea semnificativ în urma ei, era faptul că nu se regăsea în standardele lumii. Lumea din care, neputincioasă ca oricine, credea că face parte.

S-a îndrăgostit până la urmă. De un băiat rață care, ca și ea, lupta cu rutina zi de zi pentru a-și câștiga colțul de pâine și cămăruța cu neoane portocalii, bolnăvicioase, în care își odihnea oasele.

Bine, da, nu era prima oară când se îndrăgostea, dar, de data asta, decisese că el este alesul. Decisese acest lucru într-o zi în care îl aștepta în fața clădirii în care locuia, și fusese cuprinsă de o nostalgie calmă în timp ce privea amurgul răsfrângându-se arămiu în geamul lui.

Într-o altă zi, citi ceva interesant într-un ziar găsit întâmplător pe o întămplătoare măsuță de cafea, în timp ce aștepta într-un anumit salon începutul unei deloc importante alte activități oarbe de zi cu zi. Citi o povestire ficțională despre un tărâm la mare distanță de aici unde niste păsări maiestuase, cu un penaj alb de înger, dansau valsuri pe ape line.

Și tot acolo găsi o schiță cu o pasăre cu pene pe alocuri gri și cioc negru, iar în josul paginii scria: „copil de lebădă”.

Dintr-o dată,  ideile in capul ei au înfeput să se învârtă în spirală pentru că, până și știind că articolul era un simplu exercițiu de creativitate, ea, ea semăna perfect cu acel copil de lebădă.

Și se gândea că este un miracol că a descoperit cine este cu adevărat. O acaparaseră o groază de filme în căpșorul ei, cum că ajunsese pe acest tărâm din greșeală și trebuie să găsească calea spre acolo unde este de fapt acasă, ori că fusese pusă în locul ăsta special ca să învețe din greșeli și să își dea seama de adevăr. În toate posibilitățile, lebede cu aripi albe o așteptau undeva să se întoarcă, fie ca pe un drag copil de mult pierdut, fie ca pe un erou.

Și își făcea în minte un monolog pentru mult iubitul băiat rață: „Dragul meu, hai să plecăm diseară din lumea asta care ne înghite de vii, am descoperit o lume unde super puterea mea de femeie, pe care doar tu o accepți, va fi recunoscută. Am descoperit un loc în acest univers unde pot crea o moștenire adevărată pentru urmașii noștri, și, chiar dacă suntem tineri, acolo nu vom mai fi doar frunze în bătaia vântului, cum aici vom rămâne până la adânci bătrâneți. Te voi iniția în misterul meu și bucuria mea acum descoperită, și stai liniștit vei fi fondator al unei noi lumi, unei lumi de rațe și lebede în acelaș timp, unde toți vor fi egali și nimeni nu va mai suferi vreodată.”

Joc de cuvinte propus de Eddie .