Gradina cu flori de gheata (3)

El: Si imi reprosezi ca visez mereu ca zbor dar nu m-am urcat niciodata intr-un avion. Acum ma trezesc si mai des mort in camerele din regie, sunt in stare sa ma omor, sa dorm pe strazi, sa ma folosesc de alte fete ca sa te ingrop cu toata instabilitatea pe care mi-o provoci, ca ai impresia ca iti ofer numai flori cu spini din aroganta. M-ai lasat falit in dragoste. Lumea asta ma umple de furie, si iar nu imi mai pasa ce bani din painea de maine arunc pe droguri. Tu vezi totul in alb-negru, si nu mai dai culoare momentelor asa cum faceai cand m-am indragostit de tine.

Ea: Tot incerc sa iti spun sa ai grija cu fetele astea salbaticite ca mine. Nici macar inima nu mi-o pot imblanzi. Am crescut facand totul de capul meu, simtindu-ma orfana. Poti sa imi castigi increderea, dar nu-mi place sa-mi fie impuse lucruri. Un gand potrivnic m-a trezit si incerc sa scap din plasa ta. M-ai impuscat cu vorbe- gloante. Focul ma urmareste peste tot, a reusit sa imi inghita jumate din gradina pe care o sadisem in mine, si tu alergi, esti ultimul care ma vaneaza in noaptea inecata de flacari. Undeva adanc inca ma mai agat de gandul ca nu ma vei ajunge din urma pana nu ajung in libertate fara masti, sa simt soarele destinului atinzandu-mi direct chipul. Asa ca imi dau jos un moment doar, anticipand totul, masca , si simt cat de completa imi sunt, privindu-ma cum respir viata. Ma gandisem ca as fi putut atinge perfectiunea aici, langa tine. Dar ti s-au rupt prea tare franele. Unde ma duc nu am nevoie de frane, si o sa te revad intr-o zi, pentru moment trebuie sa inot cat mai adanc in marea asta.

El: Imi zici ca ti-am aprins in flacari gradina ta de ganduri, dar cum as fi putut sa fac asta cand de fiecare data cand ma apropii de ea ma lovesc de un zid de gheata? Iti conservi trandafirii in acoperamant de gheata, peste tine mereu ninge si orice soare incerc sa-ti ofer are dinti, inot prin zapada pana in gat sa iti ofer amintiri calde cu mine, dar tu nu accepti nici un moment de tacere, ti-e inca frica de mine. Esti trasa in doua parti potrivnice, odata unde vrei tu sa mergi impreuna cu mine, in cealalta parte unde vor ai tai sa ajungi, inca luptandu-se, dupa atatia ani, sa fii ce spera ei sa fii, dar asta nu esti tu. De-asta iti scriu versuri atat de des, sper sa ajung la sufletul tau asa cum l-ai incifrat tu, in litere care sa goneasca tacerea. Iti incunun gatul mereu parfumat si moale cu un lant fin, nu, nu e lacat, e ce vreau sa ai de la mine ca simbol la cat de pretioasa-mi esti. Te duc, cum imi ceri, plangand haotic, cautand sa te eliberezi, pe o cladire inalta, sa iti legani picioarele deasupra orasului cu lumini delirante, te vad cum iti tragi geaca mea in jurul tau si dansezi atat de aproape de cerul negru ca smoala, esti mai frumoasa ca orice. Asteptam rasaritul pe acoperisul cladirii inalte, tu imi ceri sa nu te imbratisez, sa te las sa te transformi iar in gheata, eu mocnesc de foc si furie in sufletul meu, te privesc cum in sfarsit taci, dar nu ca sa lasi sufletul sa se impleteasca cu al meu, taci ca sa nu lasi sufletul de gheata sa se sparga in mii de cioburi, te vad cum vrei sa pleci departe de noi toti, sa rupi tot ce te leaga de pamant, si ma intreb de ce iti place sa ai inima zdrobita, de ce iti promiti de fiecare data infinitul, esti inca tanara, esti facuta sa iubesti, nu sa-ti iei adio. Poate nimeni nu a fost acolo sa te invete asta, pentru ca nimeni n-a inteles de ce te pierzi si suferi tu de fapt. Vad pentru prima data, chiar daca acum nu te grabesti sa mai zici nimic, pentru ca asta nu ai reusit sa scoti niciodata din tine. Ma joc timid cu parul tau salbatic, vreau acum sa-mi umplu plamanii de mirosul lui, il vad cum se lasa prins de o pala de vant, asta trebuie sa fii tu de fapt, sa prinzi vantul si sa te joci cu el, nu sa te acoperi cu un val de lumea rece. Si imi promit ca voi continua sa-ti fiu erou, ca inteleg ca atat mi-am dorit si eu mereu, sa salvez ceva atat de pretios incat sa merite sa ma sacrific, iar inima mea pompeaza sange cu atata pasiune doar pentru tine. Asa ca imi promit in rasaritul cald de primavara ca si anul asta, ca si anul trecut, voi lupta pentru tine. Si ca voi lupta pana vei fi salvata, chiar daca la final ma va dobori pe mine. Voi trai pentru tine. Iti zic asta, si tu, cu lacrimi in ochi, ma privesti erupand, gata, sufletul tau s-a spart in mii de cioburi, si, cat inca esti tacuta , te infulec intr-un sarut ce se prelungeste pentru doua ore, doua ore intregi in care nu facem nimic decat sa ne sarutam, asa inlocuim vorbele, acum abia iti intra raze de soare in suflet si nu o sa lasi vorbele sa se puna ziduri, te pierzi in mine, in sfarsit.

Reclame

Gradina cu flori de gheata (2)

Ea: N-am vrut sa te las sa ma vezi asa distrusa, dar asta sunt. Noptile-mi sunt nedormite, foile sunt pline ca sufletul meu are febra, si acopar totul cu valuri de bani ca o patura moale. Visele mi-au fost furate de oameni care pretindeau ca stiu ce-i mai bine pentru mine. Si cele pe care le cautam apoi au ajuns sa fie din cele mai rele. Voiam sa ascund adevarul de tine. Am vrut mereu sa te protejez de raul prin care am trecut, pentru ca era o rusine pentru mine. Dar furia din mine ma tradeaza de fiecare data. Oare ca nici nu conteaza ce samanta rodim, tot sterpi suntem? Si te iubeam atat de mult, dar imi inghiteam cuvintele cu vina. Aceasta este gradina mea. Vindeca-ma acceptandu-ma. Nu fugi de mine. Eu voi fugi de tine. Pentru ca de fiecare data cand iti simt caldura inima mea e beata, si cand ma privesti in ochi mi-e frica de cat de mult m-am atasat de tine. Mi-e frica ca demonii mei vor vedea si ei si ma vor transforma din nou in furtuna. Sa stii ca in gradina mea e foarte intunecat.

El: Mi-am infranat pana si demonii mei. M-am schimbat pentru tine. Nu mai aveam nevoie de droguri, drogul meu era sa te vad pe tine bine. Sa te vad ducandu-te la facultate, reusind sa ajungi acolo sus unde vrei tu, iti dadeam exemplu prin mine. Stiam ca tu m-accepti asa cum sunt, dar voiam sa fiu la un nivel mai sus pentru tine. Sa te invat de bine. Amandoi trebuia sa supravietuim junglei crude de afara, si eu te protejam ca tu imi dadeai putere. Dar tu inca plangi cand esti singura. Si te pierzi in ambiguitatea vietii, parca eforturile mele nu ajung la tine, tu esti mereu preocupata si uiti sa te bucuri de moment, de noi.

Ea: Problemele care se citesc in gesturile tale sunt versuri de poezii, gesturi pe care mi-e frica sa le uit vreodata. Ma invalui in bratele tale mangaindu-ma duios, sa imi destind oasele incordate de atatea pacate. Stiam ca nu suntem diferiti. Doar aerul din jurul meu se simte ca un cutit de fiecare data cand il respir. Dar imi inabus ragetul in sarutul tau moale, plin de pofta. Imbuc din buzele tale in timp ce coborim jos de tot, intr-un rai subpamantean. Daca ma iubesti nu ma lasa sa simt dorul tau vreodata. Mi-e frica sa o rupi cu mine inainte sa vad ce m-a lovit. Inima mea e prea ranita ca sa mai reziste la o lovitura. Nu ma parasi, chiar daca te sfasii in bucati cu ghearele mele, nesigura pe doruri imaginate. Nu ma lasa in voia sortii. O sa ma doara sa pleci cu o bucata din sufletul meu acum, cand am realizat ca esti tot ce am cautat vreodata. De asta sunt rece uneori. Ma protejez sa nu ma inec in frica. Nu vreau sa raman vreodata singura cu ura mea. Ma bucur si imi sare inima de panica ca in sfarsit vezi cat te merit. Mi-ai dat un brat de care sa apuc fericirea. Ma determini sa ma schimb. Sa imi vad de viata. Sa lupt si sa ma pretuiesc. Ma saruti de parca ai vrea sa imi saruti vocea. Nu pot face fata unei lumi singura din nou, asa ca nu intelege gresit, nu inceta niciodata sa lupti. Nu-ti inghiti vocea, iti sorb tonul ragusit ce goleste plamanii cu ochii caleidoscop.

Gradina cu flori de gheata (1)

Imi astern iar foile in fata sa spun povestea ce nu s-a mai zis niciodata.

El: Eu joc la ruleta ruseasca sa apar haloul tau. Stiu ca iti place, nu? Asta e toata iubirea pe care ai visat-o intr-un autobuz. Erai trimisa din nou la tatal tau neiubitor. Voiai sa fiu „Mendebilul” lui Cartarescu, in timp ce priveai la Mickey Mousi hidosi pictati pe pereti de spital.

Ea: Visam la saruturi pasionale ca ventuze de durere. Sa imi umplu golul cu al tau. Sa ne dam la schimb din suflet. Crezi ca de azi am intins salteaua intr-o casa parasita? Nu. Mereu a mocnit durerea asta in mine. O casa parasita expiram din plamani. Singura am fost mereu. Eu doar tipam de durere. Voiam sa iti pese. Voiam o casa a mea.

El: Tu ai venit speriata la mine in brate si ma rugai sa te-ajut. Te anturasei cu niste oameni de canal si iti infectau viata. Am rupt din mine si m-am antrenat sa lupt pentru tine. Pentru cartea aia despre cum sa-ti pansezi ranile din inima. Mi-ai dat-o intr-o seara. Eu iti vorbeam colorat despre cum viata ma lasa pustiit, ca m-am invatat cu mersul ei de mic si ca acum nu as mai stii cum sa traiesc altfel.

Ea: Mi se pare ca cerul a pacatuit prin mine. Pentru ca ce sufar acum, ce ma cheama catre el, nu e corect. Nu am fost un copil alintat. Evidez des de furie. Asta era karma care mi-a fost data. Si nu pare drept deloc. Ma pierd in oras. Printre mii, mii de oameni gri. E o tristete mai mare decat pare de suportat. Si oricum e doar un bilet de loterie, poate chinul la care ma supun nu mi-a tras totusi lozul castigator. Asta e cea mai mare frica a mea. Ca in final nu castigi nimic.

El: Stiu cat de mult ai cautat un supererou. Cat de mult ai tipat neajutorata, traind intr-un iad. Ti-am fost casa. M-am mutat cu tine. Sa te vad cum zambesti cand bei cafea dimineata. Zambetul tau e de zana. Te exprimi prin ras. E bucuria ta cand dansezi pe ritmul vietii. L-am vazut intr-o noapte, reflectat in apa marii. Era prima oara cand te-ai exprimat liber. Pana atunci iti ascundeai motivele in placeri carnale. Atunci am inteles ca ai nevoie de dragoste. Cum iti inabusi durerea in sex bolnav. Si de atunci te-am iubit numai trup si suflet, cu duiosie pentru ca esti fragila. Mi-ai zis ca nu te-am facut niciodata sa plangi. Nu au mai secat lacrimile tale niciodata inainte. Ma intreb uneori cu ce ai gresit de ai fost pana acum calcata in picioare. N-au vazut si ei ce zana esti? Oare ai fost numai steaua mea norocoasa? Oare ti-a fost frica sa iti arati florile pe care le impletesti in mintea ta la altii? Oare ai vazut ca ei nu asculta? Cum ai trecut asa de nevazuta a trecut prin fata lor? Nu le-a pasat oare sa vada dincolo de aparente? Asa cum ai facut-o tu, in dormitorul meu, povestindu-mi cu lacrimi in ochi. Erai in stare sa ma implori sa te salvez. Si m-am aruncat intre ei pentru tine.

Sentimentul de azi #3

Ma pierd atat de departe, citesc mii de probabilitati printre randuri si, in orice fractiune de scunda, caut sa consum substanta, integrand tot ce vad adanc, in mine. Si simt atatea despre cei din jurul meu, dar privirile lor sunt goale, umbrite.

Caut forme in nori ca esti aproape, pe aici pe undeva. Mi-am secatuit toata energia sperand. Dar uneori e obositor sa traiesti si orice ritual sacru devine profan in mintea care nu tace.

Se simte ca si cum nu ma pot opri din zbor, dansand frenetic printre inimi zidite, si ma intreb de ce toti se baricadeaza in durere, in timp ce inima mea absoarbe tot suvoiul vietii, din mine, din jur, coapta de atatea emotii.

Dar si mie mi-au obosit aripile. Soarele ma consuma, cu cat ma inalt mai tare spre el. Orice ar fi, nu voi plonja inapoi in abis. Trebuie sa zbor pana in mijlocul vietii, si sa simt tot ce mi-am dorit vreodata. Nu mai vreau sa fiu gri vreodata.

Prima zi de mare

La 2:30 a sunat ceasul. M-am trezit de la prima alarma, si cand a batut de trei, eu si Darius eram in tren, spre mare. Am motait toata calatoria, si cand am ajuns la Mangalia, am luat taxiul spre Vama Veche. Ne-a lasat pe strada principala ca sa scoatem bani, si apoi am luat-o la pas Sandalandala, printre strazile goale din Vama la 8 dimineata.

A plouat cea mai mare parte din zi. Dormeam amandoi in zgomotul rapaiturilor de ploaie lovindu-se de cort. Pe la 3 ne-am trezit toti, si cele doua tipe din Brasov care ajunsesera aici cu o zi inainte. Am fost sa mancam, apoi am mers sa fumam pe plaja. O ploaie torentiala a inceput iar, si m-a facut fleasca, venita nepregatita pentru atata ploaie, doar in slapi si rochie alba. Ne-am adapostit sa bem o cafea la restaurantul de la cazare. Pana sa lase prelata, ma pierdusem in zgomotul ploii, care facea imposibil de vorbit. Oamenii filmau, de pe terasa, furtuna.

Am continuat sa tacem si cand s-a oprit ploaia. Eram 3, una dintre fete era deja la cazare. Incepusem sa studiez oamenii. Darius se uita absorbit la tipa asta, Bianca, pe care o cunoscuse acum un an, in Vama, si o facusera de cateva ori. Ea acorda atentie numai ploii, cautand in ea probabil daca tipul de aseara o sa mai apara. Tot astepta sa o sune. As fi vrut sa il fac sa inteleaga, dar nu mi-ar fi luat parerea in seama.

Asa ca mi-am mutat atentia spre ceilalti clienti. Acolo, niste copii se dezlantuiau pe muzica cu energie si nepasare, incercand sa atraga atentia mamei. Un caine latra ostentativ catre alta masa, din bratele stapanei, catre un adolsecent, caruia nu-i placea sufletul, probabil. Se mai potolea la mangaierile „mamei”. O adolescenta aranjata, denotand superficialitate prin hainele sale, cu blugii rupti ostentativ in genunchi, tasta pe telefon. Parea stapana pe sexualitatea sa, dar sufletul ii apartinea etichetelor… de pe haine sau instagram. Mai era o femeie frumoasa, ce inspira blandete si rabdare si imi amintea de mama mea. Dincolo am descoperit-o si pe sotia tatalui meu, intruchipata intr-o femeie de varsta mijlocie, blonda, cu ochii prinsi intr-o panza trista, inchegata, nefiind de fapt, decat cu gesturile galagioase, langa comesenii ei. Si am vrut sa ii inteleg imaginea vulnerabila, ca sa o iert pe femeia care m-a inveninat, proiectand ura asupra mea.

Cand ploaia s-a oprit, ei s-au dus sa mai doarma, iar eu am plecat sa meditez, rugadu-ma, privind marea, simteam nevoia sa lucrez cu toate sentimentele mele contradictorii, deschise atunci si netacute.

Si curcubeul a aparut, sa ma invete ca fara furtuna( fara dorinte nascute din conflictele interioare), seninul nu se mai simte asa, ca o minune

Corpul meu feminin

Nu m-ai tratat corect. Si stiu ca ai simtit ca nu am acceptat asta. Adica, trebuia sa fii complet orb sa nu intelegi de cate ori m-am zbatut in mine, de cate ori te-am respins. Dar ai continuat. Am fost si eu naiva, iar. Am crezut ca pot sa te fac sa intelegi ce vreau de fapt si ca vei respecta asta.

Imi pare rau ca nu am zis destul de raspicat incat sa intelegi. Corpul meu, doar pentru ca este fragil, nu poate deveni vasul tau in care sa-ti torni ura si regretele. Nu este un sac de box, sa te eliberezi in el cu pumnii. Si nu, in nici un caz nu o sa fiu trofeul tau cu care sa te lauzi lumii!

Nu sunt sclavul poftelor tale! Nu este pubela in care sa torni tu toate excrementele tale emotionale!

Corpul meu nu este doar forma cu care vrei sa iti imbati simturile. Nu e doar o privire inocenta in care sa te delectezi, ca intr-un pahar de vin rose sambata, doar ca sa uiti, pentru o vreme, de planurile tale marete si incurcate.

Da, corpul meu este o oaza secreta de pace.

Dar nu este doar o staiune turistica in care faci popas din calatoria ta.

Eu sunt acasa, caci eu pot sa te pun in inima mea si sa te hranesc cu lumina ei. Eu sunt creativitate, pentru ca eu sunt intuitie.

Corpul meu nu este oglinda pe care o spargi cu pumnii ca sa iti razbuni durerea. Eu nu sunt doar pretioasa daca iti ofer compasiune si inghit. Plexul meu solar nu este poarta in care sa dai doar sut la durerile tale!

Nu sunt o unealta din care iti tragi tu, in orice fel, energia ego-ului tau.

Dar vino, stiind ca sunt viata, ca sunt un nufar deschizandu-se numai in soare si apa imbelsugata, si adu ca sa imi simti miezul, sentimentele tale, si spiritul. Corpul meu nu este doar carnea pe care iti reversi instinctele primare! Nu sunt doar inca una, pieritoare in multime.

Corpul meu nu este al tau sa il personifici in toate fanteziile nevoilor tale. Corpul meu este corpul meu. Este numai al meu ca sa ii atribui insusiri, si il personific intr-o constelatie din praf de stele.

Este al meu. Este contradictia mea. Este secretul meu de revelat sau nu. Este dreptul meu sa ma accept sau sa ma rarvratesc. Si daca este blestem, este blestemul meu sa il urasc sau sa il ador. Nu pot sa il vad, ca frica de voi ce o proietctati asupra mea, un iad. Pentru ca simt ca e fantana prin care curge toata puterea mea si bucuria cu care traiesc.

Asa ca luati-va ocheadele obscene, cuvintele murdare si gandurile murdare de pe corpul meu.

Nu e nimic in neregula cu corpul meu. Nu e nimic in neregula sa raman neclintita pentru ca sunt intelepciune, sa fiu mandra pentru ca sulfetul meu radiaza, sa fiu frumoasa pentru ca sunt pofta de viata, sa fiu vulnerabila si sa am defecte.

Corpul meu este un canal intre pamant si ceruri. Corpul meu carpeste, impleteste si impodobeste o tapiterie de mii de ani, cu energii din stele dansand prin mine, sunt lut, da, dar lutul este doar forma pe care o scaneteie din focul dumnezeiesc o ciopleste, lutul meu este un templu, in care ce pare afara si ce pare inauntru sunt unite in armonie. Corpul meu este cheia vietii si a mortii, doar nu ingnora semnele. Caci sunt toate aici. Expirand din trupul meu.

Sentimentul de azi #2

Trecutul este la fel de ipotetic ca viitorul. Trecutul e distorsionat, în continuu, de fiecare nuanță a reamintirii noastre. Să trăiești în prezent, înseamnă să percepi realitatea fără să te lași proiectat în trecut sau viitor.

Nu vei vedea cu adevărat prezentul dacă proiectezi trecut sau viitor asupra percepției tale, dar nici dacă vei presa așteptările tale de la moment într-o limită temporală. Presiunea temporală alimentează frica, care e doar un construct al ego-ului. Dar frica închide canalele tale energetice, astfel încât nu-ți vei mai putea însuși curgerea vieții din acel moment.

E greu să asculti prezentul. Pentru că el nu poate fi definit prin timp, viitor sau trecut, deci nu avem cuvinte în intelectul nostru să îl descriem, categorisim. Dar prezentul lucrează pentru noi , pentru aspirațiile, dorințele și împlinirea noastră, dacă doar acceptăm să îl trăim, simțim, fără să îl filtrăm. Cu toate că, trăind în prezent, nu vom putea „încadra în cutiuțe” experiența, ea se va așeza într-un tot unitar când toate „piesele” vor fi complete, și, într-un mod intuitiv, îi vom înțelege rostul.

Sentimentul de azi

Atunci când te aliniezi cu universul, toate energiile sunt în favoarea ta. Iar atunci când eviți, agățându-te de iluzia timpului, să accepti natura experiențelor, nu ele sunt distructive, tu ești cel care le percepe astfel, distorsionându-le sensul prin frică, înotând înpotriva curentului.

Radacini

Draga fata, nu vezi ca sticla de Jack Daniels pe care ti-o torni pe gat iti face rau?

Dar nu ar trebui sa fie asa. E asa doar pentru ca iti era deja rau. Raman surprinsa sa te vad cazand, ochi rosii ascunzad durerea, si vrei sa ii dai mesaj, te bantuie ca o umbra pe care o reprimi, atat de intens iese singuratatea la suprafata. Au plecat toti, atatia, lasandu-te goala, ai pus ziduri intre tine si ceilalti, tratezi totul cu furie, agresivitate, calci in picioare ca sa nu fii calcata.

Da, traim intr-un astfel de loc.

Ma uit acum prin ochii tai la Bucuresti, si imi pare cel mai mizerabil loc. Asta pentru ca intr-un oras mare e mai usor sa fii al nimanui. O fi bine? Singura, mereu singura, in garsoniera ta din centru, blocuri mizere, suprapuse, inghesuite, pline de anonimi, urmariti de neputinta, violenti si duri cand toata lumina din ei seaca.

Imi tineai o pledoarie despre cat de important este sa prinzi radacini ce se ramifica adanc in visele tale, care te tin in picioare chiar si atunci cand vantul bate ritm de gol. Imi mai spuneai ca uneori vantul bate si a prea plin, si vrea sa iti smulga radacinile, sa te poarte pe alte drumuri decat cele de care te-ai ancorat. Atunci imi vorbeai despre prezent, si despre cum sa fii mereu alerta la realitate. Si discursul tau s-a oprit cand imi povesteai despre demonii cu care trebuie sa pasesti cot la cot prin viata, fara sa iti pese de privirile celorlalti. La urma urmei, asta esti, si viata, nevoile ei, te imping sa traiesti fara sa te scuzi prea mult.

Dar apoi singuratatea te-a rapus, amintirile au rabufnit, asa cum sperai sa n-o faca, sperai ca o sa bei pana o sa uiti si o sa te distrezi, dar vai, durerea e o sabie cu doua taisuri, si ai cazut in singuratatea ta, ignorandu-ma pe mine, tot ce ai langa tine, pierzandu-te in amintiri de sperante facute scrum. Tocmai ce imi tineai o pledoarie despre prezent, dar ai cazut in trecut, fara sa te mai bucuri de acum.

Eu cred ca zidurile tale sunt prea inalte. Daca te inchizi in tine prea mult, cum te astepti sa razbata lumina?

Imi ziceai de muzica hippie pe care o ascult, ca e prea departe de realitate, unde nu e totul roz. Am incercat sa iti zic ca si eu vad mizeria, da, si eu am trecut prin ce ai trecut tu, si nu va fi ultima data. Dar am avut nevoie sa vad pictura si din alt unghi ca sa ma bucur de culorile ei.

Oricat am avea, mereu va cauta sa ne bantuie cu vina tot ce nu avem.

Si eu am radacini. Mi le-am impamantat bine, ca tine, dupa ce zile goale au urmat zilelor pline. Dar uita-te la copaci. Invata fara sa ii intelegi, ca uneori cunoasterea e o panza intre tine si realitate. Ei au radacini, dar au si flori si frunze.

Frumusetea este lumina care se naste din intuneric. Viata asta, asa cum e acum, seamana mai mult oricum ca o noapte, in care majoritatea nu vedem decat ce este in mintea noastra. Si, chiar si asa, ne limitam atat de mult universul, blocati in frici si rani!

Poate n-ai iertat inca destul ca sa te ierti pe tine. Poate trebuie sa-l ierti pe el. Te inchideai in tine, imi spuneai ca nu te-a iubit, si cand te-am intrebat ce rusini a sapat durerea de el in tine, ai inghitit in sec.

Stiu ca e greu. E ingrozitor de greu sa te impaci cu ce te-a ranit, si parca niciodata n-o sa gasesti un motiv pe drept. Dar nu ai de ales la un moment dat. O sa devina peste puterile tale sa te consumi in ura.

In cele din urma, totul e in regula. Mai sunt si nopti din astea. Se mai intampla sa cazi. Dar stiu ca maine iti vei aminti de radacinile tale. Nu trebuie sa te opreasca nimic din a ramane stapana pe parerile, cuvintele, visele si dorintele tale. Dar in timp ce te impamantezi, aminteste-ti sa te iubesti, sa iubesti calatoria ta prin viata, ca asa vei inflori.

Iti spun asta cum mi-as spune mie, da, pe astfel de convingeri s-au fondat radacinile mele, ele sunt unele din ramurile prin care imi trag seva, la urma urmei, nu cunosc nici eu mai multe decat tine, am avut si eu nopti facute praf, si acum, ramasa fara cuvinte care sa razbeasca printre zidurile tale, scot ce-i mai bun din mine altfel, scriu despre gesturile tale pline de frica, despre ce am vazut estetic in ele.