Noul

Trezindu-ma la 6, priveam lumina revarsandu-se de pe balcon in camera alba. Mama zice ca e ca de spital. Ca nu are nimic personal. Dar eu stiu ca sunt mai mult in apartamentul asta decat am fost in orice loc vreodata. E ca o promisiune infricosatoare a unui viitor firesc, dar care nici nu speram sa vina vreodata. Nu stiam ca mi-l doresc.

Si toata familia pe capul meu sa amenajam noul loc de vise. Eu pun in secret aspiratiile prin fiecare spatiu pe care il ocup cu trecutul meu. E prima oara cand simt ca imi apratine un spatiu in ultimii doi ani. Si poate de data asta va fi diferit. Poate voi simti un pic mai mult ca eu aleg.

Dar ce straniu e tot ce simt! Vreau sa las o viata de alegeri in urma, nici nu sunt sigura ca o sa mai pastrez la fel oamenii in viata mea. Unii oameni atat de buni, dar langa care nu e locul meu. Nu, Aida, Nur, nu stiu daca o sa calc in clubul ala de fite cu voi. Nu vreau sa va vad oamenii cu aere inca o data. Oricare ar fi ei, orice relatii as fi avut cu ei in trecut. 

Nu vreau sa imi mai fac nici un plan. Vreau sa ma bucur ca traiesc. Atat cat pot, cu ghearele tristetii infipte in gatul meu. Aceasta tristete la fel de veche ca momentul in care am descoperit prima data lumea. Nu era chiar mereu prezenta, dar si ea statea molcoma tot ca o promisiune. Si la inceput soptea, dar din ce in ce mai tare soapta ei a devenit un tipat. Despre oamenii de care o sa ma leg ca apoi sa ii parasesc plecand din ce in ce mai departe, cu o parte din inima mea la ei. Si alta parte arzand dupa ei, dupa verile in care m-au dus cu aripile pescarusilor pe tarmul marii. Dupa tot ce au fost si au devenit in ochii mei.

Si daca n-ar fi fost iubirea, poate acum nu as fi avut ghearele tristetii infipte in mine.

Iconita asa frumos pictata cu tot ce m-a facut plutesc la el. De ce oare pictam iconite cu cele mai frumoase culori pe care le avem  unor fiinte de carne la fel de imperfecte ca noi? De ce ii facem zeii celor mai frumoase emotii pe care tot noi ni le oferim noua? 

Si o intrebare mai importanta: este pentru ei sau pentru noi toata aceasta munca? Poate pentru noi. Ca el n-a vazut niciodata literele perfect alambicate  in care am pictat emotiile.

Si nici nu o sa le vada. Am lasat iarasi seara sa se asterne peste mine stand pe balcon si mi-a strafulgerat o constatare plictisita prin cap ca el nu o sa mai vada niciodata cum ma transform. Cum devin mai mare. Cum, totusi, devin rece la el.

Aseara am visat mai diferit ca niciodata. Da, totul se schimba. Si azi am simtit dureros cum gandul de aseara coboara ca un cutit in inima.

Anunțuri

Ma uit in viitor, si imi vad fata umbrita de alte cotloane inca necunoscute ale unei lumi stirbe.

Ma uit in trecut, ochii mei sunt inca puri de ramasite a ce-am fost, dar nimic din tot ce s-a impletit in timp parca nu are sens.

Nu se intampla des ca taria sa nu-mi arda gatul si sa nu simt tristeti trecatoare. Dar sunt linistita. Doar ma pierd in nostalgii.

Poate eu mai degraba imi destup amarul cu fiecare sticla de alcool. Mai bine insa decat insipiditatea zilelor mele monotone, cand bajocoresc acru tot ce am iubit vreodata.

Pot la fel de bine sa fiu aceeasi blonda cu ochi fardati sclipiciosi de la 16 ani sau roscata cu peoapele inegrite de creion de doi ani mai tarziu. Parul meu sta la fel de valvoi, trasaturile fetei exprima aceeasi apa molcoma cu dezinteres. Si melancolia plina de viata ce ma apuca numai vara e acceasi. Plange aceeasi singuratate in adancul nespus al sufletului, astfel ca fetele colorate ce imi poarta vorba la masa sa nu simta.

Si daca ar fi sa se sfarseasca lumea, n-am de ce sa ma plang. Sunt propriile alegeri, propriul pacat de a gusta din tenebre, de a ma feri de lumina, ce imi vor taia din carne.

Tu poate esti tot singur. Esti tot in noapte. Dar uneori imi lipsesti ca ceva vital pentru sufletul meu, pentru mine esti o posibilitate de zi insorita de care nu stiu daca sa ma mai apropii vreodata. Poate ca, orice ar zice lumea, vreau sa inteleg ca si tu treci prin dracii tai, si sa te iert. Totusi, chiar daca asta mi-ar fi simplu, nu pot sa imi calc pe inima si sa recunosc undeva ca am gresit egoist. E pragul meu.

Acum simt ca tot sfarsitul ma va prinde mintind si ocolind viata.

Oricum, cine mai crede in iubire cand ni se zice ca e o nebunie in capul nostru, punandu-ni-se dovezi stiintifice in fata?

E o prostie sa te astept. E o prostie sa cred ca te-am iubit. Ca…te iubesc.

Ce stiu eu despre iubire? E o nebunie.

Piedestal printre nori

 

A fost odata un vis in ea.O reverie mai mult ca o promisiune. A fost ca si cum s-ar fi contopit cu vechile cladiri din visele ei si cu cele pe care mica le percepea prin ochi de foc in intunericul Bucurestiului. O promisiune ca va fi ceva, nici ea nu stia ce, dar va fi completa. Sub protectia lunii isi inchipuia cel mai des visele, cu lumini peste campuri si vai, de la stele si din orase.

Era mica inca si nu prea era luata in considerare. Era suflet nou pe Pamant si nu stiuse sa-si aleaga ca lumea o harta ajutatoare. Se gandea ca toata lumea avea cate o promisiune ca vor fi primiti pe portile infinitului.

De aceea isi ridicau in tihna, parca nestiuti de nimeni, piedestale pana la nori, sa priveasca de mai aproape cand feeria se va indeplini.

Isi ducea si ea la inceput manutele sa fie ridicata mai sus, dar restul erau ocupati sa construiasca sau sa contemple. Era singura. Si tot ce visa ea nu avea deloc forma si culorile piedestalelor lor perfecte. Ei, parca dinadins ca sa o doboare, ori nu vedeau cum se straduia, ori ii dezaprobau fiecare actiune. Nu o intelegeau.

Dar ea a inceput sa isi construiasca chiar si impotriva lor piedestalul ei. Din franturi furate de colo sau colo de adevaruri. Pestrite, de toate fromele si culorile. Unele erau adevaruri false, se daramau imediat, spargand in caderea lor si alte piese. Iar ea, plina de vointa, isi stergea genunchii insangerati dupa ce lovea pamantul si se apuca iar, pas cu pas, sa refaca piedestalul cu adevaruruile autentice pe care le mai avea.

Nu se oprea niciodata din muncit. Cauta adevaruri stralucitoare ca licuricii noaptea , in timp ce tragea cu ochiul la ce se mai intampla prin cer, de la inaltimea la care ajunsese. Uneori isi dorea sa vina un vant cu aripi colorate sa o poarte iar printre lumini si reverii calde de noapte, sa isi gaseasca promisiunea si sa afle si o cale sa se contopeasca in ea, atunci pe loc, ca totul sa se transforme intr-o zi in care ea e soarele.

Dar pana atunci…

Nu va inceta sa spere si sa caute.

Va calca intr-o zi peste toti care vor zice ca viata ei nu e arta. Si ii va respecta pe toti cei la fel de dezaprobati ca ea, ca mai multi sunt aceia carora li s-au refuzat aripile, si ei au cel mai mare foc in sulfet, ei simt la fel de tare ca oricine, iar simtirea e arta iubirii.

Dar pana atunci…

Nu va inceta sa spere si sa caute.

Frunzele fosnesc sub pasii mei. Pe tine te enerveaza sunetul. Te-ai ascuns in versuri despre un prezent incert. Eu, facand din copilaria alba carte de colorat.  

Cerul e cerneala. Te intreb care e momentul tau din zi preferat. Al meu e mereu legat de inceput si sfarsit. Uneori de intuneric ca de o patura moale. Tu esti fara raspuns, ca prezentul tau incert. Nemiscare. Da-mi te rog un subiect de umplut timpul. Tu taci si eviti. Eu incerc sa nu dorm acest moment, dar deja visez la altceva.

La ziua de maine, care va straluci iar pentru frunze moarte. Frunze batrane, casatorindu-se cu sfarsitul. Obosite, se contopesc cu pamantul, o sa doarma toata iarna, si o sa renasca o data cu primavara. Lor nu le e frica de moarte, s-au gatit in culori de foc, ele stiu ca orice sfarsit e un nou inceput.

Ploile ce se anunta nu vor mai cadea cu raze de soare, ca vara. Vor inegri cerul, vor spala asfaltul, vor canta cu vant, vor incenusi culorile de nostalgie.

Pasarile se pierd in orizonturi straine. Lumea tine unison timpului ciclic. Doar oamenii dorm, visand ca timpul e ca o calatorie cu trenul, de aici pana aici.

Ce nu te omoara te va face intr-o zi mai puternic


Gandesc prea mult. Sau, cum ar zice el, mult si prost. Actionez pe moment si fac multa mizerie incercand sa curat dupa mine. E ca si cum iau orice intamplare ca un fir de ata si il incurc pana nu imi mai dau seama pe unde sa il descurc. Ma pierd in reverii in timp ce viata mea se incalceste in jurul deciziilor mele. La un moment dat m-am privit in oglinda si mi-am zis: „tu, cu toti anii trecuti peste tine, da, ai schimbat influentele, dar pe tine nu te-ai schimbat cu nimic.”

Asta am simtit in ultimul timp. Pe langa apatie, de care am mai vorbit. Dar de ce simt apatie? Pentru ca nu mai am incredere in mintea mea. De ce nu mai am incredere in mintea mea? Ma uit peste munti si vai cautand raspunsuri, in loc sa privesc problema dureroasa direct in fata.

De ce nu o privesc direct in fata? Pentru ca, daca caut adanc sub muntele de apatie, o sa gasesc ura. Si daca incep sa caut si sub ura, gasesc tristete. Tristete care izvoraste dintr-o veche nedreptate. 

Asa mi s-a solidificat, formand un zid de aparare, durerea. Dar vad cum ma impinge inapoi, ma oboseste si nu ma lasa sa deschid surprinsa de o noua zi ochii dimineata. Am vorbit despre cum nu e bine sa pui ziduri. Dar pe alea vechi e greu sa le darami. I-am zis lui ca ar trebui sa isi schimbe mentalitatea. Dar am simtit cu toata puterea ca mai degraba imi dau sfaturi mie.

Sa pun punctul pe i… Nici macar nu stiam unde vine i-ul pana aseara, cand am gasit raspunsul mult asteptat. Am plans, destupand izvorul tristetii. Si am vazut tot procesul alchimic prin care am degenerat, transformadu-ma intr-o statuie in interior, miscandu-ma fara stare dar si fara chef in exterior.

Sunt puternica. Si puterea mi-o alimentez, oricat de slab ar parea pe moment, cu speranta. In ciuda tiparelor din capul meu, incerc sa fiu pozitiva. Lumea ma intreaba de ce, cum. Ei nu stiu tot. Nici eu nu stiu tot, dar simt cand e ceva ce ma poate dobori. Si daca nu as fi puternica, nu as spera, as fi doborata. 

Asa ca am crezut ca totul se va rezolva. Si uite ca aseara am surpat piatra de pe suflet. Nu am putut sa scot cuvintele din mine fara sa ma las inundata, si am gasit o cale sa iert. Toata nedreptatea care nu m-a omorat acum cateva luni, dar m-a facut sa nici nu mai traiesc cu aceeasi pofta, mi-a implantat o samanta de moarte.

Si am realizat ca m-a facut mai puternica. M-a determinat sa nu ma mai victimizez, pentru ca trebuia sa lupt de data asta. Sa lupt cu monstrii care pentru cei de afara sunt invizibili. De data asta, ca sa renasc cu adevarat, aveam nevoie sa scot toti oamenii care nu imi mai trebuiau in viata mea. Sa nu ma mai bazez pe nimeni, e o lupta pe care nimeni nu o poate duce in locul meu.

Samanta de moarte m-a facut sa realizez ca ma invart in cercuri si ca e cazul sa imi iau viata in maini. M-a determinat sa supravietuiesc. Nu stiu unde as fi ajuns daca nu luptam. Poate nici macar nu era o rascruce in destinul meu aici, poate asa a fost sa fie, o lovitura care sa ma trezeasca la realitate.

Sau poate am supravietuit pentru ca un om minunat mi-a sters o data cicatricile cu spirt. Da, m-a ajutat. Oamenii te ajuta cand nu exista alta cale de scapare. Dar nu e o regula. Si nu sunt niciodata cei de la care iti doresti asta. De aceea, invata sa fii tot ce ai nevoie singura. 

Esti singura cand vine vorba sa reprezinti ceva. Nu te agata de binele sau raul pe care ceilalti ti-l fac, ca apoi sa te reprezinte. Straluceste singura, si apoi lasa-i pe ceilalti sa se bucure de lumina ta.

Lasa viata sa curga. Nu te agata de persoane sau intamplari. Sparge zidurile daca se creeaza. E viata ta, traieste-o cat o ai.

Si nu evita lacrimile. Lasa-te inundata de plans, oricat de rau te-ar durea pieptul, oricat de urat ar arata ochii tai inrositi dupa in oglinda, oricat de tare te-ar durea capul a doua zi. Asa curge viata. Scoate ce e prea mult afara din tine, lasa-te dezintegrata, ca apoi sa vina o noua zi. Sufletul are nevoie de spatiu ca sa se poata umple. Nu mai baricada sentimente putrede in tine de frica ca ele dor cand le simti.

Ani la rand

anilarand

Toate povestile incep cu “a fost odata ca niciodata”. Pentru ca toate povestile sunt doar limbajul viselor. Iar visele sunt acele povesti care te citesc pe tine. Undeva, calatoria e totuna cu destinatia si cu acel acasa de la care ai pornit. Dar lumile nu stiu asta. Lumile sunt duse in uitare prin un analgezic la fel de puternic ca vocea sirenelor pentru marinari: cuvantul. O cale pentru a gusta noaptea libertatii in care visele te vaneaza, si numai nebunul va gasi scapare.. Oamenii sunt fiinte care au superputerea de a avea in exterior tot ce sunt in interior. Nu exista lume sau ceva pe lume care sa nu fi fost creat de gandurile omului. Omul este o fiinta colectiva si totodata fiecare personaj in care este impartit. Ai mai auzit asta, nu? Ai mai auzit probabil si ca suntem damnati. Niciodata ce cream nu este ceea ce pare. In spatele acestui lucru  se gaseste mecanismul prin care resursele noastre de creatie sunt nelimitate. Dar mereu exista senzatia ca manifestand o idee te pierzi tot mai mult de ceva esential. Si, la urma urmei, e greu sa admiti ca esti propriul tau Dumnezeu. Va trebui sa admiti si ca esti propriul tau abuzator.

Cu filozofia asta de duzina incerca sa ma vrajeasca sa uit de instinct. Dar nu sta in puterea unui om sa ajute alt om sa evadeze in eternitate. Nici macar luminile electrice ale orasului nu ma mai scoteau din propria minte, limitata la disecat orice umbra de fericire in care se pierd oamenii din jurul meu.

Au trecut doua saptamani de cand i-am intretinut conversatia despre infinit. De atunci am curs in tacere pe langa alti oameni care dezbateau pareri de toate felurile in aburi de bere si in fum. I-am privit cum in imaginatia lor se simteau zmei. Am clipocit obosita pe langa oameni care, prin gesturi minore, umpleau timpul alaturi de mine si se simteau impliniti.

Sunt plictisita de orice forma in care se scurge viata mea. Nu gasesc bucurie in ei, poate de-asta nu gasesc nici in mine. Asta o fi, ma umplu cu prea multe resentimente si nu mai e loc sa ma accept asa cum sunt.

Si daca e sa vorbim despre ura, e un motor folositor cand trebuie sa te ridici dintr-un hau. Dar incepe sa devina obositoare cand iti mai foloseste doar ca sa te lupti cu morile de vant.

Au trecut doua saptamani de la ultima conversatie cu rost pe care am avut-o fara sa imi iau in seama vocile din cap care imi spuneau: „nu exista un rost!”

Si au trecut ani la rand de cand am facut ceva mai important decat sa filozofez despre conditia umana. Ani la rand care au trecut peste clipele de copil in care simteam povestea dincolo de cuvinte.

Lara 2

 

S-a nascut intr-o familie de pocaiti. Inca isi uraste tatal.

Se incuia in camera de cele mai multe ori, sa nu o vada, ca imediat il apucau nervii. Mama ii aducea mancare in camera. 

Se refugia in multele si coloratele papusi. Putea sa construiasca prin ele o lume perfecta. O lume care nu era cum va deveni a ei. Cu o mama batuta, un tata bataus, un frate culturist care totusi, din respect pentru capul familiei, in loc sa isi apere cu pumnii lui sanatosi mama, isi inpreuneaza mainile, plange si se roaga pana ce omul se opreste din lovit.

Da, camera era paradisul ei in care se refugia de realitate, dar si lacasul tuturor demonilor pe care frica ii nastea din ea. Au trecut asa niste ani buni, dupa care au venit niste ani rai. Ani in care tatal nu mai admitea ca fata sa se ascunda de el in camera si a amenintat-o ca nu-i da cheia ii sparge usa. 

Era cam in vremea pubertatii. Tot atunci parintele, ca lovit de paranoia, ii cauta prin rufe sa vada daca are sutiene sau chiloti tanga. Lara era cuminte. Era in stare sa ia orasul la pas cu batic pe cap, ca la biserica. Dar era oribil sa ii auda injuriile si sa-i simta palmele din cele mai stupide motive. Era idiotesc sa ii umble prin lenjeria intima, ce Doamne-iarta-ma, avea si ea nevoie de intimitate! Era inuman sa nu aiba voie sa iasa la un suc dupa ore ca toate prietenele ei sunt curve daca poarta o fusta!

Si a venit vremea in care si-a luat tupeul in maini, incepand sa ii mai raspunda, chiar daca era sa ramana cu vanatai dupa. A aruncat cu o cana dupa el in timp ce o batea pe ma-sa si frati-su bocea rugator intr-un colt. A fugit in ultimul an de liceu, s-a angajat, s-a mutat cu Ivan. 

Nu a terminat liceul, asta regreta uneori, ca drumul i s-a ingustat teribil pentru ca nu au bagat-o in bac din cauza absentelor. Dar a fost anul in care trebuia sa se intretina singura, sa ii tina companie iubitului ei, si sa mai si guste din libertatea atata restrictionata dansand beata pe mese cu toate prietenele pe care le ura tatal ei.

Fata cuminte acum tine jurnaluri porno. Nu ii mai trebuie papusi, se joaca cu al ei in cele mai nebunatice feluri. Si-a vopsit parul spalacit intr-o culoare aprinsa, odata cu noua libertate. Si in rest, se chinuie cu viata.  Bani mai putini, dar e ea insasi mai mult ca niciodata.

Mama ei a divortat, s-a recasatorit si trebuie aa vina barza si la ea.

Nimeni nu stie tot ce a simtit. Nimanui nu-i pasa, pentru ca n-a simtit. Povestea fara sentimentele pe care le resimte si acum e fada.

Lara


23 de ani. Slaba rau. Fata lunguiata si ochii greu de trecut cu vederea, la cat sunt de albastri. Parul, odata blond, aproape alb, acum roz aprins. Isi fuma in jumatatea de ei de curte tigara slim. Ura tigarile astea, ideal ar fi fost sa nu mai fumeze deloc si nici cola sa nu mai bea, trebuia sa inceapa la un moment dat sa se lase de toate prostiile, pentru ca o mogaldeata incepea sa ia forma in burtica ei. Teea venise sa depene povesti cu ea. Teea, prietena ei cu fata rotunda ca luna plina si trasaturi care exprimau fragilitate si copilarie, cum exprima ea insasi prin tot ce facea. Amica ei de cazut pe sub mese la betie de odata, acum amica ei ce-si luase viata in maini de mica inca, Teea avantata sa isi croiasca o familie, Lara nevoita de cursul alegerilor in viata.
Pana acum Lara lucrase la negru intr-o cafenea mica, dar isi luase talpasita dupa ce patroana incepuse sa ii cam caute nod in papura. Adevarul e ca ii cam facuse probleme cu politia, de cand nu stiu ce interlop o luase de par in carciuma si , din toti cati erau pe acolo, numai cateva femei si iubitul ei se bagasera in incaierare. La o zi dupa aflase ca e insarcinata. Va imaginati cat de imposibil a parut dupa sa isi gaseasca alt angajator, tinand cont ca nu va sta prea mult pana la concediul prenatal? Dar norocul ii surasese si fusese angajata sa gaseasca turisti pentru un apartament de cazare, primind cate un milion pentru fiecare data cand aduce clienti. Era un mod de a mai aduce un ban in casa.

Acum deja se bucura imaginadu-si cum va avea o locuinta mai mare intr-o zi, unde copilasul ei va putea avea camera lui, si cum ea o sa il lase sa isi mazgaleasca peretii din camera cat vrea, ii va zugravi doar cand copilul se va plictisi singur de desenele lui.

 Ii va oferi mogaldetei toata iubirea si libertatea pe care ea n-a avut-o.Nu ii era frica sa fie mama. Chiar isi dorise sa faca altceva cu viata ei, nu numai munca, distractie si grija de casa. Parca acum avea un scop. Daca Ivan nu va fi un tata bun? Atunci il va trimite la plimbare, avea toate resursele sa se descurce si singura, chiar daca se muta cu mama ei. Invatase de mica, in cel mai dur stil, ca nu e bine sa depinzi de barbati.

Bule


Nu e timp de plans pe aici. Da, viata e tragica si un gol de neputinta uneori imi vorbeste prin emotii. Am vazut o postare cu baloane de sapun si mi-am amintit de o poza pe care o aveam pe Instagram cu tine.

Am sters-o. Cum poate crezi ca te-am sters si pe tine. 

Bula opaca, ca vidul de neputinta ce imi traieste in stomac. Alta inima cu care respir.

Si melodia asta. Pe care o aud la cafenea, in timp ce ignor conversatia prietenelor mele ce s-au aruncat in viata fara pavaz. Se bucura de barfe si frustrari. Gusta din incertitudini si durere.

Dar nici macar amintiri, cat senzatii pe care nu vreau sa le simt imi vorbesc despre nebunia zilelor de vara si despre cum oricat as incerca sa tin timpul pe loc o joaca si-a sfarsit linistea fara regrete.

Si de fapt, mi-e dor de cat de simplu era cand era complicat.

Simt ca am ratat ceva esential.

Bula respira fara acordul ratiunii.