Categorie: Oameni oglinzi

Speranțe sordide

Ieșirea din spate, un hol metalic plin, spațiu de stat la țigară, mereu îmbâcsit de oameni, îmbibat în senzații de zăpușeală, luminat într-un portocaliu strident. Într-un colț, o pancartă electrică te sfătuia: „Don’t text your ex!” Bun de făcut o poză lângă, de pus pe Instagram, gândeam. Și încercam în același timp să surprind viața în litere atunci când eram în mijlocul ei, dar am ajuns acasă cu frânturi de clipe, schițate în grabă. Așa se lasă viața, ridicată în slăvi abia după ce a fost trăită, e inutil să încerci să le faci pe-amândouă în același timp.

-Mă iubești? întrebă băiatul exuberant, lipicios și cu sufletul țipând mereu în exaltare.

-Te iubesc din tot sufletul! răspunde ea, cu o veselie mai mare decât propriul trup.

Și un necunoscut se bagă în seamă:

-Dar pe mine?

-Pe tine vrei să te iubesc? Vrei să fii noua mea feblețe?

-Da!

Nu mai eram atentă acolo, pentru că, prin pretextul unui foc, o tipă începuse o conversație cu mine. Acea seară era „mamă”, avea grijă de amicul ei băut. În rest, visa să facă artă, nu copii. Și mi-a arătat un pandativ auriu primit de la mama ei, scria: „Go after dreams, not people.” Ne-am despărțit în muzica asurzitoare din club la un moment dat, a dansat o vreme lângă mine și apoi m-a strâns fugitiv de mână înainte să plece, lăsându-mă cu povestea ei incompletă. Cu o frântură despre destinul ei care mă atrăgea ca un magnet, că l-aș fi vrut și pentru mine.

Și-n alte clipe, un tip dansa în jurul meu, aplecându-mă, învârtindu-mă, dansuri să uităm de cine suntem și câte lipsuri avem să acoperim. Still, I won’t text my ex, believe me.

Un tip care zisese că sunt drăguță mă trăgea într-un sărut iar eu mă feream, dezgustată.

Un băiat îmi povestea despre jurnalism. O fată frumoasă ni se alăturase, spunându-mi că sunt atât de tânără, și căt timp mai am.

Un regizor privea în gol mulțimea de oameni, iar la țigară veni lângă mine, ne amintirăm că ne cunoaștem de altă dată tot pe-aici. Îmi dădea părul pe spate și îmi spunea că machiajul mă ascunde în timp ce îi îndrugram despre cărți și scris. Un tip care se prezenta drept actor începu să-mi vorbească despre cât de tânără sunt, și cât timp mai am să experimentez. Fumul în hol devenea înțepător. La un moment dat, mă uitam în ochii actorului și mă întrebam de ce nu își dă seama că nu îl mai ascult, trăncănind cu aceeași fervoare, de parcă ar vorbi doar pentru el. Profit de momentul în care îmi văd prietenii cu care venisem ca să mă întorc la ei și să îi ignor pe cei doi, Iepurele de Mai și Pălărierul din lumea teatrului.

-V-am căutat peste tot!

-Da’ și noi pe tine!

Ce-i drept, cam dispăream, pierdută în universurile tuturor acestor personaje demne de Țara Minunilor, și dorindu-mi în scecret să fi fost ca acel regizor, singur, transparent și melancolic în mulțime. Atenția mă obosea, dar fervoarea tinereții și habar n-am ce din mine nu prea mă ajutau cu anonimatul.

***

Bine că îmi place să dansez. Dansez cu miscări puternice, unduitoare, îndrăznețe, dar niciodată prea lascive. Dansez de parcă nu mi-ar păsa de toate durerile surde care răsună în inima atunci când muzica nu asurzește, iar mulțimea nu te face să te pierzi în apa ei cețoasă de sentimente.

Mă întreb: oare e locul meu aici? Într-un local vibrând de la difuzoare, care alungă din mine tăcerea. Dar nu mai am de ce să fug de ea, și sedativul ăsta nu mă liniștește, doar mă face să simt o energie confuză în jurul meu. Oare sunt prea sensibilă? Că privirile pierdute care trag de sufletul meu mă îmbolnăvesc.

Și noaptea în care ai fost închis a fost timpul deciziei tale…

Tăcerea sacră din suflet poate lumina calea pe care se merge cu destinul. Semnificația lui stă ascunsă în astfel de nopți adânci, străbătute de taine stranii, pe care numai cel ce nu se definește prin iluzii le poate vedea. Noaptea își are trilul ei magnetic, cu care se contopesc doar cei ce știu s-asculte.

Vântul, ce învelește mângâietor trupurile, foșnind cristalin printre  frunzele copacilor, este mai viu decât în alte seri. 

Cei ce urcă pădurea până în vârf sunt cei ce au învins fiarele din ei, pe aici pot urca decât cei cu firea neimblânzită și cu picioare prin mii de locuri încercate, cei cu mintea deschisă la noi orizonturi, cei cu inima pură.

Aceia, ținându-și fețele plecate în umbra vălului, sunt ghidați de razele lunii pline, împletindu-se dantelat cu tăcerea din sufletele lor. Își strâng bucuria ca un halou de lumină în jurul lor, până ce ajung.

În spatele acestor porți stau închise, învăluite în ceață, toate cuvintele infinite lăsate de strămoșii lor ieșiți din timp. Cei ce intră acum în lăcașul de oase și creneluri văruite știu că nu mai pot ieși până la răsărit. De multa vreme se spune că le vine la toți rândul, iar cel ce va deschide ochii spre a privi în interior va afla, în dansul cromatic, de fluturi, al vieții, drumul spre acest templu sfânt.

Ochii celor ce caută acum printre gravurile risipite pe morminte lucesc de intensitatea unei dorințe ce taie  prin nebănuit, fără frică. Ei știu de pe acum  că limitele sunt doar vraja din plasa seducătoare de vise a nopții.

Adânc sub piatră sunt coborâți să vegheze păpușarii lor din altă lume.

Păpușarii croiseră acești oameni după chipul și asemănarea lor, și le dăruiseră grădina universului ca să vadă cu ochii lor măreția ființei. Mai mult decât atât, păpușarii, iubindu-și creația mai mult decât orice, doreau ca aceștia să aibă puterea să creeze la fel cum au fost creați. Pentru a împlini această misiune, păpușilor li se dăruise grădina  și libertatea de a o stăpâni, dar fuseseră spălați în uitare, astfel încât cunoașterea numelui din care au izvorât, odată pierdută, vor putea alege dacă să caute adevărul etern, croindu-și o lume din propriile hățișuri ale destinului, sau să rămână orbi, purtați de soartă ca un fulg de nea în bătaia vântului.

Cei ce învățaseră să manevreze destinul, învățaseră să vadă culorile lumii ce și-o doreau născută mai întâi din întunericul lor lăuntric. Acolo, în ei, descoperiră cum să contracte viața la tăcere, astfel încât să audă ecoul numelui de mult pierdut.

După  acest  cuvânt se uitau pe morminte oamenii de umbră cărora le fusese sorocită cheia templului în această noapte. Iar când își găseau sălașul propriului păpușar,  imprimau pe frunte de pe piatra lui simbolul ce exprima în esență propriul adevăr.

Accidentul

Hei, ce faceți? Vreau să împărtășesc cu voi o poveste îmbârligată, poate tragică, care m-a lovit atât de intens încât abia după o analiză amănunțită, de mii de rânduri scrise, am ajuns să o „pun în sertărașe potrivite”, deși m-a lăsat cu atâtea întrebări, încă.

După o dup-amiază de duminică, în care mi-am petrecut timpul, mai mult ca să treacă, citind pentru facultate „Psihologia manipulării” de Robert Chiadini, am plecat să mă întâlnesc cu o prietenă, să mergem la film. Era vreo 21:30.

Poate tocmai ce citisem în ziua respectivă m-a făcut să reacționez la un incident într-un mod diferit față de cel pe care l-aș fi avut de obicei.

Mă oprisem la un pasaj din carte care relata despre omuciderea unei anumite Catherine Genovese, fugărită de atacator pe străzile New York-ului, în timp ce strigătele fetei și toată larma ar fi fost percepută de nu mai puțin de 38 de vecini care nu au ridicat nici un deget să oprească incidentul.

Explicația pentru acest comportament, aparent crud și antisocial, face un capitol întreg în cartea despre automatismele din gândirea noastră care pot fi manipulate în contexte sociale. Aici, este vorba despre principiul validării publice. Practic, Chiadini zice că, în situații de incertitudine, tendința este de a urma reacțiile majorității pentru a decide care este cel mai bum comportament. Dacă, în cazul unei posibile urgențe, nu ești sigur de gravitatea situației și observi că ceilalți nu acordă importanță incidentului, tinzi să treci mai departe la fel de neimplicat, considerând, pur și simplu, că nu exista cu adevărat o urgență.

Cu această informație și multe altele jucând ping-pong prin mintea mea, observam că mă apropii, în intersecția de la Baba Novac, de doi tipi lângă o mașină trasă pe dreapta, aducându-și injurii și lovindu-se.

M-am gândit pe loc că sunt singurul martor, întrucât nu mai era nimeni pe stradă. Mai târziu, revizuind la rece situația, mi-am dat seama că erau o groază de mașini oprite la semafor care pur și simplu ignorau incidentul.

În febra care îmi cerea mie, pe loc, o reacție cât de cât rapidă, am răspuns împinsă, cumva, de informațiile asimilate în acea zi și am decis să mă implic, chemând poliția.

Pentru a explica ce s-a întâmplat mai departe, o să numesc personajele povestirii Andrei și Bogdan.

Ce m-a determinat la acțiune a fost fervoarea cu care Andrei făcea gălăgie în milocul străzii, țipând la Bogdan. Bogdan încerca să plece, dar Andrei s-a urcat peste el în mașină, cărându-i șuturi și pumni.

Tot Andrei a fost cel care mă îndemna să chem poliția, în timp ce Bogdan mă ruga insistent să nu o fac. Presată, am decis sporadic să o chem, întrucât Andrei îl tot lua la pumni pe Bogdan, care avea deja fața umflată.

La un moment dat, în așteptarea care a precedat venirea poliției, Bogdan a dat din nou să plece, oprit de Andrei, care s-a urcat și el în automobil, și a reușit să iasă de acolo cu cheile de contact ale lui Bogdan, ce țipa în urma lui:

-Ăsta e furt! E ilegal!

În timp ce se apropia sosirea echipajului, cei doi s-au mai calmat. Mai bine zis, Andrei s-a calmat dintr-o dată, începând din ce în ce mai mult să se plieze pe un comportament, din prisma mea, civilizat, adică nu îl mai fugărea, înjura și bătea pe Bogdan. Bogdan părea în sine mai liniștit, doar încercând să se apere de toată situația, puțin șocat, ca și mine, de altfel.

În minutele următoare mi-a fost dat să ascult și povestea evenimentului dintre ei doi:

Andrei: M-a lovit la semafor. Eram pe verde, el conducea cu 150 la oră, și nici nu voia sa oprească, voia să mă calce, să treacă peste mine. Cred că mi-a sucit și glezna, n-o mai simt, zise, țopăind agitat pe picioarele cu care mai devreme îl fugărise pe Bogdan.

Apoi, împingându-l spre mine pe șocatul Bogdan, spuse:

Andrei: Uite, poți să-l simți, e și beat, miroase-l!

La care:

Bogdan: Nu-i adevărat, nu a fost chiar așa. Am băut două beri, da, am vrut să îl duc la spital, dar mi-a cerut bani, un milion, și când nu i-am dat a început să facă scandal.

Restul timpului a trecut cu ei ciondănindu-se, dar fără să mai fie violenți.

Bogdan: Uite ce mi-ai făcut, mi-ai făcut cel mai mare rău că ai chemat poliția… zicea câteodată, eu încercând să îl ignor și să mă bag cât mai puțin în situație.

Chemasem poliția în rolul de martor obiectiv al unei bătăi și mă gândeam, în sinea mea, că nu avea nici un sens să le aud poveștile în situația dată.

Prezumția mea s-a adeverit când a sosit poliția. Mie mi-au cerut buletinul, și m-au lăsat să plec fără să mai aibă nevoie de aportul meu. În timp ce Andrei își revărsa deja precipitat povestea poliției, Bogdan, mă presa să „zic exact ce-am văzut.”

Deja cu un fel de milă pentru Bogdan, mă gândeam că Andrei o să tragă toată situația în favoarea lui, mie fiindu-mi clar că amândoi își aveau câte o parte din vină. Chiar dacă poliția părea să nu vrea mai mult de la mine, am reușit să zic sporadic că motivul pentru care sunasem la urgențe fusese violența lui Andrei față de Bogdan.

Am plecat apoi mai departe, spre cinema, lăsând în urmă două echipaje de poliție, un tip scandalagiu, un șofer care, observând mai pe la sfârșit, avea mașina înmatriculată în Sibiu și un pui de mâță la bord, pe care îl alina în răstimpuri.

Asta a fost scena care, fără să o justific pe moment, mi-a înmuiat un pic inima, deși încercam să dau dovadă de sânge rece.

Puiul de mâță, singura victimă fără vină, speriat de violență. Începeam să-i țin afectiv partea lui Bogdan, imaginându-mi cum bătuse atâta drum ca să ducă un pui de pisică în cadou unei prietene. Băuse, vesel, încântat de idee, undeva pe drum, deși beat nu părea, și cine știe ce accident la care nu luasem, de fapt, parte, îi dăduse planurile peste cap. În acest scenariu, îmi răsunau cuvintele lui în minte: ” Mi-ai făcut rău.”, „Uneori vrei să faci bine, dar tot rău iese, la fel cum am făcut noi doi.”

M-am întrebat: Bogdan are dreptate să mă facă să mă simt vinovată? De ce m-aș fi simțit? Făcusem, în definitiv, un lucru corect.

M-am întrebat apoi dacă i-am făcut rău unui om. Analzând situația, mi-am zis că era și vina lui, iar răul nu putea să fie mai mare decât merita, și nici acela nu avea să fie chiar așa de tragic, în capul meu. Mă gândeam că și el, tot repetându-mi mantra „Mi-ai făcut cel mai mare rău.”, hiperboliza situația, fiind în stare de șoc.

Sper că se vedea clar și faptul că Andrei, din cine știe ce motive (poate pentru că nu reușise să ia mită de la Bogdan?) exagera inutil situația, țopăind bine-mersi pe piciorul rupt.

Cel mai important, lăsând la o parte tragi-comicul celor doi, eu în ce stare mă pusesem chemând poliția?

Păi, personajele fiind altele, adică nu Andrei, care era mulțumit că îi împlinesc dorința de a suna la 112, și nici Bogdan, care îmi dădea totuși impresia unui om la locul lui, puteam să mă pun într-o situație de risc pe mine. Doi oameni agresivi, și eu, o fată, singură pe stradă, intervenind între ei….

Reacții în lanț pornite de la o carte pe care o citisem în acea dup-amiază. Mi se pare straniu. Voi cum ați fi reacționat în locul meu? Care ar fi fost emoțiile, găndurile voastre?

Lăsând la o parte chestiunile despre cursul vieții și psihologia celor doi pe care am ajuns, în consecință, să le disec mental, am rămas și eu uimită de obiectivitatea de care am dat dovadă sub presiunea acestui eveniment ciudat. Mi-am descoperit niște limite psihologice pe care le-am depășit, deși în trecut le aveam.

Cântecul ielelor (8)

Din urmă

Călin se uită în depărtare, unde ea îi arăta cu degetul, și se întoarse la ea mirat, neîncrezător.

-Aici stai? În mijlocul pădurii?

-Exact.

-Bine… hai să mergem, Luna.

Cum mergeau, Luna privi cerul, și stelele i se păreau mult mai strălucitoare ca altădată, mai vii, parcă venind spre ea, cerul învârtindu-se. Amețită, se agătă de brațul lui.

ci8

***

Așa ajunseră la vile, ea proptită de el, el sprijinind-o protector, zicându-i câteodată, cu o privire blândă: ” Hei, nu mai merge pe trei cărări.”

-Deci? În care dintre ele stai? întrebă, în final.

-Tata probabil că doarme in C, și nu vreau să fac zgomot să-l trezesc, începu înșiruirea Luna. Cea de-acolo este căbănuța în care stă provizoriu Margi, pentru B n-am chei, așa că hai în A.

-Stai… toate astea sunt ale voastre? Esti copil de bani gata, aparent.

-Nu chiar. Dar o să-ți povestesc care e faza dacă rămâi la un ceai.

Călin ezită:

-Sunt cam obosit, aș vrea să ajung acasă…

-Ei, hai, te rog! Am avut o noapte grea. Am fost lăsată baltă de niște prieteni, m-am drogat prima dată fără să știu, cred că m-am și îmbătat un pic, m-am făcut de râs pe terasa clubului…

-A fost prima dată când ai fumat?

O privi intens un minut, apoi zise:

-Bine, fie, atunci te iert. O să mai stau la un ceai, dar doar de data asta.

Se apropiară de ușa primei case. Fata deschise, cu chiu cu vai, încă buimăcită, ușa. Se treziră în fața unor scări. Urcară la etaj, o mansardă drăguță de lemn, cu o măsuță de cafea, încadrată de taburete. La stânga și în față, două uși.

-Acolo este biroul tatălui meu, o baie, un dormitor, prezentă ea succint locul. În partea cealaltă se află bucătăria.

-Ok… hai în bucătărie, să facem ceaiul ăla.

Intrară, el în urma ei. Brusc, tânăra se întoarse într-o piruetă spre Călin, făcând ochii mari.

-Ups… nu am ceai aici.  Dar este cafea.

-Deci m-ai păcălit. O să mai dormi dacă bei cafea la ora asta?

-Da, sigur, neîntoarsă, îl asigură ea. La mine cafeina n-are nici un efect, crede-mă.

-Bine, eu nu beau, dar o să mă lași să-ți fac ție una, și mai slabă, cât stai cuminte. Doar arată-mi de unde să iau ce trebuie, zise, și începu deja să exploreze camera.

-Cafea în borcanul ăla, tacâmuri în sertarul de jos, vase în uscător… pfff, n-avem chibrite, cred.

-Nu-i nici o problemă, răspunse. După ce umplu ibricul cu apă de la chiuvetă, scoase din buzunarul paltonului o brichetă cu care aprinse aragazul.

-Aaa, ești fumător? Toată lumea fumează în ziua de azi, zise ea, în timp ce se cățăra pe blatul de lângă frigider.  Eu nu-s obișnuită, o fac rar. De obicei, de la una mai tare mă ia deja amțeala.

-Serios? întrebă el, cu un surâs sarcastic în colțul gurii.

După ce puse apa la fiert, se apropie de extrem de mult de ea, privind-o cu ochii lui calmi, de parcă ar fi vrut să citească în esența ființei sale. Luna îi evită, simțindu-se expusă și vulnerabilă, privirea.

-Ești cam lăudăroasă tu. Și te mai prefaci și cuminte.

-Sunt cuminte! se precipită ea, un pic alintat, ridicând din nou capul.

El izbucni în râs, iar ea îl lovi în glumă.

-Măcar ai noroc că ești frumoasă.

Luna se înroși, toată un zâmbet. El se îndepărtă un pic, văzând de cafea. Îi spuse:

-Poți să povestești acum care e faza cu seara asta și cu tine, în general.

Așa că fata se apucă să relateze toate evenimentele care o dăduseră peste cap în ultimele două săptămâni. Îi spuse despre motivul pentru care locuia la vile,  și câteva detalii despre copilăria ei, unică, inedită.

La un moment dat, Călin terminase deja de făcut cafeaua, dar, atent la ea, rămase absorbit, și amână să o mai pună în căni până ce tânăra își termină povestea. În discursul ei, interveni doar cu câteva întrebări, care o animară mai tare în vorbă. La final, spuse:

-Uimitoare poveste. Ești o tipă  super intersantă, cu o viață ieșită din comun. Cum de te cunosc abia acum?

– Nu știu, dar mersi, cred… șopti, nesigură, copila.

-Hei, e aproape patru dimineața,deci o să te mai acompaniez cât bei cafeaua, apoi o s-o iau din loc. Deși am îndoieli că tu, după ce o bei, o să mai dormi în următoarele ore.

-Bine, oftă ea.

 

 

Cântecul ielelor (7)

cantul ielelor 72

Luna continuă să fumeze, crezând în sinea ei că nu e mare lucru. La urma urmei, nu simțea încă nimic.Tusea o apucă din nou la al treilea fum, și dâandu-i jointul lui Grasu, îi luă din mână paharul și îl dădu pe gât.

El o privi amuzat, și pasă mai departe.

Ștoul mai trecu pe la ea o dată. Lumea își mutase atențuia dinspre copilă, vorbind cu toții de-ale lor, mai departe.

Ea rămăsese mută, dintr-o dată neînțelegând ce zic cei din jurul ei. Timpul se dilatase, propriile mișcări i se păreau mult mai greoaie și sacadate. Se simțea copleșită. Încercă să închidă ochii, dar era și mai rău, parcă se pierdea printr-un tunel de gânduri. Nu ar putea să zică cât stătuse ignorată, nemișcată, acolo, că apoi i se făcu, dintr-o dată, greață. Coborî în fugă scările mansardei dar, ajunsă jos, nu își mai putu opri starea de rău până la baia din local.

Se aplecă peste balustrada terasei de jos, vărsă, și când termină se întoarse. În spatele ei așteptase tot acest timp un băiat, același care o privise insistent înăuntru, fără ca ea să știe. Era înalt, cu un palton negru pe el, păr blond , atât de decolorat că Luna se gândea că era vopsit. Înalt și deșirat, ochii lui erau albaștri, rotunzi, foarte blânzi. Îi dădeau o stare de calm.

-Ești bine? întebă el. Vrei să ajungi acasă?

-Da, exact asta vreau, răspunse, cu un glas amar.

-Vrei să te conduc? Sunt cu mașina… începu, dar ezită, ducându-și mâna la ceafă. Bine, știu că nu mă cunoști, dar pot totuși să-ți chem un taxi sau ceva. Nu vreau să pătești nimic, singură, în starea în care ești.

Fata se gândi o clipă. Străinul acesta îi dădea un sentiment bun, iar ea știa că vocea intuiției are mereu dreptate. Da, o cam ignorase în agitația din ultimele ore, dar clacase în tumultul de evenimente neprevăzute, nedorite, cu atâtea sentimente stranii ce le năștea în ea, și nu își lăsase răgaz să le simtă pe de-antregul. Le închisese ăn ea, speriată de nou, de schimbare. La fel de speriata era de ele și acum. În sinea ei, nu voia ca în seara asgta să doarmă în singurătatea gândurilor sale, așa că zise:

– Stau aproape, dar poți să mă conduci, dacă vrei.

– Ok, mergem spre mașină? Călin, apropo.

-Luna. Și nu, mergem pe jos. Vezi casele de acolo?

Călin se uită în depărtare, unde ea îi arăta cu degetul, și se întoarse la ea mirat, neîncrezător.

-Aici stai? În mijlocul pădurii?

-Exact.

-Bine… hai să mergem, Luna.

Cum mergeau, Luna privi cerul, și stelele i se păreau mult mai strălucitoare ca altădată, mai vii, parcă venind spre ea, cerul învârtindu-se. Amețită, se agătă de brațul lui.

Cântecul ielelor (6)

ci51

Săptămâna următoare trecu atât de rapid, cu tot felul de teme și proiecte, că Luna nici nu realiză când se făcu vineri din nou.

Stătea cu Andrei jos, pe holul liceului, lângă clasa lor. Își făceau în fugă tema la mate, înainte de oră. Era destul de scurtă și ușoară, din moment ce nimeni nu se chinuia prea mult să le predea științe exacte la profilul filologic. Luna se înscrisese aici pentru că iubea limbile străine și literatura, pe când Andrei pur și simplu fugea de materiile de real.

Andrei era genul de tip mereu măscărici, cu pielea arămie și mușchi bine conturați. Deși nu prea înalt, nu era însă nici neapărat scund. Avea dinți albi și incredibil de drepți, deoarece purtase aparat dentar printr-a șasea. Buzele, mereu în grimase amuzate, erau pline și moi. Părul castaniu, tuns după ultima fiță, iar ochii mici, verde-smarald, mereu sclipitori.

Era considerat cel mai arătos tip din liceu, iar fetele îl bârfeau pe la colțuri, se hlizeau când trecea pe lângă ele, zâmbitor și prietenos. Erau, oarecum, geloase că o fată retrasă, șoricel de bibliotecă, ca Luna, îi capta băiatului cea mai mare parte din atenție. Dar și ea era destul de frumoasă, înaltă, cu trăsături de păpușă, lucru pe care nu părea să dea, totuși, mare importanță.

-Deci vii la petrecerea de diseară? întrebă Andrei.

-Cea de deschidere? Din Poiană?

-Exact.

-De ce nu? Stau gard în gard cu, mai nou, cea mai tare chestie din oraș. Trebuie doar să ies din casă și dau într-un club, zise Luna, dându-și, sarcastică, ochii peste cap.

– Simt că tot nu ai reușit să depășești resentimentele față de problema asta, zise, glumeț, Andrei. O sa fie tare amuzant dacă se va dovedi că, de fapt, îți place locul.

-Mda… mormăi adolescenta, deconcentrată. Hei, după ore vii la mine?

-Nu pot, mă văd cu o tipă, răspunse.

-O tipă? Cine? Întrebă Luna, deodată activată, cu sclipiri amuzate în ochi.

Dar băiatul păru mai degrabă stânjenit să vorbească despre asta, O plăcea, în secret, de mult timp pe Luna, însă ea părea inabordabilă. Începuse să iasă cu alte fete doar ca să vadă cum reacționează ea, sperând că ascunde aceleași sentimente față de el. Când și-a dat seama că, în privința tipilor, amica lui era așa de nepăsătoare încât ziceai că e de pe altă planetă, a continuat totuși să se vadă cu altele, dorind să-și ia cât de cât gândul de la fata pe care, în timp, ajunsese să o iubească, dar cu care nu părea că are vreo șansă.

Pe la ora zece seara, Luna era acasă, se pregătea de ieșire, ajutată de doamna Margareta.

-Margi, poți te rog să îmi îndrepți părul? O să-mi pun rochia de satin alb.

-Ești sigură, dragă? Rochia aceea este incredibil de elegantă și formală, chiar un pic vinage. Te duci la discotecă, la urma urmei.

-Nu, crede-mă, va arăta super. Mai ales că o voi accesoriza cu geaca de piele și bocancii cu lanțuri. Așa, nu va mai fi deloc de nuntă. E cea mai frumoasă rochie pe care o am, totuși, și chiar simt că trebuie să arăt perfect în seara asta.

Într-o oră, Luna era gata îmbrăcată, machiată, coafată. Se mai uită o dată în oglindă, repede. Da, ținuta chiar avea impact. Rochia, în tăietură babydoll, îi complimenta cum trebuie forma corpului, și decolteul ușor îi sublinia frumos sânii rotunzi, plini. Contrastul dintre alb și geaca neagră făcea satinul să pară și mai străluctior, iar picioarele drepte erau delicat tăiate de fusta până la genunchi și încăltările scurte. Își prinse la gât un lănțic cu un pandativ mare, o perlă albă încrustată printre onduleuri de metal. Apoi ieși din casă.

Îl sună pe Andrei, dar nu auzea ce zice în gălăgia infernală, care răzbătea până la ea în curte. Se întrebă, într-un val de milă, cum de reușea tatăl ei să adoarmă în astfel de condiții.

Cu un oftat, decise să îl caute ea singură pe Andrei, prin local. Traversă drumul și ajunse în fața clubului. Pe terasă, oameni se întindeau leneși la câteva mese. Intră în club. Spațiul era plin de fum, întunecat, numai barul luminat mai mult. Acolo îl văzu pe Grasu’, mixând băuturi din sticle colorate. Își făcu loc prin mulțimea de oameni care dansau frenetic, uitându-se după amicul ei. Ajunse în partea din spate a clubului, mai goală, cu oameni râzând veseli pe canapele.

Priveliștea de aici era minunată, dădea direct spre crestele muntelui. Dar luna era contrariată, și, încet-încet, un sentiment de dezamăgire își făcea loc în sufletul ei. „Dacă Andrei mi-a tras clapa pentru tipa aia?” gândi ea. „Nu mi-a mai făcut niciodată așa ceva.”

În aceste gânduri sumbre, nu observă un tip privind-o insistent de la o masă. Băiatul părea distant față de trăncăneala amicilor lui, și o urmărea fix cum dispare înapoi în mulțime. Se gândi că, în seara asta, era important să se agațe în vorbă cu necunoscuta atât de captivantă, atât de strălucitoare față de tot restul celor de aici.

Luna mai avea un loc în care să caute. Ieși din club, și urcă la mansarda de lemn a acestuia, acum goală. Nu-l găsi, însă, nici acolo. Îl mai sună o dată, dar avea telefonul închis. Îi lăsă, enervată, un mesaj furios. Pentru prima dată simți nevoia să fumeze o țigară, doar ca nu avea. Norocul ei, în câteva minute urcă Grasu’  cu un grup de persoane, și aprinse o țigară. Bine, arăta ciudat, dar Luna își zise ca probabil era doar mai mult tutun rulat.

Deși îl știa pe Grasu’,ca toată lumea, el nu o cunoștea personal, însă, când o văzu singură acolo, îî zise, făcând un semn către ce fuma:

-Bagi și tu?

-Sigur, zise Luna, și trase un fum, dar imediat începu să tușească.

-Asta nu e… zise ea, dar nu mai continuă.

Își dăduse seama, nu era tutun, doar că nu voia să își creeze o imagine proastă, declarându-și naivitatea de la început, cu voce tare.

-Încet, zise Grasu’, râzând, să nu te-neci. Uite, bea asta.

-Ce e? întrebă Luna, neîncrezătoare.

-Liniștește-te puștoaică, e paharul meu, doar vodkă si RedBull în el.

Fata bău, iar el continuă:

-Bine, încă două fumuri și dă-o mai departe.

Cântecul ielelor (5)

„La ce te gândești, dragă?” rupse tăcerea tatăl ei.

„De ce, tată, se smiorcăi fata, ați ascuns de mine ce vor să deschidă în Poiană – un club? Tu știai cu siguranță.”

„Nu am știut exact cum să ți-o spun, să reacționezi cât mai bine, răspunse tatăl. Voiam să te protejez, știu cât de sentimentală ești. Și că, poate, o schimbare atât de radicală nu ți-ar fi picat bine. În orice caz, ești încă o copilă, ba chiar una retrasă… A trecut timpul, m-am luat cu una-alta, și am uitat să am discuția cuvenită cu tine. Dar, acum, că oricum ai aflat,  cred că e un moment destul de bun să te întreb ce simți în legatură cu asta.”

„Cred că e o idee oribilă, o să strice tot! E ca și cum… o să întineze toată atmosfera acestui loc. Muzica tare, oameni gălăgioși, totul doar ca să exploateze zona pentru propriul lor profit. Cum ai putea să zici așa ceva într-un mod mai frumos?”

„Uite, scumpo, poate pentru mine, pentru tine, sau din prisma unei singure persoane, poate fi un lucru urât, această schimbare. Dar, privind din perspectivă mai mare, a lumii, să zicem, reprezintă un curs evolutiv inevitabil, este ceea ce se caută, dezvoltarea. Aici, vorbim despre dezvoltare turistică, și, dacă există voci care sunt împotriva acestui nou, oricâtă dreptate ar avea, societatea își va urma fără răgaz drumul ei. Până la urmă, nu există un lucru pe care putem să îl facem în privința acestui fapt. Din punct de vedere legal, au tot dreptul să facă ce vor cu locul pe care l-au cumpărat. Încă nu știi dacă pe viitor se va dovedi un fapt chiar atât de nefast, acest local aducând oameni noi în zona, de altfel, pustie. Chiar dacă distruge vechea imagine pe care o ai despre acest loc, este posibil ca, pentru tine, lucrurile să se termine într-un punct, doar ca să înceapă ceva nou, care îți trebuie mai mult. Nu uita, fata mea, chiar dacă noi, oamenii, în singularitatea noastră, suntem mulți care ne împotrivim pe alocuri cursului vieții, ea însă are grijă ca, în curgerea ei, noi toți, copiii ei, să primim ceea ce se cuvine de la ea.”‘

Așa se termină convorbirea lor, ajunși acum în Poiană, deschizându-se ca un luminiș, stelele sclipind mai clar, mai aproape de pamant, pe cerul adânc, reverberând  parcă de mii de semnificații ce nu pot fi dezvăluite de cuvintele vreunui om, oricât de vegheat de pătura lor secretoasă.

Dupa ce tatăl ei parcă, fata coborî  și se duse spre vila C, în timp ce el rămase în A, unde-și avea biroul, să mai trimită niște acte de administrație cu care rămăsese în urmă.

Intră în casă printr-un mic antreu de lemn, ca o terasă. Trecu prin bucătărie, și dădu într-o sală mare, unde Luna își imagina că regele și regina ținuseră, în vremuri acum apuse, petreceri sofisticate. Sala era uriașă, luminată auriu de candelabre. Multe măsuțe mici de cafea  stăteau așezate printre canapele și fotolii, pe o parte, lângă un perete întreg de geamuri ce dădeau spre priveliștea superbă a poieniței, acum ascunsă în noapte. Pe partea din mijloc a încăperii, trona o masă lungă cu 12 scaune, unde se țineau probabil dineuri. Un capăt al mesei era încadrat de un șenmineu de piatră. Îl mai aprindeau în ierni geroase, iar Luna rămânea fascinată de dansul flăcărilor portocalii, trosnind dedesubt lemnele spre jăratec. În celălalt colț, un cap de căprioară era prins de perete, și, mai jos, era o plasmă mare, mai nouă decât restul lucrurilor, evident.

Își aduse aminte, nostalgică, cum, atunci când era mică, poate vreo 10 ani trecuți, se uita cu tatăl ei, unind două fotolii ca pe un pătuț, la casetele cu primul film din Harry Potter și Regele Leu.

Nu te puteai uita decât la filme înregistrate, în colțul ăsta de lume, unde nu ajunseseră încă cu rețelele de cablu.

Fata urcă, obosită de atâtea gânduri, către dormitorul ei, de sus. Aprinse o lampă cu ulei parfumat de lavandă cât timp se duse la baie să se spele. Cănd se întoarse, recomfortată de dușul fierbinte, adormi pe loc.

Cântecul ielelor (4)


img_4169Dragă Luna, mai știi cum era la început? Atunci când eu desenasem cu creta pe o tăbliță, deasupra patului: „She’s got broken things, where her heart should be.” 

Luna, acum simt că l-am iubit pe A. doar pentru că tu credeai că merită. Iubindu-l pe A., te iubeam pe tine.

-Alice

Andrei si Luna își terminaseră de mult cafelele. Amurgul se lăsa auriu pe bolta cerească, iar fata își aștepta tatăl să vină să o ia. Se plimbau prin parc.

„La ce te tot gândești, Luna?”

„Nimic. Sau, poate, tot felul de imagini și griji. Simt că lumea mea se schimbă de ceva timp. Apropo, a fost ceva în Pub zilele astea?”

„Da. A fost una din petrecerile lor super ramolite din ultimul timp. Clubul care se deschide în Poiană o să fie mult mai tare. Am auzit că au reușit sa convingă un Dj super popular să vină la deschidere.”

„Stai puțin… ce club?”

„Știi, ce se deschide acum în locul bărulețului?”

„Asta se deschide?!! Andrei, de ce n-ai zis nimic despre asta până acum?”

„Ăăăă…. presupuneam ca știi? Adică, în ce văgăună trăiești, se vorbește de o lună doar despre asta în liceu. Plus, mă găndeam că taică-tu sau Margi ți-au zis deja despre asta.”

„Nu… cred că au ascuns de mine asta.”

După un moment de gândire, Luna intrebă:

” Pai, și de ce vor să deschidă un club tocmai acolo, și nu în centru? E mai greu de ajuns acolo.”

„Evident, tocmai de aceea. Gândește-te un pic, cine va fi barman? Grasu’.”

„Grasu’, ăla care face deal pe la Pub?”

„Da. Aparent, -miroase- cam mult treaba asta prin centru, așa că au nevoie de o nouă locație, unde să-și poată face treaba mai relaxați, și lumea să-și dea în cap în voie, fara panică. Gândește-te și la ce Dj o să vină: tek si psy, înțelegi? Evident, e ceva ce se zvonește mai în șoaptă, să nu audă cine nu trebuie. Fanilor de bubuială și droguri o să le convină să plătească un taxi ca să aibă stări mișto acolo unde nu-i deranjează nici cucu’, și dacă e să privești din perspectiva lor, îți dai seama ce feelinguri faine o să aibă cu atâtea priveliști muntoase.”

„Credeam că o să fie doar un local să vii de la pârtie…”

„Naiv din partea ta să crezi că ar investi atâția bani pentru ceva ce ar merge doar iarna.”

Tatăl ei o luă de la intrarea din parc. Luna vedea orașul îndepărtându-se în culori de foc, și în curând, ieși o lună plină, umflată, sângerie, incredibil de electrică. În timp ce urcau printre brazi, tot mai sus în pădure, drumul fiind șerpuitor, luna părea că se ascunde într-o parte a cerului, ca în minutul următor să apară din nou un pic mai sus, un pic mai albă. Era ceva misterios și intangibil în freamătul pădurii noaptea. Așa își amintea toate senzațiile din copilăria pe care tot avea impresia că o s-o piardă definitiv în curând, că o sa devină altcineva. Altceva.

Chiar acum, privind pădurea, nu era amuțită de exaltare, ci de griji, nori groși învăluindu-i mintea.

Cântecul ielelor (3)

ci31

Luna aștepta la o masă pe terasa unei mici cafenele, situată la rondul principal al orașului, decorat cu o fântână arteziană. Andrei era înăuntru, lua cafele, iar ea se prostea fumând o țigară colorată Sobranie Cocktail. Își luaseră pachetul împreună, ea, de altfel, fiind o fumătoare ocazională.

Deodata, se trezi cu o tipă lângă ea. O măsură dintr-o privire și observă multe detalii interesante la ținuta ei. Ochii verzi, încercănați și visători, piele palidă, păr roșu, spălăcit, ras într-o parte. Peste o bluză lejeră neagră avea o cămașă deșirată, în carouri, și în picioare purta niște bocanci butucănoși. „Ce aer nesuferit are!” gândi Luna.

„Hei, ai cumva o brichetă?” întrebă tipa, cu o voce slabă, feminină, ușo răgușită.

„Sigur că da. Uite!”

„Mersi. Am alergat repede să-mi iau țigări și mi-am uitat bricheta în pub. Păi, ieri a fost o sâmbătă de pomină, ce să zic. S-a ținut ditamai party în localul de lângă parc. Câțiva am rezistat acolo până la ora asta, dar am rămas fără țigări.”

„E două după-amiaza, știi?”spuse Luna pe un ton acru.

Fata continuă, fără să se lase deranjată:

„Da, păi, sincer, ne-au ajutat și niște pilluri să rămânem treji atâta timp. Oricum, s-a cam spart petrecerea. Cred că o să mă întorc pentru o cafea și apoi o iau spre casă. Simte-te liberă să ni te alături, dacă vrei.”

„E ok. De fapt, aștept un amic, dar mersi , oricum.”

” Cum o fi. Eu sunt Alice, apropo,” zise.

„Luna. Îmi pare bine.”

” Luna… frumos nume. O să-l rețin. Dar te las acum.” și dispăru în mulțimea de trecători.

Andrei apăru imediat după, dar Luna nu se mai putea concentra la el, disecând în minte imaginea lui Alice. Cu câtă nonșalanță îndrăznise să se bage în viața ei, chiar și pentru un moment! „Ce, așa face ciudata asta cu toată lumea de care dă pe stradă? Îi invită la cafea? Totuși, cu tot aerul ei neîngrijit, este incredibil de captivantă. Părul sălbatic, ochii dansând în nuanțe de mare, aerul libertin… Alice. Da, și numele ei este fain. Ca Alice în Țara Minunilor, sau melodia aia de la Jefferson Airplane.”