Cantul ielelor (1)

ci13.jpg

Era o zi insorita, iar Luna privea de pe terasa vilei 3 poiana inconjurata de brazi inalti. Era o fata de 16 ani, cu par lung si bogat atarnandu-i pe spate. Statea rezemata de balustrada, cu o privire nostalgica.

-Par sa lucreze destul de mult la amenajarea noului barulet, murmura ea. Stii ce am auzit ca vor sa faca cu el? O sa fie zona de gratar si vin fiert iarna, cand oamenii coboara cu masinile de la partie.

Doamna Margareta, o batrana slabanoaga, cu parul grizonat, tuns baieteste, si ochelari de vedere rotunzi, iesise cu Luna in poiana, sa o acompanieze cat culegea branduse, asa cum fata se relaxa inca din copilarie.

– Da, cred ca e o idee buna, o sa aduca turism locului.

-O idee buna? se precipita tanara. Da, daca le iese. Exista deja un local de genul, mult mai aproape de partie, in vazul tuturor si cu un drum mai bine asfaltat.

Cum isi dadea ochii peste cap, continua:

-Si daca vor reusi, vor distruge zona, frumusetea ei. Imagineaza-ti multi oameni galagiosi inghesuindu-se cu masinile, imputind aerul cu fum de gratar, si, colac peste pupaza, aruncand gunoaie pe toata poiana.

-Nu te teme, nu vor distruge si musuroaiele de cartita, chiocti Margareta.

-Oricum, ma multumeam cu ciocolata dumitale calda mai mult decat orice vin fiert si mici. Cu povestile si cartile de la dumneata, echivalentul caldurii copilariei mele. Numai dumneata, Magdalena, stii despre cum ocoleam cand eram mica musuroaiele de cartita. Tu m-ai indemnat sa fac asa, aratandu-mi ce inseamna sa fii bland.

-Ce lingusitoare esti, fetita! rase batrana.

-Dar spun numai adevarul.

Si, zicand asta, o imbratisa cu drag pe Magdalena, apoi se dusera impreuna sa puna florile in vaza din bucatarie.

Radacini

Draga fata, nu vezi ca sticla de Jack Daniels pe care ti-o torni pe gat iti face rau?

Dar nu ar trebui sa fie asa. E asa doar pentru ca iti era deja rau. Raman surprinsa sa te vad cazand, ochi rosii ascunzad durerea, si vrei sa ii dai mesaj, te bantuie ca o umbra pe care o reprimi, atat de intens iese singuratatea la suprafata. Au plecat toti, atatia, lasandu-te goala, ai pus ziduri intre tine si ceilalti, tratezi totul cu furie, agresivitate, calci in picioare ca sa nu fii calcata.

Da, traim intr-un astfel de loc.

Ma uit acum prin ochii tai la Bucuresti, si imi pare cel mai mizerabil loc. Asta pentru ca intr-un oras mare e mai usor sa fii al nimanui. O fi bine? Singura, mereu singura, in garsoniera ta din centru, blocuri mizere, suprapuse, inghesuite, pline de anonimi, urmariti de neputinta, violenti si duri cand toata lumina din ei seaca.

Imi tineai o pledoarie despre cat de important este sa prinzi radacini ce se ramifica adanc in visele tale, care te tin in picioare chiar si atunci cand vantul bate ritm de gol. Imi mai spuneai ca uneori vantul bate si a prea plin, si vrea sa iti smulga radacinile, sa te poarte pe alte drumuri decat cele de care te-ai ancorat. Atunci imi vorbeai despre prezent, si despre cum sa fii mereu alerta la realitate. Si discursul tau s-a oprit cand imi povesteai despre demonii cu care trebuie sa pasesti cot la cot prin viata, fara sa iti pese de privirile celorlalti. La urma urmei, asta esti, si viata, nevoile ei, te imping sa traiesti fara sa te scuzi prea mult.

Dar apoi singuratatea te-a rapus, amintirile au rabufnit, asa cum sperai sa n-o faca, sperai ca o sa bei pana o sa uiti si o sa te distrezi, dar vai, durerea e o sabie cu doua taisuri, si ai cazut in singuratatea ta, ignorandu-ma pe mine, tot ce ai langa tine, pierzandu-te in amintiri de sperante facute scrum. Tocmai ce imi tineai o pledoarie despre prezent, dar ai cazut in trecut, fara sa te mai bucuri de acum.

Eu cred ca zidurile tale sunt prea inalte. Daca te inchizi in tine prea mult, cum te astepti sa razbata lumina?

Imi ziceai de muzica hippie pe care o ascult, ca e prea departe de realitate, unde nu e totul roz. Am incercat sa iti zic ca si eu vad mizeria, da, si eu am trecut prin ce ai trecut tu, si nu va fi ultima data. Dar am avut nevoie sa vad pictura si din alt unghi ca sa ma bucur de culorile ei.

Oricat am avea, mereu va cauta sa ne bantuie cu vina tot ce nu avem.

Si eu am radacini. Mi le-am impamantat bine, ca tine, dupa ce zile goale au urmat zilelor pline. Dar uita-te la copaci. Invata fara sa ii intelegi, ca uneori cunoasterea e o panza intre tine si realitate. Ei au radacini, dar au si flori si frunze.

Frumusetea este lumina care se naste din intuneric. Viata asta, asa cum e acum, seamana mai mult oricum ca o noapte, in care majoritatea nu vedem decat ce este in mintea noastra. Si, chiar si asa, ne limitam atat de mult universul, blocati in frici si rani!

Poate n-ai iertat inca destul ca sa te ierti pe tine. Poate trebuie sa-l ierti pe el. Te inchideai in tine, imi spuneai ca nu te-a iubit, si cand te-am intrebat ce rusini a sapat durerea de el in tine, ai inghitit in sec.

Stiu ca e greu. E ingrozitor de greu sa te impaci cu ce te-a ranit, si parca niciodata n-o sa gasesti un motiv pe drept. Dar nu ai de ales la un moment dat. O sa devina peste puterile tale sa te consumi in ura.

In cele din urma, totul e in regula. Mai sunt si nopti din astea. Se mai intampla sa cazi. Dar stiu ca maine iti vei aminti de radacinile tale. Nu trebuie sa te opreasca nimic din a ramane stapana pe parerile, cuvintele, visele si dorintele tale. Dar in timp ce te impamantezi, aminteste-ti sa te iubesti, sa iubesti calatoria ta prin viata, ca asa vei inflori.

Iti spun asta cum mi-as spune mie, da, pe astfel de convingeri s-au fondat radacinile mele, ele sunt unele din ramurile prin care imi trag seva, la urma urmei, nu cunosc nici eu mai multe decat tine, am avut si eu nopti facute praf, si acum, ramasa fara cuvinte care sa razbeasca printre zidurile tale, scot ce-i mai bun din mine altfel, scriu despre gesturile tale pline de frica, despre ce am vazut estetic in ele.

New man’s mind

He has two faces. One he weares for the world, the other he keeps to remake it from figments when everyone else is asleep. He spits this face with all kinds of sour, rabid coloured sensations, and he goes mad talking to it without getting an answer.

The face looks back at him with swollen eyes, and the lack of reaction makes the wheels in his head spin in emptiness, so he begins to torment searching for noise to fill the nonsens.

The new man carries on his shoulders the battle between Chronos and present. He searches for the geometry of eternity in the crenels of the icicles. He has around the waist a sword with which he separates the sky from the earth. The mute face which looks wothim him wants to teach him not to struggle consumed by his own mind. He wants to show him how to always be a new, clean conscience. The face that arranges the archive of the conscience is the ace on the sleeve of the new man. But this creature, a prisoner inside his bones, is antitethic to him. The face without a voice is white, because, for it, colours are only at the stage of ideas. The nowadays man is black, beacause all the shades of ideas manifest themselves through him, wildly, freely.

In this stage, in which the human being reached through evolution, he sees that he is a prisoner in the universe, and, defensive, he amplifies pleasures, he accepts only one perspective. He ignores the idea of escaping, he conciliates with his fate.

He consumes killing in order to live another moment of the time that consumes him. Man is divided by his hunger for life. He wonders how he defies the nothingness and enters from a plot in another, he doesn’t know he can’t loose because he dreams. There is an infinite number of ways in which the molecules in his DNA can be combined with the external world, so he will always live in a spider web, if the ideal hadn’t existed, then there wouldn’t have been anything to push him to imperfection. He wandered through the streets of dusted cement searching for pits in which to sink his brain. He exchanged his noisy maggots on muse sensations. Knowledge was his nurse and his midwife.

He lives in a technologized world, the purity of information is lost in the chaos of the unbridled pairing of terms. The cultural fusion, served between beings-closed universe, subjetive and untainted beings to the surrounding reality, desperate to fusion with others in one single definition, desperate to share feelings as authentical as they can be, but having at disposal as way of expressing only words with variable meanings. The blending of genes was the first sharing of real information, his negative aspect being the distortion of genes. To resist it, people have moved all the information that remained unlost on screens from which the waves of descendants to learn, choose freely in what to believe and what not to, so that they resist mentally sane through this journey that lost its meaning, in which a mirror was broken in thousands of cracks. The new man becomes amorphous binge using the technology he created, but an inner fire wills to push him to get rid of the obsession, he hunts a purpose.

Are doua chipuri. Cu unul se prezinta lumii, pe celalalt il remodeleaza din plasmuiri atunci cand restul dorm. Il stropeste cu tot felul de senzatii acide, colorate turbat, si inebuneste vorbindu-i fara sa primeasca raspuns.

Chipul il priveste inapoi cu ochi supti, si lipsa de reactie ii determina rotitele din cap sa se miste in gol, asa incepe sa se framante cautand zgomot sa umple nonsensul.

Noul om duce batalia dintre Cronos si prezent pe umerii sai. Cauta geometria eternitatii in crenelurile turturilor de gheata. Are incinsa in talie o sabie cu care desparte cerul de pamant. Chipul mut ce il priveste in interior vrea sa il invete sa nu se zbata consumat de propria minte. Vrea sa ii arate cum sa fie mereu o constiinta noua, curata. Chipul ce ii pune in ordine arhiiva constiintei este asul din maneca noului om. Doar ca aceasta creatura captiva in oasele sale ii este antitetica. Chipul fara glas e alb, deoarece culorile ii sunt numai la stadiul de idei. Omul zilei de azi e negru, caci toate nuantele ideilor se manifesta prin el, libere, salbatice.

In acest stadiu pe care fiinta umana l-a atins in evolutie, ea vede ca este captiva in univers si, defensiv, amplifica placerile, accepta doar o perspectiva. Ignora ideea de evadare, se impaca cu soarta. Consuma omorand ca sa traiasca inca o clipa din timpul ce il consuma. Pe om foamea de viata il dezbina. Se mira cum sfideaza de fiecare data neantul si intra dintr-un fir narativ in altul, nu stie ca nu poate pierde pentru ca viseaza.

Exista un numar infinit de moduri in care moleculele ADN-ului sau pot fi combinate cu lumea exterioara, asa va trai mereu intr-o panza de paianjen, daca nu ar fi existat idealul, nu ar fi existat ce sa il impinga spre imperfectiune.

Nu stie cine e, de unde vine si de cat timp este pe-aici. A batut strazile de ciment prafuit cautand vagauni in care sa isi afunde creierul. Si-a dat la schimb gargaunii galagiosi pe senzatii muza. Cunoasterea i-a fost doica si moasa. Traieste intr-o lume tehnologizata, puritatea informatiei se pierde in haosul imperecherii neinfranate de termeni. Contopirea culturala, servita intre fiinte-univers inchis, subiective si neintinate de ceea ce le inconjoara, disperate de a se contopi intr-o singura definitie, de a impartasi trairi cat mai autentic, avand insa la dispozitie ca mod de exprimare doar cuvinte cu semnificatii variabile. Ca sa faca fata, oamenii au mutat toata informatia ce a ramas nepierduta pe ecrane, de unde valurile de urmasi sa invete, sa aleaga de buna voie in ce sa creada si ce nu ca sa reziste in deplinatatea facultatilor mentale prin calatoria asta ce si-a pierdut sensul, in care o oglinda a fost sparta in mii de cioburi. Noul om devine amorf contopindu-se cu tehnologia ce a creat-o, dar un foc launtric vrea sa il impinga sa scape de obsesie, el vaneaza un scop.

New man’s mind (part 2)

English: This is a work of imagination, not facts.

„The chaos is only about to begin. You have to find strength to defeat it.”

Eager for information, the nowaday’s man selects, however, only what he likes, accords that resonate with good states of being, hoping that if he doesn’t lose himself in the sea of antithetical definitions from outside, he will survive more forward. He doesn’t know where does this race, cutting through his world becoming a desert, wears him. He speeds up towards the horizon, towards that mirage promising to temper his thirst. In what will the world perish? Will it be fire or water? Fire, because fire is the one burning now freely, out of control. The feeling of mysticism was lost because we had the tentation to bite from the apple of knowledge, and we saw then how naked we are, looking for the first time outside us.

This is the greatest secret that enslaves the voice of manking. Everything is being lost, slowly, slowly, apocalyptic times, now everyone has conditions to physically survive, but the mind is sacrificed on the shrine of misleading information, people lie to themselves more then they believe one in another, the man has to take care of his soul, so that he may not be pushed in the void laying before him.

And, slowly, the hidden face that looks inside man takes charge. The human feels divided, promissing to himself baths in the sea of illusions that consumes his power. The face facing the world, this mask, betrayes him, fighting for supremacy over the main conscience. This destiny is distopy. People have jacks implanted in them, through which they connect to sensations. The world searches for illness, only the ones with a too insane mind to align with the pattern get the chance to become immortal.

And the ones standing in the crowd, waiting for another wheel spinning, won’t undestand a thing from beyond. They will only speculate endlessly.

Romana: Aceasta este o viziune imaginara, tratati-o ca atare.

„Haosul abia incepe. Tu trebuie sa gasesti putere sa razbesti prin el.”

Avid de informatie, omul din zilele noastre totusi selecteaza doar ce-i place, acorduri ce rezoneaza in stari bune, sperand ca daca nu se va pierde in marea de definitii antitetice de afara va razbi in continuare. Nu stie unde il poarta cursa aceasta taind prin lumea-i ce se transforma in desert. Accelereaza carte acea Fata Morgana, promitandu-i sa-i potoleasca setea, din zare. In ce va pieri lumea? In foc sau in apa? In foc, ca focul e cel care arde acum liber, fara control. Sentimentul de misticism s-a pierdut pentru ca am avut tentatia sa muscam din pomul cunoasterii si am vazut cat de goi suntem, privind pentru prima data in exterior.

Acesta e cel mai mare secret care subjuga glasul omenirii. Se pierde tot, incet, incet, vremuri apocaliptice, acum toata lumea are conditii sa suprvaietuiasca fizic, dar mintea este sacrificata pe altarul informatiei, oamenii se mint mai mult decat se incred unul in altul, omul trebuie sa aiba grija de sufletul lui, poate nu va fi impins in haul ce i se intinde in fata.

Si, incet, chipul ascuns ce il priveste inauntru preia controlul. Omul se simte dezbinat, promitandu-si bai in marea de iluzii ce ii consuma puterea. Chipul privind lumea, masca aceasta il tradeaza, luptandu-se si ea sa aiba suprematia constiintei centrale. Acest destin e distopie. Oamenii isi implanteaza mufe prin care sa se conecteze la senzatii. Lumea cauta boala, doar cei cu mintea prea infectata ca sa se alinieze in tipar au sansa sa devina nemuritori.

Si cei ce raman in multime, asteptand inca o invartire de roata, nu vor pricepe nimic despre lumea de dincolo. Vor specula la nesfarsit.

Oameni de oglinda

Oameni de oglindă veneau sa o reflecteze. Era miza cea mare într-un joc de poker, cea care fusese odinioară tot o oglindă, dar viața o lovise atât de tare că se spărsese în mii de cioburi. A ascultat atâta algoritmica altora, că a ajuns să își trădeze religia după care îi era modelat sufletul. Trăise definindu-se prin gloanțele pe care le strânsese în ea însăși. Dar, într-o zi, un înger a coborât din cer să-i ungă rănile de pe corp, iar ea a decis să nu-și mai mutileze sufletul.Păcat că liniștea nu a durat mult, un alt coșmar trebuia să se nască, pentru că stelele strălucesc doar pe întuneric, pentru că nu ești cu adevărat bun dacă ești bun numai în mijlocul binelui.Fatalistă în răstălmăcirea propriilor sale experiențe, se îmbăta cu iluziile oamenilor de oglindă, în timp ce aceștia se pregăteau de un alt masacru.Dar cum să-i fie potrivit să vadă prin ochii altora, dacă-i avea pe-ai săi? Cine era ea, dacă nu era nici oglindă, nici trecut? Începuse să își caute sămânța pe la rădăcini. Credința era singura sa plută de salvare în marea de sentimente delirante.Avea loc o cursă contra cronometru în care culorile măștii sale se topeau, și chipul din spate era răvășit de furtună. În timp ce căminul pe care și-l clădise se dărâma în fața ei, își spunea că totul e spre bine, doar viața e o călătorie ce trebuie lăsată să curgă.În tot acest timp, spiritul, ce îi scrisese destinul în praf de stele, respira.În lumea spirituala, timpul trece altfel. Nu e măsurat prin ceas, ci printr-o clepsidra, în care fiecare particulă de nisip e un lucru ce trebuie înfăptuit în lumea de jos. Când ultimul fir de nisip s-a scurs, clepsidra este întoarsă, și sufletul strălucește soare, salutând zorii unei noi conștiințe, o nouă respirație.Când clepsidra s-a întors, ea a putut să pună cap la cap piesele puzzle-ului la lumina zilei. A înțeles că e propria promisiune îndeplinindu-se. A devenit o vrăjitoare, deținând controlul asupra tenebrelor.

Covorul fermecat

Dar am si eu un covor fermecat. E patat de zambete. Turceste pe covor, suflete au venit sa se incalzeasca, si ritualul de povesti impartasite s-a tinut cu spirite trezite de aburul cafelei.

Seara intuneca cerul in lumea de afara, dar privirle noastre straluceau de lumina. Ideile se coceau bucuroase intre minti ca porti deschise.

Si asta a fost tot. Pastile de ras care alunga norii din cap. Prieteni ce se imparteau la o vorba cu aroma de cafea. Asa si-au golit in ore plamanii si canile.

Stiam parca toti totul despre viata, raul si binele erau concepte turnate si rasutrnate in colb de pareri. Simteam ca lumea e a noastra. Curgea muzica printre cuvinte.

Iar la plecare, cei patru prieteni au lasat pe usa de la intrare, dovezi cu marker ale acelei dupa-amiezi care ne-a strans nodurile intre noi.

Amprentele lor sunt oricum de mult ganduri-amintiri in camerele mintii mele. In zambete.

Un zambet imi citeste textele in lungi calatorii cu trenul. Imi linisteste sufletul spunandu-mi cum baiatul care nu ma va face sa mai plang vreodata e imediat dupa colt. Si are grija sa ii avertizeze de fiecare data pe toti sa nu inceapa conversatii filozofice cu mine. Alea sunt rezervate pentru el. Cine ar mai stii sa impatureasca atat de bine idei dezordonate si sa inteleaga de ce desenez cer mov, zapezi rosii si foc albastru?

Alt zambet e aici sa planga cu mine o data. Cu zambetul asta pot sa vorbesc despre lumile alea care sunt rezervate doar pentru noi doua. Este surasul care imi strange lacrimile intr-un vas . Este o punte de intelegere, este singurul care stie sa asculte orice, fie ca vorbim despre zi asa cum trece sau despre lumile noastre de emotie pura. Este si privirea care cunoaste puterea mea.

Mai e un zambet cu care nu fac decat sa imi inec durerea in uitare. Ea vine si imi pune ruj rosu pe buze, sa prinda viata. Noi impreuna umbrim durerea sub gene incarcate cu rimel si ne cladim fatade cu care sa cucerim lumea. Noi ne imbarbarbatam sa pasim prin viata ca si cum totul ar fi deja aranjat. In privirea ei vad frica ca intr-o zi o sa-i citesc printre randuri.

Zambetul ce se insira ludic in colt danseaza, si unge rani cu privirea. Cu ea cant cat de tare ma tin plamanii, cu ea castig razboaie si calc in picioare tristeti. Ea nu judeca, ea doar intreaba. Ea nu-mi cere nimic si ne ofera la amandoua totul. Privirea ei a vazut multe de-ale mele, si le-a aranjat in panorama. Mi-o descrie des, dar rareori observ ca a avut dreptate. „Ti-am zis eu!”

Batrana vanzatoare de chibrituri

Toamna risipea frunze galbejite pe trotuare . Oamenii treceau in forfota cum mereu o fac, dar batrana vanzatoare de chibrituri de la colt de strada abia mai incapea de fericire, ca uite cate reusise sa dea, avea acum din roada muncii ei cu ce sa se hraneasca.

Era deja asfintit, asa ca batrana o lua la pas spre casa, doar stia ea ca la ora asta oamenii nici nu mai vor sa auda de bunavointa ce ii invadase odata cu melancolia lui septembrie. Erau grabiti sa prinda tihna in casele lor. La fel si umila noastra doamna cu chibrituri, ca de, sa nu se intunece pana ajunge ea pe jos la cocioaba ei din cartierul acela mai murdar.

Trei chibrituri isi pastrase si ea, culese pe furis din cate un pachet. Cu maruntele acestea avea sa isi incalzeaca odaia, ca de acum era mai frig afara.

Asa intra sarmana in cameruta ei de trai intunecata. Biata femeie abia reusise sa nu intepeneasca mergand sontic-sontic prin vant si ploaie, de frunze, de lacrimi ale cerului… Ca doar nu era de azi si ea, nu numai pielea ii era zbarcita pe oase subrede, nici doar parul incaruntit, ci si vederea ii devenise mai opaca cu ochii asa adanciti in orbite. Macar stia ca nu era timpul ei, ca ce-ar mai fi macinat-o si inima de spaima!

Asa ca se propti pe patura si facu de foc in podeaua de pamant, folosind doar unul dintre chibrite.

Si astepta. Astepta ca flacara sa se inalte, sa croiasca fum, fumul sa inunde cei patru pereti pana ce pacla va crea imagini, imaginile vor fi din ce in ce mai clare, pana ce vor plamadi o poveste mai acerb sesizata ca realitatea.

Astfel micul chibrit aprinse cu forta o padure intreaga.

O fata se plimba nestingherita prin padure. Nu parea sa se intrebe ce cauta acolo. Avea piele proaspata si rozalie. In drum ii iesi un conac straniu. Era o cladire uriasa, dar fara ferestre, cu o forma perfect patratoasa si cu zidurile de caramida spalacita. La usa casei statea proptita o tiganca , cu parul de nea dar pielea tuciurie, cu batic si fusta inflorata, ochi taiosi si cugetatori. Nici acum nu parea naiva fata sa stie ce o indeamna sa o urmeze pe baba, care, intorcandu-i spatele, se refugiase in conac fara vreo vorba.

Copila, cum puse piciorul in caminul grotescului, cum incepu sa se transforme in ceara. Deja jumatate de trup ii era impietrit ca o lumanare, in timp ce tiganca o privea taios, acum zici ca scruta prin ea. Din fericire, tanara parca se trezi dintr-un somn al inocentei, realiza pentru prima data in deplinatatea cunoasterii unde se afla si ce se intampla, apoi, chiar fara ca adevarul sa fie rostit, recapata control asupra sa, ba pana si asupra lumii. Intelegandu-si puterea, isi privi trupul de la brau in jos si vazu, absurd, ca nu era de ceara, era din carne, oase, sange, spirit.

Aici chibritul isi scapara ultima scanteie, in timp util ca batranei din camera sa ii fie reflectata pielea intinerita, rozalie.

Si aprinse alt chibrit. Acesta, mic si el, aprinse o noapte fara veghe de lumina.

Intr-o casa impunatoare, dar paraginita, pe crenelurile careia lianele se catarau nestingherite, o fata cu par lung, castaniu, involburat salbatic, era ghemuita si intepenita de frica in patul sau. Raul parea a fi un copil. Avea fata rotunda ca o minge si era de albul nefiintei. Ochii lui erau niste hauri negre si de pe gene ii cadeau stele rosii. Se apropia chicotind macabru de ea si, cu fiecare pas sarit in joc mai aproape, copila se simtea mai pierduta. Din nou insa, fata, macinata de pericolul pierzaniei, isi dezmorti vointa si, inainte chiar ca adevarul sa fie rostit, intelese ca era scapata prin ea.

De odata se ridica in picioare, si era de o statura uriasa, crestea, in timp ce copilul necurat scancea chircindu-se in sine pana ramase cenusa.

Si vedeniile desprinse din pacla nu se oprira aici. Fata urca pana la ultimul si al saptelea etaj, curatand fantasme care mai de care mai furioase numai si numai prin vrerea ei.

Iar cand soarele rasari salutand acoperisul pe care acum copila se odihnea, acest chibrit isi scapara ultima scanteie descoperind parul castaniu al batranei.

Acum batrana dadu foc, atat de multumita, la cel de pe urma chibrit. Acesta aprinse un turn urias, pustnic pe un munte inzapezit. In mijlocul turnlui o fata cu ochi calzi, rotunzi si grei de vitalitate privea inspaimantata la cei 11 vulturi care o sfartecau pe rand cu ciocurile, jupuindu-i hainele si ciupindu-i carnea.

Copila nu stia, desigur, cum ajunsese in mijlocul vulturilor si de ce acestia o atacau. Dar, cand unul dintre ei isi inclesta ghearele in gatul tinerei, ea vazu prima oara, nu doar in afara, ci si in ea. Parca abia se nascuse, stia unde trebuia sa fie de fapt, si cum sa ajunga acolo. Asa adevarul se intampla. Fara a fi rostit, ca de ar fi fost, s-ar fi numit minciuna. Fata nu mai era printre soimi, ea era deasupra plutind una cu cerul si vazand totul de odata, tot taramul alb de munte unde soimiii se bateau de fapt intre ei. Il lasa in urma, zburand numai culori spre un tinut mai cald, mai primavaratec.

Si pana ca ultima scanteie a acestui chibrit sa se stinga, ea reflecta ochii grei de viata noua ai batranei intinerite.

Da, cu siguranta nu era timpul ei. Cine stie cand va mai suna ceasul cu atatea morti deja invinse…

Lara


23 de ani. Slaba rau. Fata lunguiata si ochii greu de trecut cu vederea, la cat sunt de albastri. Parul, odata blond, aproape alb, acum roz aprins. Isi fuma in jumatatea de ei de curte tigara slim. Ura tigarile astea, ideal ar fi fost sa nu mai fumeze deloc si nici cola sa nu mai bea, trebuia sa inceapa la un moment dat sa se lase de toate prostiile, pentru ca o mogaldeata incepea sa ia forma in burtica ei. Teea venise sa depene povesti cu ea. Teea, prietena ei cu fata rotunda ca luna plina si trasaturi care exprimau fragilitate si copilarie, cum exprima ea insasi prin tot ce facea. Amica ei de cazut pe sub mese la betie de odata, acum amica ei ce-si luase viata in maini de mica inca, Teea avantata sa isi croiasca o familie, Lara nevoita de cursul alegerilor in viata.
Pana acum Lara lucrase la negru intr-o cafenea mica, dar isi luase talpasita dupa ce patroana incepuse sa ii cam caute nod in papura. Adevarul e ca ii cam facuse probleme cu politia, de cand nu stiu ce interlop o luase de par in carciuma si , din toti cati erau pe acolo, numai cateva femei si iubitul ei se bagasera in incaierare. La o zi dupa aflase ca e insarcinata. Va imaginati cat de imposibil a parut dupa sa isi gaseasca alt angajator, tinand cont ca nu va sta prea mult pana la concediul prenatal? Dar norocul ii surasese si fusese angajata sa gaseasca turisti pentru un apartament de cazare, primind cate un milion pentru fiecare data cand aduce clienti. Era un mod de a mai aduce un ban in casa.

Acum deja se bucura imaginadu-si cum va avea o locuinta mai mare intr-o zi, unde copilasul ei va putea avea camera lui, si cum ea o sa il lase sa isi mazgaleasca peretii din camera cat vrea, ii va zugravi doar cand copilul se va plictisi singur de desenele lui.

Ii va oferi mogaldetei toata iubirea si libertatea pe care ea n-a avut-o.Nu ii era frica sa fie mama. Chiar isi dorise sa faca altceva cu viata ei, nu numai munca, distractie si grija de casa. Parca acum avea un scop. Daca Ivan nu va fi un tata bun? Atunci il va trimite la plimbare, avea toate resursele sa se descurce si singura, chiar daca se muta cu mama ei. Invatase de mica, in cel mai dur stil, ca nu e bine sa depinzi de barbati.

Vise pe ritm

Si de cate ori avea nevoie de putere Eric isi punea castile pe urechi si cu volumul la maxim asculta: Eminem- Lose yourself. Si damn, se pierdea in muzica, da! Parca visele alea mult prea marete din copilarie ii apareau in fata. Cum va fi un asasin de succes si va scapa de toate pramatiile din lume, precum Trump. Va fi un revolutionar al noii ordini, va lupta pentru toata nedreptatea pe care n-a avut-o nici el, nici parintii lui, nici atatia pe care i-a cunoscut. Acum, ca s-a mai marit un pic, de fiecare data cand isi da castile jos de pe cap vede mai larg ca sa compenseze drumul ce se ingusteaza; acum vrea, ca orice ar face, numele lui sa ramana undeva in istorie.

Ioana uneori vrea sa planga. Si atunci isi pune la maxim Pierce the Veil, Hold on till may. Si plange lasand disperarea sa o cuprinda, sa verse tot raul de tristete 3,2,1, despre ce dragoste vorbim? A lui, a lui, sau de mine? Melodia e scrisa pentru ea. Ii vine ca o manusa si o intelege. Mai mult, creste in ea speranta. Are un suflet cald care se fereste de oameni. Cand era mica isi dorea sa fie veterinar, pentru ca animalele sunt cei mai intelegatori prieteni si inocenta lor semana cu a ei, cea tacuta, copilul ignorat in umbra. Acum ca e mai mare, stie mai multi oameni si si-a gasit unii care au determinat-o sa se deschida. Va calatori mult intr-o zi, ca sa se bucure de si mai multe suflete calde, de locuri frumoase, de culturi feerice.

Amintirile il coplesesc mereu. Amintirile i-au f***t orice film care mai putea sa-si ia, ceva a mers foarte gresit. Mda, nimeni nu vrea sa spuna, de asta este el monosilabic, si foarte violent atunci cand il prinzi in stari foarte proaste. Daca chiar vrea sa l-ajute, sa fuga pana nu il trage in iad dupa el. Cand o sa vada adevarul, oricum o sa fuga cu iubirea lor lasandu-l mai gol decat inainte. Nu mai are vise. Vroia sa fie miliardar cand era mic, atat. O lume mai buna stie ca nu exista decat pentru naivi si egoisti. Nici scoala nu i-a placut ca ii facea capul patrat cand el murea in interior. Are tatuaje peste cicatrici si cicatrici peste tatuaje. Vremuri bune? Era o vreme cand nu avea nevoie sa se trezeasca cu berea in mana.

Pentru ce au fost toate astea? Mereu a fost in centrul atentiei. Frumoasa, desteapta, copilul rasfatat. Probabil de-aia isi doarea sa straluceasca, sa fie cantareata. Dar n-are voce. Acum isi doreste doar sa se distreze mult cat e tanara si poate. Sa nu piarda nici un moment. Cand e trista asculta o melodie de la Mogway si se intreaba- pentru ca este mai mult decat ce pare- despre limita dintre viata si iluzie. Se gandeste la multe teorii dincolo de aparenta. Si straluceste in noapte. Mai mult decat atunci cand pare perfecta. Nimeni nu e perfect.

De fiecare data cand o fata il raneste, Mihai pune What goes around comes back around. E un om care da, face greseli. Dar lucreaza pentru ca intr-o zi sa faca un bine celor din jur, societatii din care a plecat. Si citeste mult despre spritualitate. Se poate pierde in polemici despre asta ore in sir. Trebuie sa aiba grija de visele lui, nu are timp sa poarte pica, karma oricum rasplateste dupa merit pe toata lumea.

Ma uit la Stefi si o vad fericita. Dar facebook-ul si zambetele mint des, nu? Poate e uneori fericita. Dar tot nu as fi zis vreodata ca atunci cand plange asculta Because  of you.  Poate a stiut sa scunda dupa perdele. N-am de unde sa stiu de cand ne-am departat. Cand eram mici nu constientizam durerea din jur niciuna. Vrea sa aiba intr-o zi o viata familiala si o cariera bune. Nu o sa-i fie greu, pentru ca pare pozitiva si respectuoasa. Aaa da, si imi amintesc ca vroiai sa fii model…

Noaptea vrajitoarelor

noapte vanatorii
Partea a cincea: Noaptea vanatorii

Afara deja se intunecase. Baiatul cu care venise disparuse. Toata lumea disparuse in spatele geamurilor.

Angela nu constientiza nimic. Era prinsa intre ochii infioratori ai lighioanelor Silvestrei.

Dar tocmai cand un caine mancat de tot felul de bube isi repezea coltii spre ea, o voce ii suna in cap: „Vei ajunge sa faci o mare calatorie spre tine insati iar.”

Un instinct inexplicabil o impinse sa se caute in buzunar de unde scoase piatra maro cu cercul in mijloc pe care i-o daruise vecina ei, Svetlana. Odata adusa in puterea noptii, amuleta se transforma in mana infricosata a fetei intr-o flacara. Angela tipa si se dadu cativa pasi inapoi, dar simti cum palma ei nu frige, ba de fapt focul parea ca ii apartine, ca izvoraste din ea, in timp ce monstrii din jur maraiau indepartandu-se surprinsi.

Si intelesese subit ca era sansa ei sa fuga, pana cand febra de uimire a animalelor  nu va disparea si o vor vana din nou.

Fugi in strada in timp ce focul din mana tinea la distanta  corciturile posedate de Silvestra. Fugi, dar la poarta vazu un lup sur privind-o fix din strada. Apoi auzi o nou voce patrunzandu-i in minte: ” Nu iti fie frica, printesa. Sunt fost slujbas al tatalui tau. Acum iti apartin tie, unica mostenitoare, sa te ajut sa iti recapeti tronul.” Iar lupul se apropie usor de focul din palma inflacarata a fetei, mangaindu-si usor teasta de flacarile care nici pe el nu il ardeau. Ochii i se aprinsera la zgomotul gheenic al dulailor Silvestrei, ce rapusera poarta, gata sa rapuna fata inapoi in mreaja dansului rosu cu orice pret.

Nu e ca si cum moartea i-ar fi impresionat. Mortii nu mor niciodata.

” E timpul sa fugim”, auzi copila din nou in sine.

-Spre casa? Spre oras?

„Nu, nu unde vor ei sa te-aduca. O sa evadam spre universuri mai drepte. Dar va trebui sa strabatem padurea. Urca in spatele meu.”

Fata urca. Iar lupul o lua in sus, inspre muntii impaduriti, focul luminandu-le calea cand intrara in bezna copacilor, cu monstrii pe urma lor.

-Cum scapam de ei?intreba Angela la un moment dat. O sa ne urmareasca la nesfarsit.

„Trebuie sa o luam pe poteca unde nu copacii umbresc, ci un card mare de corbi acopera pamantul ca ploaia furtunoasa.”

-Si nu ne vom pierde printre ei?

„Lighioanele se vor pierde, dar tu ai focul.”

Si o luara pe cararea stapanita de corbi. Pasarile erau acum cerul negru, zburand frenetic , agatandu-se in parul Angelei si zgariindu-i pielea. Dar focul lumina mai departe cararea, pana ce aceasta duse catre o alta portiune de padure, unde licurici luminau prin tufisuri, iar copacii erau colorati in toate culorile curcubeului. Inaintea lor le aparu un cavaler rosu, incalecat pe un unicorn.

-O noapte ferita de rele, domnita, zise el. Eu aici pastrez secretul cel mai vechi al cunoasterii, cand cea mai mare parte din taram au acoperit-o corbii cu uitare. Unde ti-e drumul?

-Spre mine insami, paj al cunoasterii.

-Atunci calea sa-ti fie batuta, acum cunoasterea ce ai gasit-o va veghea asupra ta mereu daca o vei pastra.

Si Angela porni mai departe in intunecimea padurii, servita de lup si calauzita de foc.

Dar nu trecu mult pana ce animalele Silvestrei ii taiara calea.

-Ce facem acum , lupule? glasui ea.

„Trebuie sa urcam cararea stancoasa  de acolo.”

-Si vom putea urca?

„Lighioanele nu pot, dar noua focul ne da putere.”

O luara din loc, iar in timp ce se catarau anevoie, setea naprasnica ii rapuse pe amandoi, suflul isi pierdea din viata. Dar copila privea focul si capatase incredere ca el o va salva si de data asta. Se agata de focul ei cu o ambitie naprasnica.

Si ambitia o conduse cu strasnicie pana in varful caii stancoase, unde cerul era cel mai aproape de pamant. Doi copaci, unul cu scoarta neagra si altul cu scoarta alba, valsau animati de o viata ca de om.

-O noapte ferita de rele, domnita, cantara ei. Noi aici pastram secretul cel mai vechi al iubirii, cand cea ma mare parte din taram au acoperit-o stancile gri. Daca setea te-a rapus, bea din cupa aceea de clestar. Seva noastra o umple mereu.

Si fata bau.

-Ce te aduce pe astfel de meleaguri? continuara ei.

-Sunt in calatorie spre mine insami, paji ai iubirii.

-Atunci calea sa-ti fie batuta, acum iubirea ce ai gasit-o va veghea mereu asupra ta daca o vei pastra.

Angela porni mai departe spre intunecimea padurii, servita de lup si calauzita de foc.

Dar nu trecu mult pana ce lighioanele ce o vanau prin cine stie ce siretlicuri reusira sa ii iasa in cale din nou.

-Ce facem acum, lupule? intreba a treia oara copila.

„De data aceasta vom strabate cararea aceea cu spini duri ca taisurile de sabie, impleticiti si inalti ca plopii.”

-Par foarte duri spinii. Dar vom reusi si de data asta, ca focul si tu nu ma veti lasa la greu. Lighioanele nu au foc sa le ajute.

Si focul prinse atata putere din credinta fetei, ca topi spinii oricat de tari erau, iar calea deveni lina.

La capatul drumului o statuie strajea, cu doua talere  in maini si o sabie proptita in fata ei. Din spatele statuii- minune- un rasarit incepea sa coloreze cerul.

-Noaptea ti-a fost ferita de rele, domnita, vorbi statuia. Ai ajuns sa aprinzi focul vointei, si vointa te-a indrumat spre calea cea dreapta catre fratii ei, cunoasterea si iubirea. Acum ai castigat si rezistenta, si portile ti se deschid spre o noua casa, o lume unde dreptatea este de partea vietii. Bine ai venit. aici monstrii fara viata nu mai au cum sa ajunga sa iti fure destinul.

Partile 1, 2, 3, 4.