Să nu vinzi înger păzitor!

Uneori chiar trebuie să plecăm.

Acolo unde e vară.

Poate că… undeva în sud.

Poate… La mare.

Pornim la drum și miroase a soare și vânt.

Pornim la drum și miroase a pește, gudron și alge.

Pornim la drum și rândunicile sunt pescăruși.

O cotim.

Iată gara.

Iar în spatele gării, știm sigur, în spatele gării se află marea.

Povestea din spatele cărții

O zână cu părul roz mi-a dăruit această carte. O tipă cu suflet de copil, veșnic tânăr, care caută răspunsuri la lumina lunii, îndrăgostită de animale. Cu pisica neagră și câine negru. Câinele, Alma, este un ditamai dulăul cu inimă blândă, ascultător și iubăreț, cu o pată pe nas în formă de inimă.

O dată, eu și zâna am găsit un porumbel pe moarte, am încercat să dăm în toiul nopții de un veterinar, dar prumbelul și-a luat zborul spre alte universuri chiar în brațele ei, schimonosit, cu ochii dați pe spate.

Altădată, fulgi mănoși de zăpadă cădeau peste București, iar zâna a spus:

-Zici că sunt bucăți de pâine căzute din cer pentru dragul nostru porumbel!

După o pauză:

-Știi, iubirea e cea ma puternică forță din univers. Ea poate schimba tot, tămădui orice.

– Da, dar pentru cei ce au motive să se teamă de întuneric, iubirea e de neatins.

– De ce crezi asta?

-Fiindcă în inimă este cel mai adânc întuneric.

Da, fata care mi-a dăruit această carte ușoară ca briza mării, este ea însăși o împletitură de povești.

Despre roman

„Să nu vinzi înger păzitor!” de Jutta Richter este un basm pentru copii, care trezește atâtea semnificații într-un om mare. Este scrisă cu blândețe și nostalgie.

Este despre lumea de vis în care își ascunde cu naivitate condiția tragică un copil de opt ani, Nono, a cărei singură alinare, mama, fusese răpusă în bătaie de ” tipul ei cel nou”.

În noaptea cu pricina, Nono aștepta, ca de obicei, să se stingă luminile în casă, să poată intra pe geam fără să aibă de-a face cu noul său tată. Urmărind pe la ferestre, vede cum bărbatul sparge creasta femeii cu o sticlă, și i se face frică când vede că mama sa nu mai mișcă. Bărbatul iese din casă, iar până se întoarce el, Nono cheamă salvarea. Apoi pleacă pe străzi, așteptând momentul în care mama lui se va întoarce acasă, să îi deschidă din nou geamul.

Între timp, îl cunoaște pe Corsaru, și îi povestește cât de mult vrea să ajungă la mare. Parcă, stând așa, împreună, pe malul râului, pot chiar să o simtă în fața lor.

Corsaru are o șapcă roșie de care e mândru. El e mare, și om al străzii, dar nu din cei răi și bețivi, cum ar fi gașca lui Ilse Roșcovana.

În timp ce se lasă seara iar ei își caută adăpost, trec pe lângă niște afișe care făceau reclamă la îngeri păzitorii pentru bogătași.

Nono cântărește că un înger păzitor e lucru valoros, și de aici începe o întreagă peripeție, al cărui punct culminant este întâlnirea celor doi cu Regina. Nono e gata să îi vândă Reginei îngerul păzitor ca să facă rost de bani să plece cu amicul lui Corsaru la mare, să își deschidă un chioșc de răcoritoare pe plajă, să trăiască bine. Și Regina acceptă.

Dar, cu toți banii din lume, Nono pare să fie lipsit de noroc în călătoria sa fără protecția îngerului său.

Richter reușește să conceapă o poveste emoționantă despre rezistența viselor și speranțelor împotriva unor circumstanțe dure și dezamăgitoare.

Deși cartea nu intră în profunzimea emoțiilor, nu denotă nici un aer superficial, este ca un cântec folcloric de leagăn, cu personaje vulnerabile și imperfecte. Iar povestea este câteodată a lor, câteodată doar este.

Reclame

Obiecte ascuțite- recenzie

Poate că ați auzit de serialul „Sharp Objects” de la HBO. Ei bine, eu m-am îndrăgostit din prima de aerul misterios și întunecat la problematicului personaj principal, Camille Preaker. Și, înainte să mai trec la episodul 5, mi-am cumpărat cartea pe care este bazat, cu același nume, scrisă de Gillian Flynn.

Camille este o jurnalistă din Chicago pe undeva pe la 30 de ani, ajunsă aici din Wind Gap- o suburbie pe care protagonista o descrie în mod repetat ca tipul de loc din care puțini au minte ca să plece.

Bine, decizia ei crâncenă de a părăsi acest loc are legătură și cu trecutul de care a vrut să uite, implicând o viață sexuală bogată și rușinoasă începută de la vreo 13 ani, amintirea de nesuportat a unei surori moarte și o mamă înstrăinată, rece.

Viața ei primește din nou o întorsătură stranie în ziua în care șeful ei o trimite să investigheze crimele ce au loc în orașul natal. Camille se grăbește să plece în aceeași zi, cât mai repede, să nu aibă timp să se râzgândească prea tare.

Se duce acasă să își facă bagajul, un apartament mai mult gol și impersonal, de parcă abia se mutase cineva acolo. Are grijă să își înece toate emoțiile în tărie, la fel cum va face pe tot parcursul romanului.

Pe parcursul cărții îi cunoaștem pe mama lui Camille, o Cruella de Vil în haine de păpușă Barbie, pe sora vitregă mai mică, o adolescentă crudă, populară, după care salivează toți puștii și care pare a suferi de un grad periculos de bipolaritate, un polițai fițos din afara orașului care o face pe Camille să simtă fluturași în stomac, pe fostele prietene din liceu ale fetei, acum toate căsătorite,complet lipiste de noțiunea feminismului și pentru care cea maiare distracție este bârfa. Iar cele două fete ucise bântuie atmosfera, fiind pe buzele tuturor, atât ca o tragedie, cât și ca un eveniment unic, scoțând un pic micul orășel, a cărui preocupare principală erau până acum fermele de porci cu care își menținea economia, din plictis și anonimat.

Dacă toate acestea nu făuresc o priveliște cel puțin nesănătoasă, așteptați să ajungeți la pasajele în care este descris vivid felul în care Camille își încrustează cuvinte pe piele, cu lame sau cuțite, cuvinte dintre cele mai absurde, care zvâcnesc dureros și obsesiv pe pielea fetei ori de câte ori ceva îi amintește de ele. Cuvinte care au împins-o pe ușile de spital ale secției de psihiatrie, din simplul motiv că nu prea îi mai rămăsese spațiu gol pe trup ca să le însemneze. Finalul însă e cireașa de pe tort în acest thriller psihologic grotesc. Dar fără spoilere, îl descoperiți singuri.

Una peste alta, nu recomand cartea persoanelor care nu înghit ideile dure și scenele violente, dar o recomand cu tărie celor care tocmai asta iubesc la o carte- atmosferă și personaje controversate, dark. Este o carte ușoară, cu iz comercial, dar extrem de plină de impact, personajul principal este complex, și, în rezolvarea misterului crimelor, apar foarte multe întorsături de situație, iar finalul este neprevăzut.

https://youtu.be/DgljcMqPG98

Despre mitul si iubirile romane

Noi purcedem dintr-o scenă în care nu existăm. 

Omul este ființa căreia îi lipsește o imagine.

Fie că închide ochii și visează în noapte, fie că îi deschide și observă cu atenție lucrurile în lumina pe care o revarsă soarele, fie că privirea lui se abate și rătăcește, fie că își plimbă ochii pe cartea care o ține în mână, ori, așezat în întuneric, urmărește un film, fie că se lasă absorbit în contemplarea unei picturi, omul este o privire dornică, care scrutează o altă imagine dincolo de ceea ce vede.

Pascal Quignard este un autor francez contemporan. Atras, datorită influenței familiale, de limbile și culturile antice greacă și latină, a fost de mic pasionat de lectură și a studiat filozofia.

L-am descoperit prin cartea „Sexul și spaima”, care, trebuie să avertizez, discută un subiect destul de straniu și sensibil. De aceea, dacă ar fi să racomand cartea, aș recomanda-o doar persoanelor cu minți cât mai deschise și gândire critică, care nu se vor lăsa deranjați de pledoaria aberantă, destul de controversată a lui Quignard.

Cartea cam bate câmpii din perspectiva mea. Aș numi-o deopotrivă obsesie și psihoză în litere, altfel nu îi pot da sens. Practic, împletind mitologia, istoria, etimologia limbii și arta romană, studiul oferă o viziune despre libertățile și constrângerile sexuale în cultura mai devreme numită. Teza lucrării pare să se învârtă in jurul a trei mari premise: în primul rând, „virtutea” romană nu se referă la nimic altceva decât la virilitatea masculină; apoi, sexul nu era legat de iubire, sentimentalismul in relații amoroase fiind o „victorie a desfrâului”; în cele din urmă, apare o paralelă între iubire și moarte (Eros si Thanatos):

Dorința și teama sunt de aceeași origine. […] Dorința ca și moartea își „fascinează” prada în aceeași maneiră pietrificatoare. Vrabia amenințată de un șoim se precipită spre ciocul prădătorului și astfel- spre moarte. Aceasta e fascinația: ceea ce grăbește spre moarte pentru a scăpa de spaima pe care o trezește.

Dorința este teama.

De ce am scris, ani în șir, această carte? Pentru a înfrunta misterul: pl[cerea este puritană.

Plăcerea face invizibil ceea ce vrea să vadă.

Plăcerea smulge vederea din ceea ce dorința nu făcuse decât să înceapă a dezvălui.

Atu-ul cărții este că este scrisă melodios, m-am distrat extăgând o groază de citate care sună bine din ea. Dizertația filosofică este interesantă, doar că paralela cu romanii si grecii mi se pare trasă de păr, de parcă, ar încerca să plieze orice mărturie a acestei culturi pe ideea lui.  Poate am o astfel de impresie și  că ideile sunt dubioase, nedistilate, și aplică anumitor personalități ale Antichității idei pe care nu le-am mai întâlnit interpretate, în maniera aceasta, cel puțin,

Fascinația este percepția ungiului mort al limbajului.

Când marginile civilizațiilor se ating și se încalecă, se nasc controverse.

Această lume, în care nu există decât tată (în afară de Venus, o lupoaică și fantoma Reei Silvia), nu este decât o haită de lupi. Lupoaica este animalul totem. Lupa- adevărata mamă a lui Remus și Romulus. Lupa este alt nume pentru prostituată.

Tiberiu pretindea că vede pe întuneric. El susținea că vedea ceea ce alți oameni nu văd. Ce se află în adâncul nopții? Nictalopia este legată de pornografie. În beznă se afla ceea ce ascest om ținea de urechi. Acest om era un lup.

Platon spunea că spaima este cel dintâi dar al frumuseții. Eu adaug, spunând că al doilea dar al frumuseții este, poate, ostilitatea față de limbaj.

Timpul grăbește. Moartea palpită în toate lucrurile.

Pictura este țărmul regretului după realitate.

Ce reprezină lumea? Urmele lăsate de un val când marea se retrage ușor.

Fiecare dintre noi este un erou, care în fiecare noapte coboară în hades, unde devine propria imagine…

O alergare este ea însăși o „nebunie” a mersului, și omul care aleargă nu se poate opri dintr-o dată fără să cadă…

Jocurile noastre de toate zilele- Eric Berne

44549781_2107201662942567_1094481568237355008_n.jpg

De curând, un amic mi-a dăruit o carte foarte intersantă, numită „Jocurile noastre cele de toate zilele”, de Eric Berne. ” Mă gândeam uneori cât de tare ar fi ca , atunci când te cerți cu cineva, să îi descoperi jocul și să îi trimiți un screenshot sau ceva cu paginile din respective din carte.” mai zicea el.

Practic, cartea este nonficțiune psihologică, iar așa-zisele jocuri se numesc, în limbaj de specialitate, interacțiuni tranzacționale.

Ce înseamnă asta? Lucrarea susține că, în afara percepției  de fațadă asupra interacțiunilor noastre, exisă un substrat psihologic, prin care noi determinăm relațiile sociale să decurgă astfel încât să ne hrănească emoțional,  întărind o convingere pe care deja o avem. Această convingere nu e întotdeauna benefică, ținând de latura noastră irațională, astfel că și  interacțiunile descrise în carte se țin, mai degrabă, pe poziții inegale, dominator- dominant, regăsite și în arhicunoscutul triunghi psihologic salvator-victimă- persecutor.

Analiza tranzacțională este o extindere a psihanalizei. Scenariile pe care le creăm cu diverși oameni se bazează pe povestea de viață pe care am ales-o în copilărie. Jocul în sine, chiar dacă nociv dintr-o perspectivă psihologică sănătoasă, oferă plăceri emoționale, numite și stroke-uri, fiind de fapt motivul pentru care jocul este pus în practică. De obicei, există un consens inconștient între jucători, fiecare intrând într-un rol în care își completează stările lipsă ale Eului. Alt beneficiu pe care îl aduce jocul, este evitarea unei intimităși vulnerabile, reale între persoanele care îl joacă.

Aceste interacțiuni sociale pe care cartea le analizează nu sunt ieșite din tipar, ci mai degrabă țin de contacte uzuale în care toți ne angrenăm, fie că suntem conștienți de acest fapt sau nu, și, în cele mai multe cazuri, nu se trece de latura lui inofensivă.

De exemplu, jocul „Neîndemanaticul”, clasificat ca „joc de petrecere”. Teza de suprafață a jocului reprezintă doi prieteni: A și B. A face tot felul de pozne împiedicate în casa lui B- sparge o cană, calcă pe coadă pisica, varsă vin pe covorul alb, etc. În substratul psihologic, A este, în urma acestei întrevederi, vesel că a făcut tot felul de răutăți ,”din greșeală”,  și a fost iertat la sfârșit. B, la rândul lui, se simte bine că a manifestat autocontrol în fața pagubelor enervante pe care i le-a adus prietenul său. Mai jos și analiza jocului:

44509137_2026251147435046_7683012519002112000_n.jpg

Desigur, există și alte faze mai grave ale tranzacțiilor psihologice, în urma cărora oamenii se pot trezi cu sentimente rănite, sau chiar variante ce se termină ” la tribunal, spital sau morgă”.

Cartea analizează diverse jocuri sociale, împărțindu-le pe categorii: jocuri maritale, sexuale, de petrecere, interlope, cele observate ca reacții în programe psihoterapeutice, și, în final, cele ce aduc un aport psihologic pozitiv.

Recomand pentru cei interesați de psihoterapie si psihologie practica. Prima parte a cărții, însumând teoria ideii, este extrem de intersantă, însă analiza anumitor jocuri, din partea a doua, lasă în general de dorit.

Rant-parere de carte

rant2

„Ti-ai vreodata sa nu te fi nascut?”

Imagineaza-ti ca ai calatori in trecut. Care ar fi cel mai nebunesc vis care te-ar mana sa schimbi acea realitate? Poate nemurirea?

Nemurirea. Pai, si daca ar fi reteta pentru „tinerete fara batranete si viata fara de moarte” tot un accident nonsensual?

Dar daca, apoi, vei reusi sa transfomi cronologia intr-o bucla de prezent, in care trecutul este de fapt sinonim viitorului? Si cauti disperat sa iti curmi viata vesnica. Intre timp, reusesti sa iti strangi adepti pentru o revolutie supranaturala in care miza este ca unii dintre ei sa invete sa sparga firul timpului.

Asta e mesajul satirei sci-fi jucata de penita lui Chuck Palahniuk in romanul sau, „Rant”. Cartea este o isotorie orala- oameni pusi laolalta cu marturia lor despre viata legendei urbane Chester Casey, poreclit si „Rant”. Intr-un univers paralel, prin care Palahniuk, asa cum ne-am obisnuit, da viata celor mai stranii fantezii, Rant Casey sufera de rabie, datorita distractiei lui preferate din copilarie, sa fie muscat de animalele in scorburile  carora isi vara mana.

Cand lasa in urma Midlletown-ul copilariei, metropola il atrage in tenebrele subsculturii „spargatorii de petrecere”, printr-un joc periculos, ce elibereaza adrenalina mai ceva ca bungee jumping-ul, probabil. De doua ori pe saptamana, ritalul „spargatorilor”  consta in alegerea unor costume pentru tema noptii, cum ar fi Craciunul, Ziua Nuntii etc. Cei cu masini ii recunosc pe autostopistii din cult dupa haine, si, impreuna cu straini participand in acelasi joc, pornesc in curse la lumina stelelor, cu ideea sa se ciocneasca intre ei, ca in masinutele alea de la orice carnaval.

Cand nu sunt „spargatori de petrecere”, prietenii lui Rant isi ocupa timpul liber singuri in camera, cu creierele conectate la o inregistrare a experientelor altora.

Bun, si cum ajunge acest tip ciudat, gasindu-si rostul pe langa alti maniaci inadaptati, o legenda urbana? Totul se intampla intr-o noapte de joc, in care isi leaga un brad de capota masinii, ii da foc, apoi sare cu masina in prapastie.

Ce e asa de amuzant intr-un lucru in ultimul hal de morbid? Faptul ca astfel, Casey isi curma nemurirea. Dar nu uita sa lase in urma mostenirea, prin a da rabie tuturor persoanelor cu care ia contact, ca si ele, intr-o zi, sa devina zei atemporali intr-un accident de masina.

Rant este o carte de cult. Un roman care impleteste delicios cele mai vivide imagini absurde, bizare, formand un fir narativ extrem de inteligent, ce iti ramane in cap.

” Si daca realitatea nu e altceva decat o boala?”

„Rant le-ar spune oamenilor: -esti altcineva pentru fiecare persoana pe care o cunosti-.”

” Cresti ca sa devii dovada vie a limitarilor parintilor tai. A lor mai -putin decat o opera de arta-.”

„Uni dintre noi se nasc oameni. Restora le ia o viata sa ajunga acolo.”

„Viitorul pe care-l vei avea maine nu va fi la fel cu viitorul pe care l-ai avut ieri.”

rant

Povestiri taoiste

rou ta

„Taoismul, calea cooperarii omului cu cursul sau tendinta lumii naturale, ale carei principii le descoperim in formele curgerii apei, gazului sau focului, care sunt apoi memorate si sculptate in cele ale pietrei, lemnului, si ulterior in multele modele ale artei umane.”

– Alan Watts, Tao:The watercourse way

Cu alte cuvinte, invatatura generala extrasa din taoism este ca, atata timp cat omul are incredere in ordinea naturala si se lasa calauzit de aceasta, calea sa va fi usoara si ascendenta. „Rosu stacojiu” este o colectie de povesti despre un soi de calugari ai Chinei antice, Calugarii Robelor Rosu-Stacojiu. In carte se regaseste simplicitatea delicata a taoismului – rosul in traditia taoista este simbolul focului, deci al spiritului, al vointei. Aceasta culoare este deseori regasita in text ca semn permonitoriu ca urmeaza norocul, implinirea detinului, purificarea de rau. M-a mirat cat de simpla, accesibila de citit poate fi, pastrand totusi un sentiment de sacralitate antica. Fiecare poveste este impodobita cu invatatauri despre eroismul si tenacitatea spiritului uman, si legatura ce se creeaza intre inidivid, natura si umanitate.

Cei treizeci si trei de intelepti ai robelor stacojii- o povestire despre tenacitate pe calea spirituala.

Prima poveste este despre unul dintre cei cinci discipoli ai inteleptului din ordinul Calugarilor Robelor Rosu-Stacojiu. Dintre toti cinci, numai unul se putea intoarce cu inteleptul la manastire, odata cu solstitiul de iarna. Intaia incercare la care sunt supusi discipolii este adaptabilitatea lor la ritmul maestrului spriritual- dupa un popas de-a lungul calatoriei, inteleptul se trezeste si este urmat de doar trei dintre discipolii sai, ce au reusit sa se trezeasca odata cu acesta. A doua „porba” prin care trec invataceii este credinta- ei trebuie sa isi urmeze maestrul trecand peste o prapastie traversata de un singur bustean ingust. Unul dintre ei ramase in urma, rapus de frica in fata haului. A treia „separare” sta la mana destinului. Cei trei opresc peste noapte in casa unui fermier. Gazda, om batran, cauta sa isi marite fiica in cazul in care vreo napasta l-ar fi putut opri sa-i poarte de grija. Lui ii placu de unul din discipoli si ii propuse mana fiicei lui si mostenirea fermei dupa moartea sa. El, indragostindu-se de fata, decise sa ramana.

Ramasese acum inteleptul cu un singur discipol. Dupa inca o perioada de mers, cei doi ajunsera la timp pentru solstitiul de iarna intr-o poienita strajuta in semicerc de alti 32 de discipoli ai altor calugari. Manastirea se vedea si ea in zare. Inteleptul il lasa pe invatacelul sau intre ceilalti si le zise sa astepte pana ce se va intoarce. Trecu astfel un an de zile, timp in care dintre cei treizeci si trei de discipoli, renuntand pe rand, ramasese doar unul, cel al inteleptului. Acesta rezistase in liniste schimbarilor de vreme si ciclurilor anotimpurilor, intarindu-se cu invatatura Tao, ce spune ca natura si creatiile ei sunt inseparabile, astfel transcedea grijile unei vieti obisnuite, si se bucura plin de iubire de tot ce i se oferea in lunga sa asteptare.

Cand inteleptul se intoarse, la inceputul urmatorului solstitiu de iarna, isi aduse discipolul cu el in manastire, si fu numit al treizeci si treilea intelept al Ordinului inteleptilor robelor rosu-stacojiu. Acesta, umil, isi intreba discipolul cum de tocmai el fusese cel ce reusise sa razbata, dintre atatia. Aici ni se ofera o pilda foarte importanta.

 Batranul intelept, vorbind cu o voce dulce si placuta, raspunse, „Iti amintesti acea noapte, cand, in urma cu un an, ne aflam in acel sat impreuna cu ceilalti discipoli? V-am spus atunci ca doar unul dintre voi va termina calatoria si va ajunge la manastire. Ceilalti discipoli s-au intrebat atunci „Oare o sa fiu eu acela?”; in schimb, tu ti-ai spus, „Eu voi fi acela.” Si cand am ajuns intr-un final in acest loc si te-am asezat pe acel scaun de lemn si erau acolo si ceilalti alti treizeci si doi de tineri v-am spus tuturor- „Asteptati aici pana ma intorc, pentru ca doar unuia dintre voi i se va permite sa intre la manastire.” Fiecare dintre ceilalti s-a intrebat daca ei vor fi alesi. Fiecare dintre ei s-a gandit „Oare eu voi fi acela? In schimb, tu ti-ai spus „Eu voi fi acela”. ” 

Asa suntem introdusi in spiritul urmatoarelor povestiri din carte. Oferindu-ni-se invatatura ca suntem propria profetie manifestandu-se in lume, ca destinul ales de noi este in concordanta absoluta cu vointa divina si curgerea vietii. Tot ce avem nevoie este sa credem din toata inima ca povestea noastra se va indeplini, chiar daca pasii pe care ii vom urma ne sunt necunoscuti.

Pizza book tag

Am preulat book tag-ul asta ludic de la Ana.

Cascaval- o lucrare simpla, dar profunda.

Il aduc din nou in discutie pe Patrcik Modiano, de data asta cu In cafeneaua tineretii pierdute. Scriitorul acesta este minunat, o figura feminina (ca si cea din Micuta Bijou) impregneaza imaginatia clientilor unei cafenele sordide, fiecare grabindu-se sa descrie cum poposeste printre destinele lor, lasand la plecare izul de mister. Totul este spus pe fata, cu mici umbre de nostalgie, dar mesajul este adanc in cuvintele usoare.

Pepperoni – o lucrare cunoscuta, vesnic populara

Osho, Omul care iubea pescarusii. Nu stiu daca neaparat daca aceasta carte e cea mai populara, dar Osho este larg cunoscut. Meditatie filozofica, spirituala, impletita cu fabule, usureaza sufletul ca o „criza” de ras sanatos. Am citit-o si recitit-o ani, de fiecare data cuvintele-bucurii devenind mai familiare, gustul ei ramanand un adevar care mi se potriveste ca o manusa.

Ciuperci -lucrare obligatorie din scoala care ti-a placut

Totul pana la modernism. 🙂 Eram atat de fascinata de Testament! (Tudor Arghezi) Deja de la a doua, a treia citire atenta aveam in cap comentarii personale pe anumite versuri. Sunt in stare sa recit din ea si acum, dar nu va obosesc cu asta.

Extra cascaval- carte mai lunga decat trebuia sa fie

Respect prea mult viziunea autorului ca vreodata sa imi fi pus problema ca o carte e prea lunga fara rost. Dar o sa preiau parerea unui amic aici. I-am imprumutat vreo 4 carti, iar cand a ajuns la Cimitirul Animalelor ( Stephen King) a spus ca relata fara rost ceva ce se putea integra in doar 100 de pagini. Asta, parerea unui om care nu citeste defel orice.

Pizza hawaii – o carte cu atmosfera tropicala

Povestiri orientale de Marguerite Yourcenar. Autoarea ne transpune cu toata pasiunea pe taramuri balcanice si tot mai incolo spre est. O sa gasiti aici si povestea Mesterului Manole, intr-o varianta mai salbatica, mai violenta, mai profunda in semnificatii, asa ca povestile miez din care se trage de fapt cultura.

Pizza vegetariana – vegetarianul preferat – personaj sau autor

Milan Kundera.

Crusta umpluta- o carte care ti-a atras atentia inca de la inceput.

Ray Bradbury, Something wicked this way comes. Eram in anticariatul meu preferat si mi-a atras atentia coperta, titlul, descrierea. Ma rog, ca de obicei. Eram indecisa daca sa o cumpar pe-asta sau prima mea carte de Gabriel Garcia Marquez, ca tot este vorbit de bine. Am pus totul in balanta si am plecat cu amandoua. 😜

In fine, cartea este fantasy pentru adolescenti, dar chiar draguta, insumand la un loc un vanzator ambulant de protectie antitrasnet, un circ straniu care trage in oras pe la 3 noaptea, copii cautand raspunsuri in bibiloteci si, punctul culminant, o roata de carnaval calatorind prin timp.

Pizza rustica – o carte care te face sa te gandesti la viata de la tara.

Jalna de Mazo de la Roche, o saga din anii ’20, in care figureaza o familie numeroasa ce timp de generatii se intoarce in „sanul” mosiei ramasa de la stra-strabunici incoace. Nu e un simbol destul de puternic? Familia se confunta cu pierderea averii, cu timpurile moderne, pentru a pastra intacta aceasta rustica oaza de liniste.

Ansoa – o carte pe care nu o agreati

Interminentele mortii de Jose Saramago. Nu ca nu o agreez, dar are romane mult mai bune. Aici povestea mi s-a parut destul de trasa de par fara rost, sincer.

Cea mai buna – care este pizza preferata

Am sa pun doar una dintre ele, Requiem pentru un vis de Hubert Selby Junior. E o tragedie transcedentala povestind despre adictie, dar ceea ce conteaza (conform book tag-ului 🙂 ) este aroma, limbajul strengaresc, ca un suras la coltul gurii, asta in timp ce personajele se dezintegreaza urmarind „vise”.

Cine mai pofteste la carti?

Istorie reinventata

Irvin Yalom reuseste sa isi afirme reputatia de profesor de psihologie la Stanford prin cartea sa, Plansul lui Nietzsche. Acesta isi imagineaza o intalnire in scop terapeutic intre Joseph Breuer ( fiziolog, psiholog, ce ajuta la fondarea psihanalizei) si filozoful Friedich Nietzsche in anii ’80. Intamplarea narata are loc chiar inainte ca Nietzsche sa isi publice opera de arta, Asa grait-a Zaratusthra. In discursul romanului, este revelata gandirea lui Nietzsche, portiuni din conversatiile imaginare cu Breuer fiind adaptari ale cuvintelor din scrierile sale. Citind-o, te vei regasi reflectand asupra unor intrebari filozofice clasice in timp ce observi redarea unui fascinant experiment psihologic.

Actiunea incepe punandu-l in prim plan pe profesorul Joseph Breuer, mentorul lui Sigmund Freud, ce isi aplica recent descoperita terapie prin conversatie pe o femeie afectata de multiple simptome ale isteriei. Apoi Breuer devine cel ce are nevoie de ajutor, obsedat acum de frumoasa sa pacienta. Intr-o incercare de reconciliere cu Martha, sotia lui, ce ii reproseaza neglijenta fata de familie, pleaca in vacanta la Venetia, pentru a fi acostat acolo de Lou Salome, o impunatoare rusoaica. Aceasta ii propune sa il trateze pe filosoful Friedrich Nietzsche, care a ameninta cu sinuciderea in urma refuzului primit de la ea de a se marita cu el. Nietzsche este consultat de Breuer in Viena. Deoarece filozoful este prea mandru sa accepte ajutor de la oricine, Breuer trebuie sa il vindece pe acesta fara stirea sa -doctorul rezolva problema prin a poza ca si pacient, rugandu-se de Nietzsche sa il ajute in rezolvarea propriilor sale probleme si dureri existentiale. Astfel, nu numai Breuer este terapeutul lui Nietzsche, dar si Nietzsche il consiliaza ca un bun confident pe Breuer: amandoi cauta in celalalt solutia la imprizonieratul psihic in care se regasesc ( neputinta de a se intelege pe ei insisi si de a regasi sensul propriei vieti).

Yalom intra in pielea fiecarui personaj printr-o disputa de motive si mecanisme psihologice proprii. Breuer este prins in criza varstei de mijloc, Nietzsche se simte stigmatizat de propria sa mandrie, singuratate si teroare, Lou Salome pocneste din biciul sau feminist, iar tanarul Sigmund Freud urmareste sprinten fiecare amanunt povestit de Breuer despre aceasta aventura.

Cartea lui Yalom este o creatie imaginara a nasterii „terapiei prin comunicare” si arata relatia dintre problemele de natura psihologica si problemele concrete ale individului care sunt explorate prin psihoterapie. Plansul lui Nietzsche aduce la suprafata intr-un stil contemporan cunostiintele oferite de Nietzsche si Breuer la vremea lor.

Pe cand eram doar niste pusti

Eram o copila visatoare, somnambula. Imi necajeam profesorii pentru ca puteam sa citesc de mica, dar nu puteam sa folosesc acest lucru intr-un fel pe care ei il considerau practic. Unul dupa altul, scriau in carnet ca visam prea mult cu ochii deschisi, ca eram mereu in alta parte. Nu pot sa spun unde anume eram, dar deseori asta ma facea sa ajung la colt, cu un coif de hartie pe cap, in vazul tuturor.

Patti este, da, o visatoare… cu o vointa mitica sacrifica tot ce are pentru a se dedica artei. Toata povestea ei este filtrata cu optimism prin credinta in sacru, dar religia ei adevarata este poezia- Blake, Baudelaire, Rimbaud, Genet, Beats- pentru ca in finalul unei lungi calatorii de autodescoperire sa devina femeia prin care punk-ul renaste. Dar intriga apare cand isi ia lumea-n cap, singurul ei punct de sprijin in timp ce vagabondeaza pe strazile New Yorkului fiin vointa.

Tot ce stiam despre Patti Smith inainte sa dau de autobiografia ei era o melodie: Because the night. Stiam ca mi-a zis cum se numeste bunicul in timp ce eram cu el in masina si se auzea la radio. Magic Fm. Mereu era Magic Fm.

Eram in librarie si am intrebat de „Negustorul de inceputuri de roman” a lui Visiniec, ei nu aveau. Asa ca am decis sa ma mai uit pe la carti, normal. Bine, nu tineam neaparat sa cumpar altceva, dar am observat romanul asta in colectia 10+. „Pe cand eram doar niste pusti” suna a rebeliune si hedonism. Pe coperta era Patti si un tip la fel de hipiot imbracat ca ea. Pozau lejeritate cu priviri provocatoare. Eram deja convinsa, dar cand am citit pe spate un tumult de cuvinte m-a lovit prea tare ca sa mai cred ca o sa fiu impacata daca plec de acolo fara cartea asta: New Yorkul anilor ’60- ’70, The Rolling Stones, The Doors, Jimi Hendrix, artisti excentrici.

Era vara in care a murit Coltrane. Vara lui „Cristal Ship”. Hipiotii ridicau bratele goale iar China testa o bomba atomica. Jimi Hendrix si-a ars chitara in Monterey. La radio se difuza ” Ode to Billie Joe”. Erau revolte in Newark, Milwakee si Detroit. Era vara Elvirei Madigan, vara dragostei. Si in atmosfera asta schimbatoare, neospitaliera, o intalnire intamplatoare mi-a schimbat cursul vietii.

Era vara in care l-am intalnit pe Robert Mapplethorpe.

Robert va fi tipul pe care Patti il va sustine sufleteste dincolo de orice. Pentru mult timp. El ii da forta sa se ridice si se ridica impreuna cu ea, amandoi venerand arta, amandoi cautandu-si talismane in obiecte inedite, amandoi exprimandu-si puternic personalitatea printr-un stil vestimentar unic si avangardist. In timp ce se formeaza ca om si artist, minutioasa si stoica peste multele incercari grele, Patti rezista mult cu ajutorul lui Mapplethorpe si il rasplateste cu o devotiune spirituala. El este copilul unor catolici ce devine faimos pentru pozele lui cu nuduri si sex imbibat in sange, durere, acoperit de latex. Ea fuge la New York dupa ce prima ei experienta sexuala se termina cu un copil dat spre adoptie si comunitatea micului oras aratand-o cu degetul.

Relatia dintre cei doi a fost cu atat mai stransa cu cat nu le-a fost usor- mai ales cand Robert a realizat ca e gay, cand a inceput sa se prostitueze din nevoia banilor. Sam Wagstaff a fost unul dintre iubitii lui Robert, si tot el l-a lansat in cariera. Smith isi incepe ascensiunea citindu-si poeziille in cafenele si scriind recenzii muzicale pentru Rolling Stone. Apoi, dupa mult chin si multa lupta, faima vine peste cei doi aproape brusc. Patti, rockerita megastar concertand prin lume. Iar Robert isi are pozele expuse in galerii.

Da, autoarea este idealista, visatoare si indragostita. Este rebela, creativa, spirituala. Cartea este un mozaic de artisti excentrici, experiente cu droguri, experiente cu dragostea, locuri boeme sau nefaste in metropola murdara, stil si tendinte, cultura anilor 60′. Este despre viata insasi ca un manifest artistic in care sacrifici banii de mancare ca sa iei materiale de creatie. Si este despre suflete pereche.

A depasit asteptarile.

Eu simteam nevoia sa explorez lumea de afara, iar Robert simtea ca trebuie sa coboare inlauntrul sau

Un roman despre incoerenta.

Arta corpului

                   Don DeLillo

Romanul este o incursiune intr-o perceptie subiectiva intr-un ton constant de la un capat la altul, neinfluentat de incursiunile dialogului, ca o bataie de inima, pastrand acelas ritm.  Limbajul este si el straniu, parca desprins  dintr-o singura constiinta amortita in visare. Metaforele si epitetele formeaza un tablou pastelat. Stranietatea discursului capteaza in viitoarea directie pe care o s-o ia firul povestii catre o experienta intre mit si nebunie despre timp si limbaj. Intr-o realitate izolata, precum un vis racoros si diafan, un eveniment bizar, poate de o semnificatie spirituala, devine pretext pentru o pledoarie despre autodescoperire prin pierdere, individualitate asumata prin  metamorfoza brusca a realitatii. Descrie in cele mai intime detalii din trairea unui om zgomotul alb al fiintei, pulsul lumii, dar forta povestii este data de etapele schimbarii intr-un univers personal.

In totalitate o carte a simtului, deconectata de contextul spatio-temporal.

Scena primului capitol este un decor de rutina, alunecand lent datorita concentrarii absurde pe detalii.  Un mic dejun intre doi oameni casatoriti, ea body artist, el regizor. Lumea interioara analizata prin filtrul ei, Lauren Hartke, se foloseste de un limbaj sinestezic in sensuri:„Era placut pentru ea , mirosul de tutun. Facea parte din modul in care ii cunostea trupul. Era aura lui, un rest de fum si de tabiet neintrerupt, o dimesiune in noapte […]. In intuneric, mirosul era chiar el insusi, alturi de tigari si mormaitul din somn si zeci de alte lucruri pe care le poti sau nu le poti numi.” Alterarea lui Hartke se produce dupa moartea sotului, Rey. Calatoria ce urmeaza  inevitabil prin vid,  inspira in final mozaicul artei ei, prin instrainare. In timp ce isi simte doliul in singuratate si apatie, il descopera in casa de pe malul marii pe domnul Tuttle. Un baiat pal, mai degraba o nalucire, o interferenta dintr-un alt univers, vorbind fara intonatie, gesturi, articulari sau timpuri verbale, de o transparenta extraterestra atunci cand nu imita vocea sotului decedat. Limbajul lui este crud, neanimat de constiinta temporala. Inspiratia pentru  tipul de fantasma care este domnul Tuttle revine clar spiritului contemporan al vremurilor, tehnologizate, robotizate.

    ” Poate ca omul din casa e lipsit de aparare in fata adevarurilor vietii.

       Ce adevaruri? s-a intrebat. Ce adevaruri?

      Se presupune ca timpul trece, si-a zis. Dar poate ca domnul Tuttle vietuieste in alta lume. Intr-un gen de timp care este acolo simplu si coplesitor, asternut dinainte, care nu se petrece, iar lui ii lipseste capacitatea inascuta de a-si concepe din nou conditia.

       Ce capacitate?  

       El nu poate face nimic sa-si imagineze timpul in secvente datatoare de siguranta, trecand, curgant intamplandu-se – lumea se-ntampla, e obligatoriu, o simtim – cu nume si date si diferente.

        Viitorul lui n-are nume. E simultan, cumva, cu prezentul. Nici unul dintre ele nu se intampla dupa sau inainte de celalalta, sunt la fel de accesibile, poate, chiar daca numai in mintea lui.

       Legile naturii permit lucruri care, de fapt, in practica, nu se petrec niciodata, si-a spus ea.

         Dar ar putea sa se petreaca.

         Dar ar putea si sa nu.

          Dar ar putea sa se petreaca. Chiar daca numai in mintea lui.”

Naratiunea pare ca ne provoaca sa izolam un tablou din etapele existentei noastre intr-un izvor cronologic curgand languros, destul cat sa analizam motorasele sistemului pe care ne-am cladit viata si sa le transformam in putere pentru arta. La inceput o fiinta de neapatruns pentru ea, Hartke se ataseaza de domnul Tuttle si incepe sa se lase influentata de ciudatul vizitator, sa se muleze pe a deveni el: ” Voia sa vada in oglinda tipul clasic de persoana care nu e observata, prin care esti obisnuit sa treci cu privirea, golita de sange, de orice sens, o naluca in noaptea electrica din fiecare toaleta publica.”

Spre final, in recenzia editoriala a spectacolului lui Lauren, tema limbajului este legata de cea a schimbarii. Ea spune: „Poate ca problema e sa gandim timpul in alt fel. Sa-l oprim, sa-l deschidem ori sa-l extindem. sa construim o natura moarta care traieste, nu este pictata. Cand timpul se opreste, si noi ne oprim. Nu ne orpim, suntem insa goliti de tot, devenim mai putin increzatori in noi insine. Nu stiu, in vise, sau cand avem febra mare, sau cand suntem drogati sau deprimati. Nu-si reduce timpul viteza, nu pare sa se opreasca? Ce ramane? Cine ramane?”

Pe jumatate poveste cu fantome, pe jumatate disertatie metaforica pentru metamorfoza, Arta corpului  este o forta de idei care fascineaza intelectul.