Un roman despre incoerenta.

Arta corpului

                   Don DeLillo

Romanul este o incursiune intr-o perceptie subiectiva intr-un ton constant de la un capat la altul, neinfluentat de incursiunile dialogului, ca o bataie de inima, pastrand acelas ritm.  Limbajul este si el straniu, parca desprins  dintr-o singura constiinta amortita in visare. Metaforele si epitetele formeaza un tablou pastelat. Stranietatea discursului capteaza in viitoarea directie pe care o s-o ia firul povestii catre o experienta intre mit si nebunie despre timp si limbaj. Intr-o realitate izolata, precum un vis racoros si diafan, un eveniment bizar, poate de o semnificatie spirituala, devine pretext pentru o pledoarie despre autodescoperire prin pierdere, individualitate asumata prin  metamorfoza brusca a realitatii. Descrie in cele mai intime detalii din trairea unui om zgomotul alb al fiintei, pulsul lumii, dar forta povestii este data de etapele schimbarii intr-un univers personal.

In totalitate o carte a simtului, deconectata de contextul spatio-temporal.

Scena primului capitol este un decor de rutina, alunecand lent datorita concentrarii absurde pe detalii.  Un mic dejun intre doi oameni casatoriti, ea body artist, el regizor. Lumea interioara analizata prin filtrul ei, Lauren Hartke, se foloseste de un limbaj sinestezic in sensuri:„Era placut pentru ea , mirosul de tutun. Facea parte din modul in care ii cunostea trupul. Era aura lui, un rest de fum si de tabiet neintrerupt, o dimesiune in noapte […]. In intuneric, mirosul era chiar el insusi, alturi de tigari si mormaitul din somn si zeci de alte lucruri pe care le poti sau nu le poti numi.” Alterarea lui Hartke se produce dupa moartea sotului, Rey. Calatoria ce urmeaza  inevitabil prin vid,  inspira in final mozaicul artei ei, prin instrainare. In timp ce isi simte doliul in singuratate si apatie, il descopera in casa de pe malul marii pe domnul Tuttle. Un baiat pal, mai degraba o nalucire, o interferenta dintr-un alt univers, vorbind fara intonatie, gesturi, articulari sau timpuri verbale, de o transparenta extraterestra atunci cand nu imita vocea sotului decedat. Limbajul lui este crud, neanimat de constiinta temporala. Inspiratia pentru  tipul de fantasma care este domnul Tuttle revine clar spiritului contemporan al vremurilor, tehnologizate, robotizate.

    ” Poate ca omul din casa e lipsit de aparare in fata adevarurilor vietii.

       Ce adevaruri? s-a intrebat. Ce adevaruri?

      Se presupune ca timpul trece, si-a zis. Dar poate ca domnul Tuttle vietuieste in alta lume. Intr-un gen de timp care este acolo simplu si coplesitor, asternut dinainte, care nu se petrece, iar lui ii lipseste capacitatea inascuta de a-si concepe din nou conditia.

       Ce capacitate?  

       El nu poate face nimic sa-si imagineze timpul in secvente datatoare de siguranta, trecand, curgant intamplandu-se – lumea se-ntampla, e obligatoriu, o simtim – cu nume si date si diferente.

        Viitorul lui n-are nume. E simultan, cumva, cu prezentul. Nici unul dintre ele nu se intampla dupa sau inainte de celalalta, sunt la fel de accesibile, poate, chiar daca numai in mintea lui.

       Legile naturii permit lucruri care, de fapt, in practica, nu se petrec niciodata, si-a spus ea.

         Dar ar putea sa se petreaca.

         Dar ar putea si sa nu.

          Dar ar putea sa se petreaca. Chiar daca numai in mintea lui.”

Naratiunea pare ca ne provoaca sa izolam un tablou din etapele existentei noastre intr-un izvor cronologic curgand languros, destul cat sa analizam motorasele sistemului pe care ne-am cladit viata si sa le transformam in putere pentru arta. La inceput o fiinta de neapatruns pentru ea, Hartke se ataseaza de domnul Tuttle si incepe sa se lase influentata de ciudatul vizitator, sa se muleze pe a deveni el: ” Voia sa vada in oglinda tipul clasic de persoana care nu e observata, prin care esti obisnuit sa treci cu privirea, golita de sange, de orice sens, o naluca in noaptea electrica din fiecare toaleta publica.”

Spre final, in recenzia editoriala a spectacolului lui Lauren, tema limbajului este legata de cea a schimbarii. Ea spune: „Poate ca problema e sa gandim timpul in alt fel. Sa-l oprim, sa-l deschidem ori sa-l extindem. sa construim o natura moarta care traieste, nu este pictata. Cand timpul se opreste, si noi ne oprim. Nu ne orpim, suntem insa goliti de tot, devenim mai putin increzatori in noi insine. Nu stiu, in vise, sau cand avem febra mare, sau cand suntem drogati sau deprimati. Nu-si reduce timpul viteza, nu pare sa se opreasca? Ce ramane? Cine ramane?”

Pe jumatate poveste cu fantome, pe jumatate disertatie metaforica pentru metamorfoza, Arta corpului  este o forta de idei care fascineaza intelectul.

First date book tag

Alina  m-a provocat. Mersii, Alina! A fost interesant sa scriu pe tema asta, oricum am deseori sentimentul ca nu vorbesc prea mult despre ce citesc. Deci… fix la tanc a venit 🙂

1.Intalnire ciudata- o carte in care s-a simtit ceva. Nu a fost o carte rea, dar nu a avut acea scanteie pentru tine.

sub dom

A fost o carte interesanta, „ceva” s-a simtit. Dar nu a avut asupra mea amploarea pe care ma asteptam sa o aiba. Prima carte pe care am citit-o de Stephen King a fost „Shining”. Si prima carte horror pe care am citit-o vreodata. M-a impresionat stilul de a scrie atat de mult incat aveam deja standarde ridicate pentru „Sub dom”. A fost o carte bine pusa la punct, dar pur si simplu nu mi-a iscat emotii la fel de uau incat sa o ridic pe un piedestal ani de-a randul, cum s-a intamplat cu Shining.

2. Intalnire ieftina- o carte care s-a transformat in ceva mai putin decat te-ai fi asteptat
Women_(Bukowski_novel_-_front_cover)

Toata lumea care e cat de cat interesata de cultura contemporana pare sa fi auzit de Charles Bukowski si toata lumea il ridica in slavi. Asa ca m-am invartit de cateva ori in jurul acestui roman in librarie pana sa decid ca, in ciuda a toate mormanele de carti necitite de acasa, trebuie sa il cumpar sa aflu si eu pe pielea mea despre ce e vorba. Din cate am inteles este partial o autobiografie a autorului despre toate femeile care si-au deschis picioarele pentru el si felul in care le trata mi s-a parut scarbos. Trecand peste acest fapt, speram ca la sfarsit sa gasesc un pic de substanta care sa ma impresioneze in viziunea scriitorului, ceea ce nu s-a intamplat. Nu vreau sa zic ca Bukowski e un autor prost, totusi. Poate doar nu e genul meu. Oricum, am de gand sa incerc si alte lucruri de la el  inainte sa imi formez o parere definitiva.

3.  Intalinre bine-pregatita. Mai buna decat te-ai fi asteptat.

moyan2

M-a lasat visand ca as putea sa fiu vreodata un scriiitor la fel de bun. Cartea ilustreaza trei generatii dintr-o familie chineza intre anii 1923 si 1976. Trece si prin anumite lupte dintre chinezi si japonezi. Are o forta uimitoare, te prinde in mrejele unei alte lumi, mai salbatice, dar mai puternice, mai hotarate. Leaga viata de lupta pentru supravietuire, importiva destinului nefavorabil, subliniaza un sens al existentei prin conexiunea mistica cu spatiul si timpul. Mi-a ramas in cap dupa ce am citit-o imaginea unor fiinte umane aprig actionand pentru soarta lor, iesind in evidenta cel mai mult prin tarie. Mi-a purtat imaginatia pe mai mult nivele decat as fi crezut.

4. Fierbinte, dar proasta- o carte draguta, dar nu asa de misto pe interior

pericol

Sau carti de Sandra Brown. Sau orice chick lit dupa mine. Pana la urma, orice e scris doar de dragul vanzarilor si cumparat doar de dragul de a nu suferi gandind prea mult in timp ce o citesti.

5. Blind date- o carte pe care ai citit-o fara sa stii nimic despre ea.

extrem

De fapt, citesc multe carti fara sa ma interesez atat de mult despre ele. Este o placere nevinovata de a mea de ceva ani sa aleg din librarie carti destul de intamplator, dupa coperta si  descriere, apoi sa ma las surprinsa. Aici doar am dat exemplu un roman ales astfel care mi-a placut extrem de mult.

6. Intalnire pe fuga- o carte pe care ai citit-o foarte repede.

sartre

Mi-a ramas in cap ca am citit-o intr-o zi dupa o perioada in care am fost prea ocupata ca sa termin carti prea repede. Si as fi vrut totusi sa ii savurez universul mai mult timp.

7. Revenirea- o carte pe care ai citit-o dupa un book hangover si acesta a ruinat cartea pentru tine.

Era o carte imprmutata cu povestiri psihologice dar nu imi mai amintesc cum se numea sau macar de cine era scrisa. Mda, nu stiu daca ce a ruinat lectura a fost faptul ca ma dezobisnuisem sa citesc cu atata ardoare sau ca pur si simplu nu mi s-a parut atat de importanta.

8. Intalnirea pentru care esti excesiv de entuziasmata- o carte pe care ai simtit-o ca incerca prea mult

maseurulorb

La „aspect” e ok. Personajele sunt diferite, conturate extravagant si te absorb. Temele dezbatute pot fi digerate de oricine. Actiunea e surprinzatoare. Si totusi…parca e totul prea tras de par. Parca s-ar fi chinuit prea mult sa construiasca ceva izbitor si a trecut un pic limita catre absurd.

9. Intalnirea perfecta- cartea care a facut totul perfect pentru tine

patrick modiano

Nu stiu nici acum cum un limbaj atat de simplu si parca lipsit de artificii stilistice poate exprima atat de multe. A fost un plus ca m-am regasit in poveste- o calatorie halucinanta in incercarea de a razbuna copilaria neocrotita. A lasa viata sa treaca pe langa tine agatandu-te absurd de trecut pana la un punct critic- in care ai pierdut orice deziluzie si tot ce poti sa faci e sa vrei sa traiesti.

10. Intalnirea umilitoare- o carte de care te rusinezi daca recunosti ca ti-a placut\  te rusinezi daca esti vazut in public pentru cine stie ce motiv.

Nu cred ca s-a ajuns la etapa in care sa fii judecat pentru ca citesti ceva. Ce, s-a ajuns? Nici macar nu m-am gandit la o astfel de posibilitate pana acum deci…

Cam asta a fost. Provoc in continuare pe Maria, Illusion, Albert, Andrea Alina.

Portocala Mecanica

a clock

Portocala Mecanica este o distopie de neratat. Anthony Burgess inventeaza un limbaj-cod adolescentin intre rusa, argoul londonez al vremii si jargon tiganesc- nadsat- prin care vorbeste personajul-narator cu un ton adolescentin si plin de ura, descriind un intunecat posibil viitor. Nadsatul ingreuneaza citirea textului cu un scop: inainte sa il judecam pe Alex, personajul narator, si banda sa de criminali juvenili, trebuie sa vorbim limba lui. Sa ne punem, asadar, in pielea lui.

Cartea este o intinsa pledoarie despre pericolul alterarii vointei libere. Vorbeste despre dulatitatea bine-rau, stat-individ. Alex, un „gaskar” care, impreuna cu banda lui, este autorul unor infractiuni de noapte, ajunge sa fie prins de politie si, cu doua omoruri la activ, este folosit drept cobai pentru noul prototip de transformare a criminalilor in fiinte perfect adaptate social. I se injecteaza anumite substante care ii provoaca stari de greata, apoi este obligat sa urmareasca filme violente cu scene de terorism japonez, nazist si huliganesc. Probabil ca un efect Placebo, dupa un timp, chiar si atunci cand serul nu ii mai este aplicat, el tot simte senzatii de greata la urmarirea filmelor si treptat, la ingropirea actiunilor violente. Nici in momentul in care este provocat la bataie, Alex nu mai poate sa reactioneze decat cu bunatate adusa catre anumita persoana, chiar. Astfel, el este eliberat si, pe parcursul a cateva capitole, se reintalneste cu oameni din trecut pe care ii maltratase in vreun fel, iar acestia folosesc prilejul ca sa il atace inapoi. Dar, dupa ce, aruncandu-se dintr-un bloc, este accidentat grav, „gaskarul” isi recapata vechea personalitate agresiva. Doar ca nu dureaza prea mult, simtind in timp singur nevoia la o viata mai linistita.

Fictiunea transgresiva se deshide  in mai multe parti cu replica: „Ei, si care va fi miscarea?”Lactobarul este un loc in care pustanii pot bea lapte cu anumite droguri fictionale in el: drencrom, vellocet si synthemesc. Acasa la parintii lui, Alex bea tot lapte normal. Poate fi o metafora pentru societatea tinuta sub control, uniforma, pasiva? Si daca da, atunci, laptele cu droguri denota intr-adevar ca personajul principal nu a fost nciodata liber, ci doar un alt individ impins de la spate de vremuri, care prin rebeliunea sa credea ca isi manifesta libertatea.

Primul capitol ne poarta printr-o noapte sinistra si bolnava noapte de la lactobar la barul Duke of New York unde gaskarii isi contopesc un alibi pentru ce vor face mai departe, dupa care la bataia carturarului bibliotecar, incaierarea cu o alta banda, spargerarea unui magazin cu „canceroase”, cafteala unui betiv, furarea unei masini, violul.

Dualtitatea se regaseste si in alternanta noapte-zi. Pentru Alex, noaptea reprezinta solitudinea de care un individ are nevoie ca sa faca prorpiile alegeri, iar ziua un pericol. Dupa cum el insusi zice: „Rautatea apartine individului… individul asta a fost facut de batranul Bog sau Dumnezeu in marea sa radastie si slava. Dar nonsinele nu poate face rau, asta insemnand ca cei din guvern, judecatorii si scolile nu pot permite raul pentru ca nu pot permite binele.”

De asemenea, mi se pare mie sau autorul s-a inspirat pentru SF-ul sau din Republica lui Platon? Pentru statul utopic propus de Platon, muzica, printre altele, poate fi folosita ca o forma de controlare a populatiei. Ei bine, Alex poate fi un antagonist iubit de oameni nu numai pentru ascutimea gandirii sale, ci si pentru muzica buna pe care o asculta (Mozart, Beethoven, Bach)- ce ajunge sa fie folosita impotriva lui in timpul tratamentrului de remodelare cu Tehinca lui Ludovico.

Pentru un roman pe care autorul nu il considera dintre cele mai reusite ale lui, are o mare influenta in fata viitorilor artisti cu laturi anarhiste. Sid Vicious, bateristul  din trupa punk Sex Pistols susutine ca a citit doar doua carti in viata lui, Dintre care una a fost Portocala Mecanica. De altfel, lactobarul Korova din filmul lui Kubrick inspirat de carte este sursa de inspiratie pentru scena din clubul de noapte in filmul  lui Danny Boyle, Trainspotting.

Literele din lumea unei fetițe

Printre picături, azi m-a apucat o idee nostalgică căreia, oricât m-am străduit, nu am putut să nu-i dau ghes. Stați să vedeți!

Întrebând-o rapid pe mama unde sunt cheile de la beci, m-am dus toată un avânt… la beci.

Săraca mamă nici nu bănuia ce o așteaptă când m-am întors ca un Moș Crăciun în plină vară cu o desagă de amintiri ale copilăriei mele. Partea livrească, e singura pe care am consfințit să o păstrez cu luare aminte, jucăriile le-am dat pe la rude mai mici.

-Tu ce visezi noaptea faci ziua? mă întreabă stupefiată mama.

– Nu, mamă, că aseară am visat că sunt vrăjitoare și că mă duc să cumpăr poțiuni și nu găsesc. Stai să vezi ce fac atunci: transform un geam într-un portal și mă duc la grădiniță să o caut pe Lumi, dar o găsesc abia într-o pădure înzăpezită.

Lumi, o doamnă a sufletului meu, cu părul lung și ondulat. Dacă stau să mă gândesc, poate visul s-a personificat în apucaturile mele ciudate.

-Și spre dimineață ce ai mai visat?

– Că lucram cu un savant nebun care mă punea să îi rezolv probleme de fizică, iar eu nu știam/știu o boabă de știinte exacte. Și după a fost răpit savantul de un copil cu scufiță roșie ce vroia să mă răpească și pe mine, dar i-am zis că n-are cum să mă ia cu el, mie îmi place viața mea.

– Buun, și atunci la opt dimineața de ce m-ai intrebat dacă am avut un accident de mașină?

-Aaa, da, parcă îmi amintesc vag, dar să știi că nu asta am vrut să te intreb, eu în somn una zic în cap și alta scot pe gură, nu știi?

-Eu zic că nu te odihnești prea bine noaptea, nu e bine.

N-o fi bine din multe puncte de vedere, mai ales când te gândești la ce aberații visez și la ce îngân în somn, crezând că zic altceva. Oi fi luat-o razna, puțin? Încă nu știu.

Mă rog, lăsând problemele onirice la o parte, vă prezint o parte din cărțile copilei care am fost.

1. Kildine


Încep cu ea, pentru că a fost cartea reprezentativă a copilăriei mele, și mereu eram comparată cu micuța principesă obraznică, care ajunge să fie educată de vulturi.

Am crezut răsfoind-o că ar fi plină de simboluri interesante, care în mintea mea de copil erau luate ca atare. Merită să o recitesc. Nu sunt sigură că se mai găsește pe piață.






2. Căluții fermecați


Împreună cu Kildine, am fost deseori melancolică după acești căluți minisculi, atât de frumos ilustrați. Despre ce e cartea nu-mi mai amintesc, numai imaginile mi-au rămas imprimate în minte de câte ori le-am răsfoit….


3. Cocosatul de la Notre-Dame


Da, nu mai am coperta. Da, am citit și versiunea adulților, cea a lui Victor Hugo, dar printr-a opta. Ca scriitori francezi, oricum l-am citit numai  pe autorul a „Notre Dame de Paris” și pe Stendhal. Nu mă judecați, știu că Stendhal e consacrat pentru începutul realismului și pentru perioada lui, dar nu mi-a plăcut. Revenind:




Numai poze cu Esmeralda, pentru că iubeam cum arăta și era îmbrăcată. 🙂

4. Micul Prinț

Din nou, o carte de copii plină de simboluri pentru adulți.

Dar eu eram deja Micul Prinț, ca orice copil, ca orice om încă pe deplin inocent.


Eu la opt ani nu vedeam altceva decât o pălărie,totuși:



Partea mea preferată din carte, despre prietenie:

Ei, cam atât pentru azi, nu vă faceți griji, mai am o tonă să vă arăt, daaar… altădată.

Trebuie să încetez să copilaresc pentru moment și să mă întorc la treburi urgente.

Vă invit să vă prezentați și voi cărțile copilăriei, aici, în comentarii sau pe blogurile voastre, dar nu uitați să-mi lăsați link-ul și mie, să mă asigur că le vad și citesc pe toate!❤️

O zi frumoasă la toți! 🙂

Un apus care m-a ridicat dintre file

O gară mică, o construcție industrială în ruine, soarele plutind ca o mare de cupru printre dărăpănături, și apoi ieșind, în deplinătatea centrului său orbitor, la iveală.

Aș vrea să scriu despre nori purpurii, dar acum nu se văd la fel de frumos, colorați doar ici și colo, în ramificații de lumină. Dar cercul solar, deși dă fuga din ce în ce mai mult în tenebrele pământului, lasă în urmă un cer doar la înălțimi amețitoare albastru-gri rece, de metal, în lături, culoare caldă, ce pare aproape de noi, dar, de fapt, nici la capătul pământului nu o ajungi din urmă.

Culoare gradată, dilatând bolta, de un rozaliu pal, apoi radiind un nemărginit portocaliu, vibrant, sclipind precum un diamant prea prețios ca să îl poți poseda.
Se reflecă în geamurile caselor, distrage atenția de la lumescul nostru, și el dăruind stări de reverie, dar mai fad în colorit.

Și acum, uite-l deja pierdut, doar o linie strălucitoare ca sufletul.

Iar acum, norii din ce în ce mai grei și întunecați câștigă bătălia, acoperind ușor orice urmă de vibratie.
Nu-i nimic, soarele n-a pierdut decât o luptă, era obosit și s-a dus să își reîncarce forțele, se va întoarce brăzdând agale cea mai întunecată oră a nopții.

Până oprește trenul in stația mea, vă dăruiesc câteva citate din cartea uimitoare pe care o citesc acum cu sufletul la gură, „Femei care alearga cu lupii” de Dr. Clarissa Pinkola Estes , probabil în curând o nouă Biblie personală. 🙂

„Trebuie, de aceea, sa lăsăm propriile noastre ritmuri și nu alte forțe sau persoane din afară, nici complexele noastre negative,să decidă cursul ascendent sau descendent al vieții noastre.”

„…iubirea nu e un flirt, nici urmărirea unei simple plăceri a eului, ci o legătură vizbilă, creată de mușchiul psihic al rezistenței, o uniune ce se menține în perioadele de abundență, dar și în vremurile de austeritate, în nopțile senine, dar și în zilele de mari încercări.”

„…pentru a fi hrăniți toată viața, trebuie să acceptăm natura viață-moarte-viață și să dezvoltăm o relație cu ea. Atunci nu mai rătăcim urmărindu-ne fanteziile, ci abordam cu înțelepciune morțile necesare și nașterile miraculoase care creează adevăratele relații. (…) pasiunea nu trebuie <<căutată>>: ea este periodic generată și, deci, dăruită.

„În loc să fie considerate opuse, arhetipurile Vieți și ale morții trebuie văzute ca un cuplu, ca aspecte complementare ale aceluiași fenomen. E adevărat că, în cadrul aceleiași povești de iubire, survin nenumărate finaluri. Dar undeva, în straturile delicate ale ființei ce se creează atunci când doi oameni se iubesc, există o inimă și o respirație. Când o jumătate a inimii se golește, cealaltă se umple. Când o respirație se încheie, alta începe.”

„Ce este nefrumosul? Foamea noastră secretă de a fi iubiți este nefrumosul. Modul greșit în care înțelegem să iubim este nefrumosul. Atitudinea noastră lipsită de loialitate și devotament este respingătoare, sentimentul separării noastre de suflet este dezagreabil, excrescențele noastre psihice, defectele noastre, neînțelegerile și fanteziile noastre infantile, toate acestea sunt nefrumosul.”

„Trei lucruri fac diferența între a trăi cu sufletul și a trăi cu eul: capacitatea de a intui și a învăța noi metode, tenacitatea de a traversa o etapă dificilă și răbdarea de a învăța să iubim profund și durabil.”

„Cântând cântecul conștiinței până simțim arsura adevărului, iluminăm întunericul psihicului, așa încât să vedem ce facem…ce facem cu adevărat, nu ce ne place nouă să credem că facem. Asta înseamnă să ne descâlcim propriile sentimente și să începem să înțelegem motivul pentru care iubirea și viața trebuie trăite până în măduva oaselor.”

Particule elementare – Michel Houllenbecq

Atomised 2

Intr-o anume zi, tot incercand sa imi omor timpul gol pe internet, am dat peste filmul “Atomised”, scris dupa cartea lui Michel Houllebecq. Actiunea se invarte in jurul a doi frati: Michel si Bruno. Prima scena, in care Michel isi arunca papagalul mort la gunoi de parca acesta ar fi o piesa de decor, m-a facut sa prevad filmul ca fiind o descriere a crizei de sens din societatea noastra, ce mai opreste caderea  in tristete si deziluzie doar prin sentimente de plastic si modele de fericire contrafacute. Pana la sfarsit, mi-a placut  datorita scenelor destul de greu  de acceptat de oricine, ce portretizau in cei doi frati sentimente extremiste fata de viata, patologie, si puterea acestuia de a-si afirma viziunea existentialista  cu atata forta. Si cum unui film bun ii corespunde o carte in care cuvintele reusesc sa acapareze atmosfera cu mult mai mult, n-a trecut o saptamana pana sa incep sa citesc “Particule Elementare”.

Si, cu adevarat, caracterul  romanului m-a izbit si mai mult. Doi frati, nascuti din tati diferiti si o mama ce se incadra destul de bine in noul curent al lumii din ce in ce mai libertin, mai materialist, mai atras de  tinerete, ce isi pierduse codul moral si devenise crud, intolerabil si selectiv. Amandoi, abandonati prin bunici, dezvolta moduri de gandire diferite, degenerate din modul in care s-au raportat la propria copilarie amputata. Bruno traieste experienta de a-si vedea ambii parinti murind, ca apoi sa fie trimis intr-o scoala cu internat unde este batjocorit de ceilalti copii. Mai tarziu, datoritra complexelor din copilarie, intalneste obstacole in gasirea unor partenere, si devine obsedat sexual. La polul opus, Michel este dezintereasat de sex, de relatiile interumane, de viata in general, pe primele doua traindu-le ca necesitati ale ultimei. Isi doreste totusi sa demonstreze existenta fundamentala, naturala a iubirii in omenire, si, de asemenea, sa aiba capacitatea sa o simta.

Discursurile celor doi sunt interesante prin felul in care, atat de diferiti in gandire,reusesc sa se completeze reciproc. Bruno este vulgar si vede totul in negru, emite prin cuvintele lui toata furia si frustrarea retraite de-a lungul vietii, dar si acea inteligenta a unui om atras de literatura. Michel este un cercetator inchis in sine, raportat mereu la diverse studii, sperand ca dincolo de vidul propriei viziuni despre lume sa se poata demonstra ca exista ceva ce da sens si face ordine in existenta.

Dincolo de toate acestea, povestea judeca materialismul pe toate planurile sale, de la vocea narativa la destinul personajelor, insa in acelas timp il priveste ca pe o perioada te tranzitie necesara. Speranta apare in forma ei cea mai volatila ca un fir de ata de care atarna toata umanitatea.

O carte buna, insa n-o pot recomanda tuturor, contine genul ala de stare negativa de la un capat la altul care nu este suportat de oricine

5 books that will make you think

One Flew Over The Cuckoo’s Nest By Ken Kesey

The story was used in a theatre piece, a book and also a movie. It puts a great question mark on who is normal and who is actually mad, the system or the ones that oppose it and are different by trying to be themselves, and it talks about the heroes that sacrifice themselves for the freedom of others. McMurphy is a riot that gives the novel its meaningful, funny and full of action main plot, while Chef Bromden is the voice that gives style and character in the book.

The Cather In The Rye by J. D. Salinger

Don’t tell me you never in your teenage years felt frustrated and rebelled stupidly against your parents. Holden is the kind of teen socially misfit, but with a few friends he isn’t very close too. He goes through his little senseless and rebellious against his parents adventure, regressing all the way through the novel, trying to fill his days by doing nothing, feeling misunderstood, lonely and depressed. And the beauty of the novel is that is shows how nobody can be tougher than a teenager.

Aleph by George Luis Borges

Aleph is believed to be the name of the beginning, that place where everything exists in the same time. Well, the book of George Luis Borges presents 15 stories, from which the writer claims that only two are not fantastic. However, they all start by tritely portraying a common scene from the life of different people that find themselves as common, only to transcend due to an unexpectedly usual happening to a point out of their reality where they find the truth about themselves.

Flowers For Algernon by Daniel Keyes

A beautiful story about having to accept yourself as you are, because, in the end, nothing else will aver fit you ever fit you. Scientists offer to Charlie, a person with mental difficulties, the possibility to improve his IQ and become a smarter person. It turns out that Charlie, in time, becomes a genius, but it does not satisfy him. In fact the new understanding he has brought him to a sort of depression and made him unable to love life. When Charlie starts losing his intelligence back to where he was the experiment remains just a beautiful but sad journey for him.

All The Names by Jose Saramago

It’s about the isolation that exists in every one of us. We all are Jose from time to time, we are transparent for the society we sometimes worship, we all have our strange habits that give sense to our lives so we can stay alive, and we all sometimes need to obsess over somebody so that we make it our salvation. We all live in our tiny narrow private traps, and sometimes betray all the rules we ever accepted in our lives just to feel that we are more than we have ever believed.

Article Source: http://EzineArticles.com/?expert=Tataru_C_Bianca

Article Source: http://EzineArticles.com/9089536