De vorbă cu tine

Azi mă uit la tine. Este momentul, acum în fața oglinzii. Lasă-mă să te descriu înainte să intru în fortăreața din ochii tăi. Ești sinceră, pură, genele tale sunt arcuite și încărcate de rugăciuni cu care îi umbrești pe ceilalți când îi privești, adânc.
Părul ți-e răvășit, machiajul întins. Încă o noapte grea.
Cum să te perinzi prin labirintul de oameni, când nu ai găsit capătul de la firul Ariadnei nici măcar în tine?
Cine te-a mințit că nu ești frumoasă? Că nu ai sufletul destul de strălucitor încât să poți dansa cu stelele?
Este un joc jucat de cine știe când. Uită- te doar la luminile mecanice ale panourilor orașului încercând să te ademenească să nu-ți mai ridici vreodată capul spre cer. Parcă te domesticesc, și e mai ușor să alergi după visele pe care ele ți le vând decât să accepți faptul că noaptea e întunecată. Doar că, vezi noaptea e inima lumii. Și, precum în ea, în inima ta este cel mai adânc întuneric.
Nu ai simțit vreodată că vrei să schimbi lumea? Eu aș vrea să nu ne mai fugărim în antiteză. Nu are rost să ne ciocnim între noi ca la mașinuțele din orice bâlci, până la urmă suntem toți înșiruiți căutând cu lanterna din frunte același capăt de timp.
Lumea este compusă din valuri de umbră care spală și aduc la suprafață aceleași fosile. Toate fosilele cântă prin coridoarele și crenelurile din arhitectura lor același cântec de dor. Noi le culegem de pe țărm, le absorbim în noi cu o parte din minte, le prelucrăm cu alta.
Rearanjăm piesele clubului rubik. Cu fiecare persoană, adică frântură de univers, pe care o întâlnim, construim noi cărări printre neuroni. Atunci, piesele cubului se amestecă iar, și, frenetic, în momentele de singurătate, ne chinuim să le aranjăm.

Conversații la lumina lunii – 2

-De ce te uiți așa adânc în ochii mei?

-Îți citesc sufletul.

-Serios? Și ce zice?

-Păi, uite, și povestea noastră aici.

-Atunci zi-mi… De ce am fost așa?

-Așa cum?

-Așa complicați.

-Nu știu, dar bănuiesc că așa ne-a fost legământul.

– Ce legământ?

-Uite, scrie aici despre el. Într-o seară, te-ai rugat ca noi să ne intersectăm drumurile. Și orice dar are un preț.

-Și care a fost prețul? Să ne complicăm?

– Nu chiar. Ci să mă iubești cu totul. Până când ai putea învălui orice umbră din mine în lumina din tine.

– Atunci, cum pot să fac să ne fie mai bine?

-Ăsta e planul acestei călătorii, împreună. Să transformăm răul în bine.

-Cum putem face asta?

-Uităm, în primul rând, să scormonim detaliile. Atâta timp cât suntem noi, ce facem noi vorbim și credem numai noi. Dacă ascultăm ce zic alții, o să ajungem să uităm prin vorbele noastre de ce ne-am dorit unul pe altul la început.

-Și dacă ne dezamăgim prea rău?

– Tot ne vom ierta.

-Crezi?

-Ar trebui, pentru că legământul nu se va rupe până nu vei plăti întreg prețul. Adică să mă iubești cu oricâte greșeli aș face. Dacă nu vei reuși, mă vei regăsi în oricine altcineva, și vei ajunge mereu în același punct până vei trece de el.

Conversații în lumina lunii

-De ce nu vrei să ai încredere în mine?

-Uită-te la mine. Sunt haos. Imi zic singura Alice, pentru că nu pot părăsi Țara Minunilor. Am încercat să ascund faptul că mintea mea este înebunită. Uită-te cum devin dintr-o dată la fel de roșie ca flăcarile iadului, cum propria-mi soartă mi se înclină în fața  valurilor de furie care mă îneacă. Cum trec de la înger la sora mai mică a lui Satan în cinci minute.  Nici în mine n-am încredere. Știi cât de greu e să ți-o ofer ție?

-Păi poate ar trebui să ai ochii treji mai des.  Oricum ești mai drăguță așa. Nu te suport când văd că te autodistrugi. Nu vezi cum noi am ajuns să facem ce vrem, când vrem? Și tu știi că poți să-ți, doar că te sperie.

-Da, sunt speriată, dar pentru că nu știu cum s-a schimbat situația așa dintr-o dată. De la un copil de la care se avea pretenții, și încă se poate avea, la Alice mereu căutând o văgăună de iepure în care să se asucundă de real.

-Copilo, singurul iad pe care îl trăiești, tot tu îl alegi. Iadul este fumul care îți umple plămânii zi și noapte. Alice, nu mai suntem copii. Bucureștiul nu e un parc în care să te joci cum vrei. Fii adultă o dată și rezolvă situația.

-Dar nu sunt pregătită să fiu adult. Abia am început să trăiesc, și consecințele faptului că am parcurs viața adormită, ca un zombie, sunt prea multe ca să le suport fără s-o iau razna.

-Te porți ca și cum nu ai avea dicernământ. Zici că ești mereu răcită la cap. Dar tu nu ai o problemă, tu vrei să ai. Că altfel te joci bine cu mințile oamenilor. Știi ce e cu tine, măi fată? Ești multe prea singură. De ce?

-Pentru că am fugit de toți cei care voiau să mă iubească. Am fugit de intimitate, de greșeli, de așteptări. Și am pierdut.

-Păi, tocmai aici e buba. Uite o poveste pe care ți-o zici, și ți-o zici greșit.

-Lasă-mă să-ți spun și cealaltă parte din poveste, cea de motivul pentru care n-am discernământ.

-Zi.

-Manie. Dansez prin mărimi de a fi. Vreau gălăgie să îmi sune în timpane, să nu aud adevărul.

-Dar de ce fugi? De ce nu poți să iubești, să te iubești, mai important?

-Pentru că nimeni nu m-a învățat de mică cum să iubesc. Nu am o mapă care să mă ghideze, când în jurul meu am văzut numai dezamăgire.

-Numai scuze aud de la tine. Încetează să mai faci pe victima! Acum ești mare, pe răspunderea ta, nu o fetișcană, fie că îți convine sau nu. Trage cu dinții, că lumea e mai crudă decât crezi, și ce iad ai trăit tu până acum e nimic față de ce te mai poate aștepta de-acum încolo. Răul de-abia începe.

-Deja simt că sunt trasă în toate părțile către el de demonii pe care îi trezesc în mine.

-Păi, pentru că tu cauți să te umpli tot timpul de zgomot. Tu ai zis, nu? Taci, oprește-te. Șoapta aia a adevărului de care fugi este vocea sufletului tău, care își spune ce cale ai de urmat. Taci o clipă. Fă liniște pentru ea. Ce zice?

– Că mi-e frică să nu mai fie el cea mai bună parte din mine. Mi-e frică să îi spun în față, să îi recunosc, că mi-a făcut mai mult rău decât mulți, și că am strâns firmitură cu firmitură de ură în mine. Mi-e frică să recunosc că cine am devenit doar crezând că îl mulțumesc pe el e o dezamăgire pentru mine, căci ar însemna să nu mai cred că el  are mereu dreptate. Și mi-am promis atât de tare că îi dau eternitatea, că mă pierd în dialoguri imaginare cu mine însămi spunându-mi tot ce i-aș fi zis lui. Dar el nu va asculta.

– Și nu a ieșit nici o parte bună din asta? Nu te ascultă atâția oameni, chiar și să nu te cunoască, și cred că ai vorbit despre ei?

-Ba da, că am scris atât de mult încât metaforele mele ascund, în mii de substraturi, tot ce aș vrea să îi zic direct față în față, dar cuvintele nu vor ieși nicodată la suprafață, căci mi-am irosit toate șansele prelungind tăcerea minciunii.

– Zi-mi mie atunci ceea ce ai vrea să îi zici lui, doar eliberează-te odată.

-Nu pot să te iert că te-am iubit atât de mult încât, atunci când mi-ai zis că sunt cub rubik pentru tine, eu te-am lăsat să-mi rezolvi puzzle-ul, iar tu mi-ai zis că mi-ai dat de cap  când toate culorile mele erau amestecate. Știi, alta fusese înțelegerea noastră. Te-am lăsat să știi totdespre mine, să mă faci marioneta ta dacă voiai. Condiția era ca tu să nu te dai bătut până ce mintea mea nu este aranjată. Sunt furioasă că te-am iubit!

-Alice, trebuie să îi spui, dacă te macină într-atât. Nu te mai ascunde prin povești! Vei vedea că țipătul de durere din inima ta, odată ce îl asculți, va trece. Iar în spatele lui se ascund tonuri frumoase, armonice, care îți vor face ochii să strălucească. 

Grădina Eden

Un șarpe se trezea dintre coastele ei. Fetei mintea îi vorba fermecător, captivând șarpele să se încolăcească în jurul șirei spinării. În sus, mai întâi se frământa în pântec ca un copil-idee, apoi își continua drumul, mușcând-o de inimă, muscând-o de al treilea ochi, ieșind, apoi, ca un buchet de trandafiri, din creștetul capului.

Fata, acum, devenise o tulpină, iar sângele ei, otrăvit, era seva ce hrănea trandafirii. Ei, cu mirosul lor pătrunzător, de sentimente înveninate, atrăgeau în cupola lor petale – raze de lună.

Înțelegea în sinea ei că va trece prin multe gări până va ajunge la destinație.

Dar avea încredere că toate drumurile vieții se intersectează, în final.

Acum, tot ce avea de făcut era să viseze cu ochii deschiși cum era acolo. Să fie recunoscătoare. Să își amintească cât de mult iubește.

Lună plină

Strălucește, slujește cerul, portocalie, luminoasă, dezvăluindu-se în toată splendoarea sa.

Ea este cea care călăuzește sufletul prin marea inconștientă, de la poveste spre altă poveste.

Ea ne pune în joc motivul ciclului pe care-l trăim dezvăluindu-i sensul puțin câte puțin, în ritmul în care își dezvelește lumina de pâcla de negură, noapte de noapte altfel.

Acum luna plină dezvăluie întregul poveștii cu toate lecțiile pe care le revela treptat în ciclul ei.

Și invită la concluzii.

Alegeri.

Luna ce o privesc prin ochii mei spune aceeași poveste de ceva timp, așa, repetitiv.

Are gust amar.

Să văd că, nici așa, cu cărțile pe față, nu mă pot hotărî să mă trezesc.

Să îmi dau seama că toate drumurile prin care încerc să-mi scurtez timpul, să-mi amân destinul, mă duc în ispită.

Sentimentul de azi #5

Unii spun că, atunci când murim, ne naștem într-o altă lume. Rai sau iad.
Alții spun că nu mai este nimic după moarte. Doar muțenia surdă a unui zid.
Eu mereu am crezut că ambele variante sunt posibile, pentru că mereu am crezut că avem posibilitatea de a alege.
De ce n-ai alege să te naști din nou? Pur și simplu, atunci când ești în vid, ești doar conștiința pură a tuturor particulelor de timp în care te-ai dispersat, ca o pânză de fractali. Nu mai ai posibilitatea să trăiești tot ce ești, fiecare lucru ca un episod individual.
Așa că să te întorci înapoi în pânză vieții înseamnă să luminezi toate drumurile care duc înapoi spre ceea ce ești, deci să le experimenteze pe toate, până când, atunci când vei decide să rămâi în vid, te vei cunoaște fără cotloane de umbră.
Toată lumea a auzit că în tradiția buddhistă ar exista ideea că „tot este unu”.
Nu vă stârnește citatul acesta imaginea că suntem una cu vidul? Suntem fiecare punct de lumină în care se sparge. Toți suntem câte un fractal ce extinde aceeași ființă către lumile neexplorate din universul său intrinsec. Toți suntem interconectați prin același scop, reprezentând în esență aceeași minte, care se caută pe sine, luptăndu-se cu sine.
Asta-i utopia care se manifestă distopic.
Viața.
Percepția temporală înseamnă mai mult decât să delimitezi ziua după ceas.
Prin secolul XVIII, deja lua amploare filozofia mecanicistă în lume, ce ne compara pe noi, oamenii, cu mașinăriile manevrate mecanic.
Această ideologie a contribuit la iluzia timpului. Se presupune că ceva a existat înainte de orice altceva.
Cred că această idee ne-a făcut să presupunem că vidul ar fi fost înainte, sau ar fi urmat timpului.
Dar dacă firul cronologic n-ar exista? De ce ai presupune, de fapt, că există un viitor sau un trecut, în afară de mintea ta?
Știi deja că viitorul este doar o ipoteză, în continuă schimbare, nu? De ce n-ar fi și trecutul la fel?
Gândește-te așa. Ce știi despre trecut, în afară de amintiri? Le mai poți trăi, obiectiv? Le mai poți simți? Mai ești același acum, ca să fii sigur că le percepi exact cum s-au întămplat?
Trecutul e distorsionat, în continuu, de fiecare nuanță a reamintirii noastre.
Atunci vidul, el trăiește prin noi, odată cu noi, în fiecare expirație sau în ritmul în care clipim. Vidul nu este acolo, în trecut sau viitor, pentru că ele nici nu există încă de fapt. Tot ce este cu adevărat este acum. Vidul este prezent, odată cu totul.
E greu să asculti prezentul. Pentru că el nu poate fi definit prin timp, viitor sau trecut, deci nu avem cuvinte în intelectul nostru să îl descriem, categorisim. Dar, cu toate că, trăind în prezent, nu vom putea „încadra în cutiuțe” experiența, ea se va așeza într-un tot unitar când toate „piesele” vor fi complete, și, într-un mod intuitiv, îi vom înțelege rostul.

Ochiul nopții plânge. Pupila lui este o lună mică, ascunsă acum de un păienjeniș de nori.

Într-o astfel de noapte străduțele spre casă sunt bântuite de tăcere, una destul de adâncă să știe ce ai săvârșit numai în deplin întuneric.

În nopți ca acestea, localurile pline de muzică și râsete te fac să pleci mai repede acasă.

Către curgerea cosmică

Uneori, răgetul din mine surpe cu intensitatea unui vulcan, distrugând tot în jurul lui. Uneori, violența mă aprinde în nuanțe de foc. Cu cât mă concentrez mai mult pe durere, răsucind cuțitul în rană, obsedată de aceeași idee, prezentă doar în trecut, blocată pe aceeași perspectivă.

Vreau să gust cât mai tare din rău, mă afund adânc în propŕiile tenebre, am fluviu de emoții curgând prin mine ca sânge negru.

Nu pot opri haosul când apare. Mă convertesc la proprii demoni dansând prin furtună. O puștoaică soră cu Kali se dedă întunericului ce țipă mai tare ca vocea rațiunii, șoptind obsesiv mantre către Tara.

Dar, până la urmă, de ce să cred că durerea e un lucru rău?

Mereu mi-a curs esență de Kali prin vintre. Sunt sadică după durerea care mă distruge, dar reinventează, care-mi golește placul solar și îmi umple sufletul.

Chiar acum, Kali cântă prin celulele mele deschise. Pe vibrația ei, Kundalini se ridică.

M-am născut sub steaua distrugerii.

Sunt vegheată de zeița a cărei atingere spulberă toate iluziile prin care rătăcim.

Ea ne învață despre tenebrele noastre, căci numai așa le putem depăși.

Ea îmi dă superputere, în timp ce toată viața mea e pusă la bătaie, îi aparține ei până la capăt.

Un drum tăind prin noapte

– Încetează!

– Să încetez ce?

– Să te mai conectezi la mine.

– Dar nu făceam asta.

– Ba te-am simțit. Ai încercat să intri în mine.

– Nu, intrasem în inimă. Încercam să mi-o deschid să cuprindă toată noaptea și tăcerile acestor clipe prin care tăiem universul. Poate asta ai simțit, de fapt.

– Posibil. Oricum, preiau ușor emoțiile celor din jurul meu.

– Da, și eu, suntem la fel. De aceea mă agit atât de tare când te văd așa, îngrijorat, obosit. În orice caz, ce era dacă mă conectam la tine?

– Păi nu e bine să te conectezi la oameni fără permisiunea lor.

– Nici dacă vrei doar să le trimiți lumină?

– Nici. Conectându-te cu ei, energiile voastre se unesc, și are loc un schimb karmic.

– Păi asta e și ideea, nu? De aceea uneori trebuie să te conectezi cu oamenii, dar numai prin lumină, iubire și vindecare, ca să vă eliberați din mreaja tuturor acestor rețele interemoționale care mai mult țin pe loc. E singurul mod în care îndrăznesc să mă apropii de sufletul lor, atunci când ei nu sunt atenți. Știi că nu pun intenții egoiste în nimic, pentru că nu-mi place să mă joc cu focul.

– Bine, atunci.

– Dar tu de ce te ascunzi? Ce ți-e așa frică să văd?

– Mi-e frică să nu vezi ceea ce nu vreau nici eu să știu încă. Cine știe unde ne duce acest drum, tăind prin noapte? Când am plecat la drum credeam că știu deja totul. Acum, descopăr în concret înțelesuri noi, ce nu le vedeam înainte. Și, cum credeam înainte, când știam mai puține, că înțeleg deja fiecare substrat, acum mă pierd în semnificații…

– Păi, normal, așa se întâmplă când pornești la drum. Vezi tu, am lăsat o lume în urmă, deși nu am atins-o încă pe cea dinainte. Le mai simțim pe amăndouă, dar momentan nu mai aparținem nici uneia.

– Și dacă murim înainte să ajungem acolo?

– Trebuie să existe porți și în moarte. La cea trupească, mă refer.

– Dar dacă murim sufletește?

– E foarte grav, atunci. Ne pierdem cârma. Ne pierdem un trecut mai mare decât cel pe care l-am adunat în trup. Pierdem firul care ducea către începuturi, ori noi nu am plecat la drum doar ca să ne întoarcem acasă?

– Eu am uitat și de unde am plecat.

– Din iad.

– Deci suntem demoni?

– Poate doar niște îngeri căzuți. Nu suntem răi, oricum.

– De unde știi?

– Pentru că răul nu poate ajunge unde mergem noi.