Despre mitul si iubirile romane

Noi purcedem dintr-o scenă în care nu existăm. 

Omul este ființa căreia îi lipsește o imagine.

Fie că închide ochii și visează în noapte, fie că îi deschide și observă cu atenție lucrurile în lumina pe care o revarsă soarele, fie că privirea lui se abate și rătăcește, fie că își plimbă ochii pe cartea care o ține în mână, ori, așezat în întuneric, urmărește un film, fie că se lasă absorbit în contemplarea unei picturi, omul este o privire dornică, care scrutează o altă imagine dincolo de ceea ce vede.

Pascal Quignard este un autor francez contemporan. Atras, datorită influenței familiale, de limbile și culturile antice greacă și latină, a fost de mic pasionat de lectură și a studiat filozofia.

L-am descoperit prin cartea „Sexul și spaima”, care, trebuie să avertizez, discută un subiect destul de straniu și sensibil. De aceea, dacă ar fi să racomand cartea, aș recomanda-o doar persoanelor cu minți cât mai deschise și gândire critică, care nu se vor lăsa deranjați de pledoaria aberantă, destul de controversată a lui Quignard.

Cartea cam bate câmpii din perspectiva mea. Aș numi-o deopotrivă obsesie și psihoză în litere, altfel nu îi pot da sens. Practic, împletind mitologia, istoria, etimologia limbii și arta romană, studiul oferă o viziune despre libertățile și constrângerile sexuale în cultura mai devreme numită. Teza lucrării pare să se învârtă in jurul a trei mari premise: în primul rând, „virtutea” romană nu se referă la nimic altceva decât la virilitatea masculină; apoi, sexul nu era legat de iubire, sentimentalismul in relații amoroase fiind o „victorie a desfrâului”; în cele din urmă, apare o paralelă între iubire și moarte (Eros si Thanatos):

Dorința și teama sunt de aceeași origine. […] Dorința ca și moartea își „fascinează” prada în aceeași maneiră pietrificatoare. Vrabia amenințată de un șoim se precipită spre ciocul prădătorului și astfel- spre moarte. Aceasta e fascinația: ceea ce grăbește spre moarte pentru a scăpa de spaima pe care o trezește.

Dorința este teama.

De ce am scris, ani în șir, această carte? Pentru a înfrunta misterul: pl[cerea este puritană.

Plăcerea face invizibil ceea ce vrea să vadă.

Plăcerea smulge vederea din ceea ce dorința nu făcuse decât să înceapă a dezvălui.

Atu-ul cărții este că este scrisă melodios, m-am distrat extăgând o groază de citate care sună bine din ea. Dizertația filosofică este interesantă, doar că paralela cu romanii si grecii mi se pare trasă de păr, de parcă, ar încerca să plieze orice mărturie a acestei culturi pe ideea lui.  Poate am o astfel de impresie și  că ideile sunt dubioase, nedistilate, și aplică anumitor personalități ale Antichității idei pe care nu le-am mai întâlnit interpretate, în maniera aceasta, cel puțin,

Fascinația este percepția ungiului mort al limbajului.

Când marginile civilizațiilor se ating și se încalecă, se nasc controverse.

Această lume, în care nu există decât tată (în afară de Venus, o lupoaică și fantoma Reei Silvia), nu este decât o haită de lupi. Lupoaica este animalul totem. Lupa- adevărata mamă a lui Remus și Romulus. Lupa este alt nume pentru prostituată.

Tiberiu pretindea că vede pe întuneric. El susținea că vedea ceea ce alți oameni nu văd. Ce se află în adâncul nopții? Nictalopia este legată de pornografie. În beznă se afla ceea ce ascest om ținea de urechi. Acest om era un lup.

Platon spunea că spaima este cel dintâi dar al frumuseții. Eu adaug, spunând că al doilea dar al frumuseții este, poate, ostilitatea față de limbaj.

Timpul grăbește. Moartea palpită în toate lucrurile.

Pictura este țărmul regretului după realitate.

Ce reprezină lumea? Urmele lăsate de un val când marea se retrage ușor.

Fiecare dintre noi este un erou, care în fiecare noapte coboară în hades, unde devine propria imagine…

O alergare este ea însăși o „nebunie” a mersului, și omul care aleargă nu se poate opri dintr-o dată fără să cadă…

Reclame

Religie

44025045_527447941061838_4217286623403966464_n.jpg

Nu pot explica ce simt pentru tine. Îmi înghit nodul din gât cu vorbe amuțite. Ai o lumină stranie, ca și cum o ceață purpurie te-ar învălui. Văd cum îți țârșâiești în spate aripile. Un înger pe pământ, ce-și rupe penele. Am o iubire înecăcioasă pentu tine. Ești o stea căzătoare, dar eu sunt lut.
Într-o seară, ai rupt o pagină de Apocalipsă dintr-o Biblie mică, și ai umplut-o cu tutun.
-De ce-ți faci din țigări un ritual de a arde blesteme? te-am întrebat.
-Nu ard blesteme, ci profeții. Știi ce se întâmplă când îți ucizi propria imagine dintr-un episod de timp?
-Nu.
-Partea aia din tine ți se întoarce în suflet. Când mori într-o lume, te întregești un pic mai mult în alta.
-Arată-mi calea spre toate aceste emoții pe care le trăiești. Tot așa. Din nou și din nou. Arată-mi cum să dilat clipele până devin pelicule de eternitate.
Zi după zi, într-un ciclu infinit de giuvaieruri celeste urcând și coborând, ajunsese dependentă de  libertate, decupându-și sufletul ca să sângereze raze de lumină.
Pe mine mă învăța cum să ard în întuneric.
Noi eram două păpuși, ne puneam în scenă teatrul pentru prima dată. Intr-un anotimp, tu ți-ai legat ațele roșii de mine ca de un păpușar. Acum te zbați. Ai făcut un legământ pe care îl vei retrăi vieți la rândul. Pe de altă parte, acum ceva timp îți promisesei vidul la finalul firului cronologic.
Luna te hipnotizează. Ai căzut de pe cerul ei și nu știi când o să mai ajungi acasă.
-Ce cauți în lumea asta de insurgenți? te-am întrebat.
Tu ai răspuns:
-Îmi plac drumurile ei întunecate. Cred că, fără să văd în penumbra de unde am venit, voi reuși să-mi construiesc un nou acasă de lumină, așa cum luna se împodobește cu raze de soare. De aceea, am urmărit iepurele până în Țara Minunilor. Într-o zi, să mă descurc în noapte mă va pregăti să fiu regina pe Tărâmul Tinereții fără bătrânețe și Vieții fără de moarte.
Te regăseam în melodii de Samurai. Aveai yantre* tatuate pe brațe, spuneai că reprezintă zeițe indiene, toate fețe ale femininului cosmic, Shakti.
Iată ce spuneau despre tine:
1) Tara, cea care empatizează cu suferința celuilalt. Așa cum tu nu trăiești nimic de -al tău, mută, atentă doar la suferința altora.
2) Tripura Sundari, când te impresionează ceva frumos. Ca toate reveriile pe care le ai, te pierzi dincolo de propriile limite într-un apus, niște bețișoare parfumate, o melodie cu beat mișto, o carte, un drum cu mașina în noapte sau să înoțî în mare.
3) Matangi. Te lați purtată de cuvinte puternice, biciuindu-ne pe toți în față, cu o fărâma din întunericul pe care-l porți în tine.
3) Kali. Îți reamintește că niciodată nu ți-ai învățat lecția. Ce e uscat, trebuie aruncat, până nu se ofileste toată grădina.
Vezi câte știu despre tine? Dar până la tine nu am știut că îngerii sunt niste găuri negre. Absorb magnetic energii din noi, ceilalți.
Ai plâns iar.
Ai fața palidă și ochii înroșiți.
Văd în ei prea multe lucruri care dor. Aș vrea să poți să vezi și tu în ai mei.
Shhh…
Închide ochii și blochează imaginea asta terifiantă.

Accidentul

Hei, ce faceți? Vreau să împărtășesc cu voi o poveste îmbârligată, poate tragică, care m-a lovit atât de intens încât abia după o analiză amănunțită, de mii de rânduri scrise, am ajuns să o „pun în sertărașe potrivite”, deși m-a lăsat cu atâtea întrebări, încă.

După o dup-amiază de duminică, în care mi-am petrecut timpul, mai mult ca să treacă, citind pentru facultate „Psihologia manipulării” de Robert Chiadini, am plecat să mă întâlnesc cu o prietenă, să mergem la film. Era vreo 21:30.

Poate tocmai ce citisem în ziua respectivă m-a făcut să reacționez la un incident într-un mod diferit față de cel pe care l-aș fi avut de obicei.

Mă oprisem la un pasaj din carte care relata despre omuciderea unei anumite Catherine Genovese, fugărită de atacator pe străzile New York-ului, în timp ce strigătele fetei și toată larma ar fi fost percepută de nu mai puțin de 38 de vecini care nu au ridicat nici un deget să oprească incidentul.

Explicația pentru acest comportament, aparent crud și antisocial, face un capitol întreg în cartea despre automatismele din gândirea noastră care pot fi manipulate în contexte sociale. Aici, este vorba despre principiul validării publice. Practic, Chiadini zice că, în situații de incertitudine, tendința este de a urma reacțiile majorității pentru a decide care este cel mai bum comportament. Dacă, în cazul unei posibile urgențe, nu ești sigur de gravitatea situației și observi că ceilalți nu acordă importanță incidentului, tinzi să treci mai departe la fel de neimplicat, considerând, pur și simplu, că nu exista cu adevărat o urgență.

Cu această informație și multe altele jucând ping-pong prin mintea mea, observam că mă apropii, în intersecția de la Baba Novac, de doi tipi lângă o mașină trasă pe dreapta, aducându-și injurii și lovindu-se.

M-am gândit pe loc că sunt singurul martor, întrucât nu mai era nimeni pe stradă. Mai târziu, revizuind la rece situația, mi-am dat seama că erau o groază de mașini oprite la semafor care pur și simplu ignorau incidentul.

În febra care îmi cerea mie, pe loc, o reacție cât de cât rapidă, am răspuns împinsă, cumva, de informațiile asimilate în acea zi și am decis să mă implic, chemând poliția.

Pentru a explica ce s-a întâmplat mai departe, o să numesc personajele povestirii Andrei și Bogdan.

Ce m-a determinat la acțiune a fost fervoarea cu care Andrei făcea gălăgie în milocul străzii, țipând la Bogdan. Bogdan încerca să plece, dar Andrei s-a urcat peste el în mașină, cărându-i șuturi și pumni.

Tot Andrei a fost cel care mă îndemna să chem poliția, în timp ce Bogdan mă ruga insistent să nu o fac. Presată, am decis sporadic să o chem, întrucât Andrei îl tot lua la pumni pe Bogdan, care avea deja fața umflată.

La un moment dat, în așteptarea care a precedat venirea poliției, Bogdan a dat din nou să plece, oprit de Andrei, care s-a urcat și el în automobil, și a reușit să iasă de acolo cu cheile de contact ale lui Bogdan, ce țipa în urma lui:

-Ăsta e furt! E ilegal!

În timp ce se apropia sosirea echipajului, cei doi s-au mai calmat. Mai bine zis, Andrei s-a calmat dintr-o dată, începând din ce în ce mai mult să se plieze pe un comportament, din prisma mea, civilizat, adică nu îl mai fugărea, înjura și bătea pe Bogdan. Bogdan părea în sine mai liniștit, doar încercând să se apere de toată situația, puțin șocat, ca și mine, de altfel.

În minutele următoare mi-a fost dat să ascult și povestea evenimentului dintre ei doi:

Andrei: M-a lovit la semafor. Eram pe verde, el conducea cu 150 la oră, și nici nu voia sa oprească, voia să mă calce, să treacă peste mine. Cred că mi-a sucit și glezna, n-o mai simt, zise, țopăind agitat pe picioarele cu care mai devreme îl fugărise pe Bogdan.

Apoi, împingându-l spre mine pe șocatul Bogdan, spuse:

Andrei: Uite, poți să-l simți, e și beat, miroase-l!

La care:

Bogdan: Nu-i adevărat, nu a fost chiar așa. Am băut două beri, da, am vrut să îl duc la spital, dar mi-a cerut bani, un milion, și când nu i-am dat a început să facă scandal.

Restul timpului a trecut cu ei ciondănindu-se, dar fără să mai fie violenți.

Bogdan: Uite ce mi-ai făcut, mi-ai făcut cel mai mare rău că ai chemat poliția… zicea câteodată, eu încercând să îl ignor și să mă bag cât mai puțin în situație.

Chemasem poliția în rolul de martor obiectiv al unei bătăi și mă gândeam, în sinea mea, că nu avea nici un sens să le aud poveștile în situația dată.

Prezumția mea s-a adeverit când a sosit poliția. Mie mi-au cerut buletinul, și m-au lăsat să plec fără să mai aibă nevoie de aportul meu. În timp ce Andrei își revărsa deja precipitat povestea poliției, Bogdan, mă presa să „zic exact ce-am văzut.”

Deja cu un fel de milă pentru Bogdan, mă gândeam că Andrei o să tragă toată situația în favoarea lui, mie fiindu-mi clar că amândoi își aveau câte o parte din vină. Chiar dacă poliția părea să nu vrea mai mult de la mine, am reușit să zic sporadic că motivul pentru care sunasem la urgențe fusese violența lui Andrei față de Bogdan.

Am plecat apoi mai departe, spre cinema, lăsând în urmă două echipaje de poliție, un tip scandalagiu, un șofer care, observând mai pe la sfârșit, avea mașina înmatriculată în Sibiu și un pui de mâță la bord, pe care îl alina în răstimpuri.

Asta a fost scena care, fără să o justific pe moment, mi-a înmuiat un pic inima, deși încercam să dau dovadă de sânge rece.

Puiul de mâță, singura victimă fără vină, speriat de violență. Începeam să-i țin afectiv partea lui Bogdan, imaginându-mi cum bătuse atâta drum ca să ducă un pui de pisică în cadou unei prietene. Băuse, vesel, încântat de idee, undeva pe drum, deși beat nu părea, și cine știe ce accident la care nu luasem, de fapt, parte, îi dăduse planurile peste cap. În acest scenariu, îmi răsunau cuvintele lui în minte: ” Mi-ai făcut rău.”, „Uneori vrei să faci bine, dar tot rău iese, la fel cum am făcut noi doi.”

M-am întrebat: Bogdan are dreptate să mă facă să mă simt vinovată? De ce m-aș fi simțit? Făcusem, în definitiv, un lucru corect.

M-am întrebat apoi dacă i-am făcut rău unui om. Analzând situația, mi-am zis că era și vina lui, iar răul nu putea să fie mai mare decât merita, și nici acela nu avea să fie chiar așa de tragic, în capul meu. Mă gândeam că și el, tot repetându-mi mantra „Mi-ai făcut cel mai mare rău.”, hiperboliza situația, fiind în stare de șoc.

Sper că se vedea clar și faptul că Andrei, din cine știe ce motive (poate pentru că nu reușise să ia mită de la Bogdan?) exagera inutil situația, țopăind bine-mersi pe piciorul rupt.

Cel mai important, lăsând la o parte tragi-comicul celor doi, eu în ce stare mă pusesem chemând poliția?

Păi, personajele fiind altele, adică nu Andrei, care era mulțumit că îi împlinesc dorința de a suna la 112, și nici Bogdan, care îmi dădea totuși impresia unui om la locul lui, puteam să mă pun într-o situație de risc pe mine. Doi oameni agresivi, și eu, o fată, singură pe stradă, intervenind între ei….

Reacții în lanț pornite de la o carte pe care o citisem în acea dup-amiază. Mi se pare straniu. Voi cum ați fi reacționat în locul meu? Care ar fi fost emoțiile, găndurile voastre?

Lăsând la o parte chestiunile despre cursul vieții și psihologia celor doi pe care am ajuns, în consecință, să le disec mental, am rămas și eu uimită de obiectivitatea de care am dat dovadă sub presiunea acestui eveniment ciudat. Mi-am descoperit niște limite psihologice pe care le-am depășit, deși în trecut le aveam.

Cântecul ielelor (6)

ci51

Săptămâna următoare trecu atât de rapid, cu tot felul de teme și proiecte, că Luna nici nu realiză când se făcu vineri din nou.

Stătea cu Andrei jos, pe holul liceului, lângă clasa lor. Își făceau în fugă tema la mate, înainte de oră. Era destul de scurtă și ușoară, din moment ce nimeni nu se chinuia prea mult să le predea științe exacte la profilul filologic. Luna se înscrisese aici pentru că iubea limbile străine și literatura, pe când Andrei pur și simplu fugea de materiile de real.

Andrei era genul de tip mereu măscărici, cu pielea arămie și mușchi bine conturați. Deși nu prea înalt, nu era însă nici neapărat scund. Avea dinți albi și incredibil de drepți, deoarece purtase aparat dentar printr-a șasea. Buzele, mereu în grimase amuzate, erau pline și moi. Părul castaniu, tuns după ultima fiță, iar ochii mici, verde-smarald, mereu sclipitori.

Era considerat cel mai arătos tip din liceu, iar fetele îl bârfeau pe la colțuri, se hlizeau când trecea pe lângă ele, zâmbitor și prietenos. Erau, oarecum, geloase că o fată retrasă, șoricel de bibliotecă, ca Luna, îi capta băiatului cea mai mare parte din atenție. Dar și ea era destul de frumoasă, înaltă, cu trăsături de păpușă, lucru pe care nu părea să dea, totuși, mare importanță.

-Deci vii la petrecerea de diseară? întrebă Andrei.

-Cea de deschidere? Din Poiană?

-Exact.

-De ce nu? Stau gard în gard cu, mai nou, cea mai tare chestie din oraș. Trebuie doar să ies din casă și dau într-un club, zise Luna, dându-și, sarcastică, ochii peste cap.

– Simt că tot nu ai reușit să depășești resentimentele față de problema asta, zise, glumeț, Andrei. O sa fie tare amuzant dacă se va dovedi că, de fapt, îți place locul.

-Mda… mormăi adolescenta, deconcentrată. Hei, după ore vii la mine?

-Nu pot, mă văd cu o tipă, răspunse.

-O tipă? Cine? Întrebă Luna, deodată activată, cu sclipiri amuzate în ochi.

Dar băiatul păru mai degrabă stânjenit să vorbească despre asta, O plăcea, în secret, de mult timp pe Luna, însă ea părea inabordabilă. Începuse să iasă cu alte fete doar ca să vadă cum reacționează ea, sperând că ascunde aceleași sentimente față de el. Când și-a dat seama că, în privința tipilor, amica lui era așa de nepăsătoare încât ziceai că e de pe altă planetă, a continuat totuși să se vadă cu altele, dorind să-și ia cât de cât gândul de la fata pe care, în timp, ajunsese să o iubească, dar cu care nu părea că are vreo șansă.

Pe la ora zece seara, Luna era acasă, se pregătea de ieșire, ajutată de doamna Margareta.

-Margi, poți te rog să îmi îndrepți părul? O să-mi pun rochia de satin alb.

-Ești sigură, dragă? Rochia aceea este incredibil de elegantă și formală, chiar un pic vinage. Te duci la discotecă, la urma urmei.

-Nu, crede-mă, va arăta super. Mai ales că o voi accesoriza cu geaca de piele și bocancii cu lanțuri. Așa, nu va mai fi deloc de nuntă. E cea mai frumoasă rochie pe care o am, totuși, și chiar simt că trebuie să arăt perfect în seara asta.

Într-o oră, Luna era gata îmbrăcată, machiată, coafată. Se mai uită o dată în oglindă, repede. Da, ținuta chiar avea impact. Rochia, în tăietură babydoll, îi complimenta cum trebuie forma corpului, și decolteul ușor îi sublinia frumos sânii rotunzi, plini. Contrastul dintre alb și geaca neagră făcea satinul să pară și mai străluctior, iar picioarele drepte erau delicat tăiate de fusta până la genunchi și încăltările scurte. Își prinse la gât un lănțic cu un pandativ mare, o perlă albă încrustată printre onduleuri de metal. Apoi ieși din casă.

Îl sună pe Andrei, dar nu auzea ce zice în gălăgia infernală, care răzbătea până la ea în curte. Se întrebă, într-un val de milă, cum de reușea tatăl ei să adoarmă în astfel de condiții.

Cu un oftat, decise să îl caute ea singură pe Andrei, prin local. Traversă drumul și ajunse în fața clubului. Pe terasă, oameni se întindeau leneși la câteva mese. Intră în club. Spațiul era plin de fum, întunecat, numai barul luminat mai mult. Acolo îl văzu pe Grasu’, mixând băuturi din sticle colorate. Își făcu loc prin mulțimea de oameni care dansau frenetic, uitându-se după amicul ei. Ajunse în partea din spate a clubului, mai goală, cu oameni râzând veseli pe canapele.

Priveliștea de aici era minunată, dădea direct spre crestele muntelui. Dar luna era contrariată, și, încet-încet, un sentiment de dezamăgire își făcea loc în sufletul ei. „Dacă Andrei mi-a tras clapa pentru tipa aia?” gândi ea. „Nu mi-a mai făcut niciodată așa ceva.”

În aceste gânduri sumbre, nu observă un tip privind-o insistent de la o masă. Băiatul părea distant față de trăncăneala amicilor lui, și o urmărea fix cum dispare înapoi în mulțime. Se gândi că, în seara asta, era important să se agațe în vorbă cu necunoscuta atât de captivantă, atât de strălucitoare față de tot restul celor de aici.

Luna mai avea un loc în care să caute. Ieși din club, și urcă la mansarda de lemn a acestuia, acum goală. Nu-l găsi, însă, nici acolo. Îl mai sună o dată, dar avea telefonul închis. Îi lăsă, enervată, un mesaj furios. Pentru prima dată simți nevoia să fumeze o țigară, doar ca nu avea. Norocul ei, în câteva minute urcă Grasu’  cu un grup de persoane, și aprinse o țigară. Bine, arăta ciudat, dar Luna își zise ca probabil era doar mai mult tutun rulat.

Deși îl știa pe Grasu’,ca toată lumea, el nu o cunoștea personal, însă, când o văzu singură acolo, îî zise, făcând un semn către ce fuma:

-Bagi și tu?

-Sigur, zise Luna, și trase un fum, dar imediat începu să tușească.

-Asta nu e… zise ea, dar nu mai continuă.

Își dăduse seama, nu era tutun, doar că nu voia să își creeze o imagine proastă, declarându-și naivitatea de la început, cu voce tare.

-Încet, zise Grasu’, râzând, să nu te-neci. Uite, bea asta.

-Ce e? întrebă Luna, neîncrezătoare.

-Liniștește-te puștoaică, e paharul meu, doar vodkă si RedBull în el.

Fata bău, iar el continuă:

-Bine, încă două fumuri și dă-o mai departe.

Fulg de zapada

„Fulgii de zapada sunt doar firmituri de paine pentru vrabiutele ce n-au ajuns in tarile calde.”, zise, intr-o zi, o zana cu parul roz.

„Ba fulgii de zapada sunt pene ce cad din aripile ingerilor.”, contesta raza de luna.

Muntii sunt aici mai aproape de nori. Vantul orchestreaza printre brazi, facand sa freamate acele, suierand, cu fulgi de nea pe post de balerine, in mici tutu-uri albe pe care le prinzi pe limba.

Ce mult vrei sa prinzi si tu, ca zapada, sclipiri albe de diamant… Ce frig e afara! Ce-ti veni sa dansezi, taiata de inghet, pe melodia aspra a vantului? Asa, ca fulgii de nea. O viata se trezeste in tine. Demonilor neobositi li se stinge focul si se risipesc din aura ta. Miracolul zilei de iarna este tacut, sublim reducandu-te la armonie. Tu respiri adanc aerul pregnant. In timp ce expiri, tot pieptul ti se deschide sa primeasca inauntru aceasta zi de iarna.

El se apropie si iti respira gatul, buze dantelate inghitind tandru aroma pielii, si tu te topesti, te topesti, te topesti, ca un turture.

Luna

luna

Cred ca ma minti daca insinuezi ca cerul nu este roz, de fapt. Te plangi ca oamenii se zoresc pe strazi. Ca, in aceasta cursa, la linia de sosire aste scris: „Reveniti maine!”

Daca te-ai opri un pic sa te uiti spre cer, ai vedea ca este un sevalet pe care curge neintrerupt cerneala, irizatii trecand peste cobalt pal. Norii absorb, ca pete de vata, culorile sublime. In linia orizontului, luna, ca o tiganca, fura saruturi de la soare si se inroseste de pasiune. Se umfla toata, intr-un suspin rasuflat din inima. Fata i se insenineaza, gata sa-si depene fanteziile pe cerul noptii.

Nimeni nu te pune sa te uiti in jos.

Maine

angela

Draga Angela,

Inceteaza sa ma mai invinovatesti pe mine. Tot ce-am incercat sa fac a fost sa te invat sa zbori. Am incercat sa iti arat, tot ce visezi si contempli, se naste din stele. In schimb, ai plonjat, in plin aer de noapte, inapoi jos, spre luminile mecanice ale orasului, niciodata crezand indeajuns incat sa faci pasul spre infinit. Te-am privit dansand printre iluzii cu balerinii tai negri, ai renuntat la razele de lumina pe care ti le impleteam in par doar pentru ei.

Asculta-ma acum pe mine. Inca mai avem o sansa, deci tine-te bine in timp ce furtuna te inghite. Vei arde in flacari,da, dar adevarul e ca nu vei simti nimic.  Vei adora tragic focul, uitand ca te consuma. Prea ocupata sa umpli cu zgomotul lui inspaimantatoarea gaura neagra ce va deveni pantecul tau. E doar cel mai prost film, da.

Esti inchisa acum. Esti intre patru pereti albi de culoare, si ochii tai sunt legati. Pot sa-i descopar pentru tine. Dar va trebui sa crezi de data asta. Sa intelegi.

Doar pentru ca ei te-au sfaramat in bucati, nu inseamna ca trebuie sa devii ca ei. Nu te intoarce impotriva mea, nu ma lovi, uri si invinovati pentru ca te-am trimis aici. Da, asa e, eu te-am trimis. Doar ca nu puteam sa iti dau sa intelegi libertatea pe care mi-o cereai, fara sa te las fara mine, in mijlocul celui mai profund intuneric.

Nu vei intelege daca nu vei privi dincolo de pancartele lor pline de reclame orbitoare.  Vamile lor nu te pot opri cand ma ai, stralucind, in spate. Asa ca uita-te la stele. Tipa mai tare. Adu-le aminte ca esti aici, singura, si ca vrei acasa. La mine. Striga-ma. Nu-ti voi rapsunde la inceput. Nu pentru ca nu vreau.

Ci pentru ca vreau sa crezi cu adevarat, chiar si fara a intelege, ca stelele sunt mai orbitoare ca neoanele lor. Ca stelele sunt visele dupa care ai plecat. Si toate promisiunile electrice ale lumii sunt minciuni.

Trebuie sa intelegi ca, fiind cealalta parte din tine, ma doare ca ma invinovatesti pentru durerea ta, ca ma conjugi pentru moartea ta, la fel de mult cum ma doare sa te las sa simti toate astea. Dar va trebui sa ma ierti, sa ma doresti mai mult decat orice altceva, asa ca te las sa te descurci singura o vreme, pana ma vei iubi prea mult ca sa te zidesti de mine, oricate dubii ai avea ca inca mai sunt acolo.

Caci, daca nu sunt mai importanta decat orice pentru tine, vor stii ei cum sa faca sa mi te rapeasca iar de partea lor, exact ca ultima oara, la fel ca in prima, la fel ca de fiecare data.

Daca nu ma iubesti cum te iubesc, nu vom trece niciodata de vama.

Astept sa realizezi cat de libera esti deja, si ca totul merge perfect, conform planului pe care l-am stabilit.

Atat voiam sa iti zic. Vise placute acum. Si, nu uita, suna-ma cand te trezesti.

Cu drag, Ingerul tau, plangand peste tine cu ochii tai din viitor.

Nu ma gandesc la tine (3rd part)

Previous:

Ne-am mutat in alta parte. Inainte sa plecam de acolo baiatul cu vrajeala ce imi stia un crampei de poveste, cel cu care traisem un episod ce nu am dat ghes sa continue vreodata, mi-a zis, pe un ton acru:

-Ne mai vedem, poate, candva…

3.gif

Short story part three:

Noi toti, doar un moment pierdut

Ne aflam pe o terasa, sus, la etajul unei cladiri. Mie si Dianei ne era foame, aveam picioarele umflate de la cat strabatusem pe jos in acea noapte. Pe scurt, numai stare de asteptat trenul de dimineata, ce ne va duce acasa, nu aveam. De fapt, mereu ne prindea cate un miez de noapte atat de obosite, in vreun oras strain, fara sa avem unde sa inoptam, dar faceam de fiecare data aceeasi greseala, sa ne spunem ca vom rezista sa plecam odata cu rasaritul. Cred ca, dincolo de discomfort, vanam astfel de aventuri, erau pentru noi un joc care ne oferea mai multa satisfactie psihologica decat ar fi cantarit orice probleme se iveau in planuirea precara a escapadelor noastre.

Adrian si un prieten de-al lui erau cu noi. Melodiile de aici erau Black Eyed Peas, Dub Fx, Subcarpati si Robin and the Backstabbers, toate pe repeat.

Noaptea viselor. Eram oricum adormiti, dar tacerea din mine era mormantala, total absenta de ce era in fata mea, nu ma puteam opri sa colind prin minte. Alcoolul isi facuse pana la urma treaba, imi decatusase demonii ce ma bantuiau iar, de cateva zile, si aparent erau din cei mai rai, ca, atunci, traindu-le chemarea, picasem mai jos in abis decat ma asteptasem, mai adanc decat fusesem de ceva timp.

Eram pierduta in tacerea dintre noi, de la masa noastra, inconjurata de oameni indiferenti, colorati si aranjati, vorbind tare, dansand. Ma gandeam la viata. Imi parea ca, oricat crezusem ca mi-am iertat trecutul, nu o facusem in profunzime, ca altfel nu ar fi fost peste tot in jurul meu, eu da, una noua, dar repetand de fapt aceleasi lectii, ca si cum experientele pe care le aveam se transformau in tipare, apasand in sufletul meu butoane ce generau aceleasi intrebari, de parca nu as fi fost decat o papusa mecanica.

Vedeam cu ochii mintii cum alergam spre o prapastie, fugeam, dar tot de mine, fugeam crezand ca ma apropii, si ma apropiam de destin, crezand ca fug de el. Ma gandeam ca nu imi acordasem destula atentie sa imi aud adevarul, o viata pe care o strabatusem, ratacisem, si fiecare moment de tacere il umplusem, asa cum fiecare o face, evitand mesajul dintre clipe.

Si ce tipa tacerea prezentului? Nimic, asta e problema. Oameni, zei, jucandu-se cu propriile destine, reformuland viitorul, fara a-si putea transcede esenta, doar aceleasi filme, cu alte personaje.

Toti cautam o evadare din ceea ce suntem. Doar ca e ca si cum suntem un puzzle caruia nu putem decat sa-i rearanjam piesele in forme noi. Si aici e greul. Nu poti vedea mai mult decat ce esti deja.

Poate unii au descoperit ce este dincolo de noi, poate unii si-au raspuns la intrebare intr-un mod diferit decat cel pe care-l traim toti, fiind noi un vehicul pentru joaca dintre bine si rau, captivi in propria poveste, respirandu-ne propriile vise.

Poate. Dar au lasat in urma tacere. Au lasat in umra secretul. Acoperit de valurile de nesiguranta si intrebari.

Poate secretul e in noi. E un lucru de care fugim spre prapastie, vanand mereu vise noi, vanand mereu sa nu fim ceea ce suntem.

Oamenii din jur, o adunatura de personalitati colorate, dansau si radeau, ma gandeam ca, in ciuda escapadelor mele excentrice cu Diana, nu mai facusem asta de mult cu adevarat. Afara din capul meu, pierzandu-ma in ceilalti, cu totii traind aceeasi stare molipsitoare. Eu eram de mult timp intr-o calatorie prin mine, aveam multe de rearanjat in haosul pe care il produsesem de ceva ani, intelegand atatea, si gresind, ca nu ma credeam sa fiu raspunsul la propriile mele dubii.

Si in seara aceea nu puteam sub nici un chip sa inteleg cum altii nu sunt atat de pierduti in profunzimile lor ca mine. Imi dadeam seama doar ca m-am infundat rau in tesatura sufletului, acolo unde era mai neagra noaptea, ca plantasem multa samanta de intuneric de ceva timp.

Nu ma gandesc la tine (2nd part)

 

Previous:

-Pare ca v-au catalogat de mult. Dar nu e ok sa reduci vieti intregi in judecati simple. Eu stiu ca s-a simtit mai mult dacat vad ei viata ta, pentru tine nu a fost asa usor. Pentru nimeni nu e, pana la urma. Dar tie vreau sa-ti aud povestea.

-Incepe tu cu a ta.

 

Short story part 2:

Lacrimi de zgomot orb

nu ma gandesc la tine.png

Eram prea mult in mintea mea, si din povestea lui n-am retinut decat ce imi soptea tacerea dintre vorbe. ( Avea impresia ca imi face o favoare, sa uit de ale mele, daca ne-o tragem in seara asta. Credea ca va fi o spovedanie de noapte ce ne va spala raurile de pacate, sa ne trezim mai impacati cu noi a doua zi) Credeam cand zicea ca observa lumea, dar ma intreb daca chinul lui nu era ca nu putea sa isi ierte raceala din el, care ii impletea viata in cantece de durere surda. In timp ce vorbeam, ii judecam cuvintele, miscarile. Si ce-mi spuneau ele de fapt era ca voia sa dea un sens mai mare vietii lui, stiind ca toti suntem intr-un fel destinati sa ne pierdem in uitare, si durerea pe care o amutim sa nu mai insemne nimic in atatea valuri. Apoi m-am surprins intrebandu-ma daca gandeam toate astea despre el, sau de fapt, despre mine.

Si, apoi, ce cautam aici, abordandu-l? Nu voiam inca unul care sa ma streseze mai tarziu. Multi, nici unul destul, toti trecatori. Ce sa mai fac cu inca un one night stand? Caci, mai mult decat atat, nu era un tip cunoscut intr-un bar cel in masura sa pretinda.

Diana ma sunase de cateva ori, dar nu am vazut pana nu am scos telefonul din geanta. I-am spus unde sa ma gaseasca, si a aparut cu baiatul care avea bucurii pentru ea, Adrian. Eu tocmai imi concuzionam in fata baiatului necunoscut povestea mea. Ei trageau sa plecam, iar necunoscutul mi-a cerut facebook-ul, dar nu i l-am dat.

Apoi, cuprinsa subit de un val de durere pe care nu-l puteam numi, am iesit in fuga din local, izbucnind in hohote de plans pe o banca, in strada.

-Angi, nu mai plange, ca imi dai si mie, ce ai? tot zicea Diana, venita dupa mine tinadu-ma de maini.

Adrian se certa cu acel tip necunoscut, eu incercam sa ii explic ca nu m-a suparat cu nimic el, dar de ce sunt suparata, nu stiam sa-i zic. Povestea era prea complicata ca sa pot s-o rezum la repezeala, iar zidurile mele ma impiedicau sa formulez explicatii, oricum.

Ne-am mutat in alta parte. Inainte sa plecam de acolo baiatul cu vrajeala ce imi stia un crampei de poveste, cel cu care traisem un episod ce nu am dat ghes sa continue vreodata, mi-a zis pe un ton acru:

-Ne mai vedem, poate, candva…