Pisica de Chesire

Povestea mea incepe după ce am fost culeasă de pe stradă de un student la geologie. Am locuit câteva luni în garajul lui, unde își pierdea vremea cu mulți prieteni. Oamenii veneau, stăteau câteva ore și o tuleau, la toți li se cășuna să mă ia în brațe și alinte. Era întuneric acolo, tot felul de desene făcute de cariocă fosforescentă împodobeau pereții. Un geam mic strecura prin cameră lumina felinarului de Afară, de unde venisem.

Băiatul m-a dus la doctor, mi-a luat mâncare (și m-am îngrășat, că mă hrăneau toți care veneau la el), jucării pe care să-mi ascut gheruțele, a avut grijă să nu-mi lipseasccă apa și nisipul. Cel mai mult îmi plăcea de o fată, avea părul lung, mă distram ascuțindu-mi gheruțele în el, ea nu zicea nimic, dar mă mângâia, mă pupa între ochi și mă iubea mult.

Într-o zi m-a urcat cu ea în taxi. Mi-a șoptit ca să mă liniștească, în timp ce mă uitam pe geam:

-Nu plânge pisu, Ștefan nu te mai poate ține, îți trebuie o casă adevărată, nu beciul ăla, iar eu am să ți-o ofer.

Când am ajuns în apartamentul ei, imens față de garaj, m-am speriat și câteva ore mă ascundeam când o vedeam, dar aveam grijă să explorez pe îndelete noul loc când nu era prin preajmă. După ce am văzut că mă hrănește ți îmi dă apă, am început să mă apropii de ea. Ea mă chema zâmbindu-mi cald și întinzându-și palmele.

Am adormit pe picioarele ei, torcând. În câteva zile, am fost lădată că știu să fiu educată, am învățat reguli noi, și cred că sunt și mai cultă acum, de când dorm pe rafturi de bibliotecă.


Pisu, dacă tot ești a mea acum, o să te cheme Chesire, un  nume de carte, după pisica zâmbăreață din Țara Minunilor.

Reclame

Destin

M-am dus iar la el a doua zi.

Nu fii gelos.

M-am dus pentru că știu că are nevoie.

Că mă iubește sincer, de puștoaică.

Știe că vin la el nebună, zănatecă.

Mă va lăsa din nou să-l joc.

Îl voi fuma, voi pune ce muzică vreau, vom vorbi mult.

Îi voi citi tot ce-am scris despre tine.

El va suferi să vadă iar

și iar

și iar

că tot tu ești muza mea, chiar dacă pe visele vândute de el.

Să audă cum lumina răsăritului ne-a prins îmbrățișați.

Adormiți în mașină.

Eu mă trezeam să te alint în răstimpuri.

Pielea ta mă fermeca.

Tu te-ai trezit să mă săruți, apoi iar ai adormit.

Nici măcar nu-mi bat capul să te conving.

Amândoi suntem deja conștienți de propriul destin.

apă

Lasă-mă, într-o dimineață pustie de toamnă, să respir prin apă.O să mă duc la cea mai apropiată fântână arteziană din parc,o să intru sub jetul ei, o să captez emoția mea in stropii ei, ce cântă și dansează deopotrivă

acum, pe rtimul sufletului meu. Intră încet prin pielea mea, curgând în sânge. Devin emoțiile ce mai devreme le-am proiectat în ea.

Îi șoptesc:

-Lasă-mă să transform tot ce-am văzut și voi vedea vreodată în fluturi, să pun aripi viselor mai frumoase, să le tai pe cele ale viselor mai dureroase, cărora le-am dat zborul să mă poarte pe culmi de disperare. Dă-mi să scriu numai cu roua de pe flori, și trezește în mine același cântec care se aude prin crusta cochiliilor.

Iar stropii răspund.

O lumină aurie mă inundă până uit să mai respir. Simt că iubirea e răspunsul la orice întrebare. Numai dac-ar exista una, de fapt!

Toții pașii mei prin lume i-am colorat în umbrele focului, precum demonii și culorile ispitelor lor.

Dar am iubit totul cum numai un înger putea.

Tot ce merge mai prost e că îmi țin greșelille în întuneric, căci n-ai idee cât de ciudat e să le privești în ochi

fără a clipi.

Sentimentul de azi #4

Azi pentru mine este despre acele vise cu ochii deschiși, când conștiința se dilată și simți dincolo de cuvinte, îți simți sufletul și cum ești menit să fii, chiar dacă nu poți înțelege.

Azi este despre a vedea fără să te uiți, a înțelege fără să întrebi.

Azi este despre cum marea este compusă din fiecare val, și cum fiecare val se lovește de țărm doar ca să se întoarcă în mare, pentru că în realitate unul nu este niciodată despărțit de tot.

Azi este despre acele vise cu bătrâna învârtind povești de copii în lăcașul ei subpământean. Sau cum am găsit-o, căutând-o, în mijlocul iernii. Cum o visez când o chem.

Azi este despre când energia kundalini se simte ca un dans pornind din șolduri.

Azi este despre cum nu-mi mai e frică de întuneric, ci îl găsesc reonfortant.

Este despre când manifest abundență, și despre a mulțumi când o primesc, pentru că știu că nu ține de mine. Ține de ceva mai puternic ca persoana mea, dar care o conține și iubește în totalitate.

Azi este despre a-ți aminti că da, viața este numai despre tine, dar să nu uiți că în același timp n-ai nici o putere singur.

Este despre cât de grăitoare este tăcerea în meditație, că uneori nici nu-ți vine să mai deschizi ochii la lumina realității, atât de anostă față de ce-i înăuntru.

Este despre subpământean și ancestral, rădăcinile pe care le iubesc acum și sunt recunoscătoare că le pot vindeca prin mine.

Azi mulțumesc pentru toate acestea și vă urez și vouă zile asemenea.

Azi este despre Kildine, un frumos basm românesc, dar puțin cunoscut, cu o prințesă ce s-a născut sălbatică într-un regat dominat de rațiune, și cum “vrăjitoarea ce rea” a blestemat-o cu cel mai frumos dar, care a condus-o pe Kildine în singurătate în grija a 12 vulturi, până s-a întors acasă și a devenit regina mult iubită, învățând regatul că și umbra are rostul ei, pentru că în inimă este cel mai întuneric.

Azi este despre Loba, bătrâna deșertului care strânge oasele lupilor și când are un schelet complet, îl readuce la viață. Precum ne vindecăm noi cu adevărat, tămăduind rând pe rând fiecare bucățică.

Întreabă stelele

Și, cum trece timpul, cu atât mă zbat mai mult să-i dau o clipă de răgaz, să privesc mai cu zel apusurile și amintirile dulci. Uneori, îmi pare ca aripile mă poartă în plonjare liberă pe curentul vieții. Iar vântul îmi înfoiază penele pe tărâmuri necunoscute.
„Hei, uite ce lucru simpatic și inutil am găsit.” , mi-ai zis.” E o aplicație care îți arată stelele în zona în care stai.”
„Uau! O hartă a cerului?”
Căt iubesc stelele!Ei sunt părinții divini ai dorințelor mele. I-am zis să-mi dea și mie aplicația. Voiam să văd dacă pot ghici în harta celestă de soarta are a-mi da sau a-mi lua plată. Vezi, m-am reîncarnat de sute de ori într-un singur început firav de viață. Iar plexul meu solar rămâne o gaură neagră.

Și noaptea în care ai fost închis a fost timpul deciziei tale…

Tăcerea sacră din suflet poate lumina calea pe care se merge cu destinul. Semnificația lui stă ascunsă în astfel de nopți adânci, străbătute de taine stranii, pe care numai cel ce nu se definește prin iluzii le poate vedea. Noaptea își are trilul ei magnetic, cu care se contopesc doar cei ce știu s-asculte.

Vântul, ce învelește mângâietor trupurile, foșnind cristalin printre  frunzele copacilor, este mai viu decât în alte seri. 

Cei ce urcă pădurea până în vârf sunt cei ce au învins fiarele din ei, pe aici pot urca decât cei cu firea neimblânzită și cu picioare prin mii de locuri încercate, cei cu mintea deschisă la noi orizonturi, cei cu inima pură.

Aceia, ținându-și fețele plecate în umbra vălului, sunt ghidați de razele lunii pline, împletindu-se dantelat cu tăcerea din sufletele lor. Își strâng bucuria ca un halou de lumină în jurul lor, până ce ajung.

În spatele acestor porți stau închise, învăluite în ceață, toate cuvintele infinite lăsate de strămoșii lor ieșiți din timp. Cei ce intră acum în lăcașul de oase și creneluri văruite știu că nu mai pot ieși până la răsărit. De multa vreme se spune că le vine la toți rândul, iar cel ce va deschide ochii spre a privi în interior va afla, în dansul cromatic, de fluturi, al vieții, drumul spre acest templu sfânt.

Ochii celor ce caută acum printre gravurile risipite pe morminte lucesc de intensitatea unei dorințe ce taie  prin nebănuit, fără frică. Ei știu de pe acum  că limitele sunt doar vraja din plasa seducătoare de vise a nopții.

Adânc sub piatră sunt coborâți să vegheze păpușarii lor din altă lume.

Păpușarii croiseră acești oameni după chipul și asemănarea lor, și le dăruiseră grădina universului ca să vadă cu ochii lor măreția ființei. Mai mult decât atât, păpușarii, iubindu-și creația mai mult decât orice, doreau ca aceștia să aibă puterea să creeze la fel cum au fost creați. Pentru a împlini această misiune, păpușilor li se dăruise grădina  și libertatea de a o stăpâni, dar fuseseră spălați în uitare, astfel încât cunoașterea numelui din care au izvorât, odată pierdută, vor putea alege dacă să caute adevărul etern, croindu-și o lume din propriile hățișuri ale destinului, sau să rămână orbi, purtați de soartă ca un fulg de nea în bătaia vântului.

Cei ce învățaseră să manevreze destinul, învățaseră să vadă culorile lumii ce și-o doreau născută mai întâi din întunericul lor lăuntric. Acolo, în ei, descoperiră cum să contracte viața la tăcere, astfel încât să audă ecoul numelui de mult pierdut.

După  acest  cuvânt se uitau pe morminte oamenii de umbră cărora le fusese sorocită cheia templului în această noapte. Iar când își găseau sălașul propriului păpușar,  imprimau pe frunte de pe piatra lui simbolul ce exprima în esență propriul adevăr.

Psihoze colective în film și literetură

Zilele astea m-am ocupat de contribuția mea la un proiect de facultate legat de psihozele colective (tulburări la nivelul personalității și comportamentului grupului uman). Probabil am adormit cu grija materialelor pe care aș putea să le propun, în timp ce ceilalți colegi mi-o luaseră deja înainte cu o groază de informații ce îmi limitau mie research-ul. Soluția care a produs declicul a fost visul meu cu nuvela Alexandru Lăpușneanul și scena manipulării mulțimii de țărani de către acesta.

De aici a pornit o adevărată furtună de idei și căutări, toate centrându-se pe problematica psihozelor sociale, induse sau nu de un lider, așa cum apar ele portretizate în literatură sau filme. Unele din descoperirile pe care le-am găsit mi se par extrem de interesante, și îmi îngădui plăcerea  de a le împărtăși cu voi, cred eu ca vă vor trezi curiozitatea și stimula „autostrăzile neuronale.” 🙂

1.Alexandru Lăpușneanul este prima nuvelă istorică din literatura română, de asemenea și prima care introduce personajul colectiv, mulțimea.

De fapt, Costache Negruzzi realizează cu măiestrie un profil psihologic al mulțimii, cât și al conducătorului manipulator, tiran, și a legăturii dintre cele două.

O gloată de oameni de rând se strânge la porțile domnitorului, din simpla curiozitate de a afla de ce acesta a ucis la un festin mai mulți boieri. Profitând de ocazia de a manipula mulțimea în scopurile proprii, Lăpușneanul decide să o instige împotriva lui Moțoc, un boier de care voia să scape.

Mai întâi, mulțimea se trezește dezorientată în fața întrebării “ ce vor și ce cer”, lansată de domnitor. În spirit de turmă, ei încep să strige primul slogan auzit, rostit de un instigator al domnitorului, care se naște pe buzele tuturor până ce devine o emoție colectivă. “Capul lui Moțoc vrem!”

Psihologia de grup este conturată prin mișcarea trupurilor care se adună încet, din nevoia unității de acțiune, constituindu-se treptat într-o singură ființă: “Începu a se strânge cete-cete”, “Toate glasurile se făcură un glas.”

Simbolică este și replica lui Alexandru Lăpușneanul referitoare la țărani: “Proști, dar mulți.”

2.Romanul 1984 a lui George Orwell hiperbolizează viitorul sumbru al succesului regimurilor totalitare, scris într-o epocă în care acestea abia se conturau pe scena politică a lumii.

În lumea fictivă a romanului, Oceania, conducătorul politic, numit Fratele Mai Mare, este cel care manipulează sforile societății, folosind propaganda ca mijloc de supunere a maselor.

Controlul social se realizează mai ales cu ajutorul tehnologiei- televizoare, microfoane și computere- manevrând total informatia pe care cetățenii Oceaniei o primesc și o transmit. Sloganul principal pe toate pancartele este : “Fratele Mai Mare te vede!” De asemenea, Partidul educă copiii, tot prin programe de manipulare prin îndoctrinare, să își spioneze părinții, raportând orice probleme observate de neloialitate împotriva Partidului.

3.Nosedive- episod din Black Mirror.

Apare o lume a viitorului dominată de de rețelele de socializare. Folosind implanturi de ochi și telefoane mobile, oamenii dau automat o notă de la 1 la 5 stele persoanelor cu care interacționează , chiar și la prima vedere (ex: vânzătorul de la cafenea). Psihoza colectivă se observă clar din denaturarea relațiilor umane. Deoarece ratingul unei persoane afectează significant statusul lor socio-economic ( slujba pe care o au, casa pe care o dețin, totul se plateste în like-uri), sistemul încurajează relațiile nesincere și aviditatea de a fi o persoană plăcută în aparență, fără a da prea multă validitate sentimentelor personale. Potențialul degradant al acestui sistem este portretizat de Lacie, care, pentru a obține un apartament de lux, trebuie să își mărească statutul și popularitatea. Ea crede că a găsit această oportunitate când o prietenă de-a ei din copilărie o invită să țină un discurs la nunta sa, loc în care se vor strânge mulți oameni cu note de 5 stele. Printr-o serie de evenimente ce o dau peste cap, în febra de a ajunge la nuntă, ratingul lui Lacie scade la zero. Este închisă, și cipul care era conectat la sistemul de rating îi este scos. Scena finală este zguduitoare, când tânăra își varsă toată furia pe tipul din celula de lângă, amândoi țipând unul la altul, simțindu-se în sfârșit eliberați de presiunea socială, liberi să își exprime neplăcerile și angoasa fără a fi notați negativ.

 

Bun, acum o să vă rog pe voi să porniti discuția pe acest subiect. Voi ce exemple de astfel de distopii cunoașteți? Ați întâlnit cazuri de danturări ale percepției colective în jurul vostru? 

Aștept cu drag părerile voastre. Sper ca v-a plăcut acest articol!

 

Despre mitul si iubirile romane

Noi purcedem dintr-o scenă în care nu existăm. 

Omul este ființa căreia îi lipsește o imagine.

Fie că închide ochii și visează în noapte, fie că îi deschide și observă cu atenție lucrurile în lumina pe care o revarsă soarele, fie că privirea lui se abate și rătăcește, fie că își plimbă ochii pe cartea care o ține în mână, ori, așezat în întuneric, urmărește un film, fie că se lasă absorbit în contemplarea unei picturi, omul este o privire dornică, care scrutează o altă imagine dincolo de ceea ce vede.

Pascal Quignard este un autor francez contemporan. Atras, datorită influenței familiale, de limbile și culturile antice greacă și latină, a fost de mic pasionat de lectură și a studiat filozofia.

L-am descoperit prin cartea „Sexul și spaima”, care, trebuie să avertizez, discută un subiect destul de straniu și sensibil. De aceea, dacă ar fi să racomand cartea, aș recomanda-o doar persoanelor cu minți cât mai deschise și gândire critică, care nu se vor lăsa deranjați de pledoaria aberantă, destul de controversată a lui Quignard.

Cartea cam bate câmpii din perspectiva mea. Aș numi-o deopotrivă obsesie și psihoză în litere, altfel nu îi pot da sens. Practic, împletind mitologia, istoria, etimologia limbii și arta romană, studiul oferă o viziune despre libertățile și constrângerile sexuale în cultura mai devreme numită. Teza lucrării pare să se învârtă in jurul a trei mari premise: în primul rând, „virtutea” romană nu se referă la nimic altceva decât la virilitatea masculină; apoi, sexul nu era legat de iubire, sentimentalismul in relații amoroase fiind o „victorie a desfrâului”; în cele din urmă, apare o paralelă între iubire și moarte (Eros si Thanatos):

Dorința și teama sunt de aceeași origine. […] Dorința ca și moartea își „fascinează” prada în aceeași maneiră pietrificatoare. Vrabia amenințată de un șoim se precipită spre ciocul prădătorului și astfel- spre moarte. Aceasta e fascinația: ceea ce grăbește spre moarte pentru a scăpa de spaima pe care o trezește.

Dorința este teama.

De ce am scris, ani în șir, această carte? Pentru a înfrunta misterul: pl[cerea este puritană.

Plăcerea face invizibil ceea ce vrea să vadă.

Plăcerea smulge vederea din ceea ce dorința nu făcuse decât să înceapă a dezvălui.

Atu-ul cărții este că este scrisă melodios, m-am distrat extăgând o groază de citate care sună bine din ea. Dizertația filosofică este interesantă, doar că paralela cu romanii si grecii mi se pare trasă de păr, de parcă, ar încerca să plieze orice mărturie a acestei culturi pe ideea lui.  Poate am o astfel de impresie și  că ideile sunt dubioase, nedistilate, și aplică anumitor personalități ale Antichității idei pe care nu le-am mai întâlnit interpretate, în maniera aceasta, cel puțin,

Fascinația este percepția ungiului mort al limbajului.

Când marginile civilizațiilor se ating și se încalecă, se nasc controverse.

Această lume, în care nu există decât tată (în afară de Venus, o lupoaică și fantoma Reei Silvia), nu este decât o haită de lupi. Lupoaica este animalul totem. Lupa- adevărata mamă a lui Remus și Romulus. Lupa este alt nume pentru prostituată.

Tiberiu pretindea că vede pe întuneric. El susținea că vedea ceea ce alți oameni nu văd. Ce se află în adâncul nopții? Nictalopia este legată de pornografie. În beznă se afla ceea ce ascest om ținea de urechi. Acest om era un lup.

Platon spunea că spaima este cel dintâi dar al frumuseții. Eu adaug, spunând că al doilea dar al frumuseții este, poate, ostilitatea față de limbaj.

Timpul grăbește. Moartea palpită în toate lucrurile.

Pictura este țărmul regretului după realitate.

Ce reprezină lumea? Urmele lăsate de un val când marea se retrage ușor.

Fiecare dintre noi este un erou, care în fiecare noapte coboară în hades, unde devine propria imagine…

O alergare este ea însăși o „nebunie” a mersului, și omul care aleargă nu se poate opri dintr-o dată fără să cadă…

Religie

44025045_527447941061838_4217286623403966464_n.jpg

Nu pot explica ce simt pentru tine. Îmi înghit nodul din gât cu vorbe amuțite. Ai o lumină stranie, ca și cum o ceață purpurie te-ar învălui. Văd cum îți țârșâiești în spate aripile. Un înger pe pământ, ce-și rupe penele. Am o iubire înecăcioasă pentu tine. Ești o stea căzătoare, dar eu sunt lut.
Într-o seară, ai rupt o pagină de Apocalipsă dintr-o Biblie mică, și ai umplut-o cu tutun.
-De ce-ți faci din țigări un ritual de a arde blesteme? te-am întrebat.
-Nu ard blesteme, ci profeții. Știi ce se întâmplă când îți ucizi propria imagine dintr-un episod de timp?
-Nu.
-Partea aia din tine ți se întoarce în suflet. Când mori într-o lume, te întregești un pic mai mult în alta.
-Arată-mi calea spre toate aceste emoții pe care le trăiești. Tot așa. Din nou și din nou. Arată-mi cum să dilat clipele până devin pelicule de eternitate.
Zi după zi, într-un ciclu infinit de giuvaieruri celeste urcând și coborând, ajunsese dependentă de  libertate, decupându-și sufletul ca să sângereze raze de lumină.
Pe mine mă învăța cum să ard în întuneric.
Noi eram două păpuși, ne puneam în scenă teatrul pentru prima dată. Intr-un anotimp, tu ți-ai legat ațele roșii de mine ca de un păpușar. Acum te zbați. Ai făcut un legământ pe care îl vei retrăi vieți la rândul. Pe de altă parte, acum ceva timp îți promisesei vidul la finalul firului cronologic.
Luna te hipnotizează. Ai căzut de pe cerul ei și nu știi când o să mai ajungi acasă.
-Ce cauți în lumea asta de insurgenți? te-am întrebat.
Tu ai răspuns:
-Îmi plac drumurile ei întunecate. Cred că, fără să văd în penumbra de unde am venit, voi reuși să-mi construiesc un nou acasă de lumină, așa cum luna se împodobește cu raze de soare. De aceea, am urmărit iepurele până în Țara Minunilor. Într-o zi, să mă descurc în noapte mă va pregăti să fiu regina pe Tărâmul Tinereții fără bătrânețe și Vieții fără de moarte.
Te regăseam în melodii de Samurai. Aveai yantre* tatuate pe brațe, spuneai că reprezintă zeițe indiene, toate fețe ale femininului cosmic, Shakti.
Iată ce spuneau despre tine:
1) Tara, cea care empatizează cu suferința celuilalt. Așa cum tu nu trăiești nimic de -al tău, mută, atentă doar la suferința altora.
2) Tripura Sundari, când te impresionează ceva frumos. Ca toate reveriile pe care le ai, te pierzi dincolo de propriile limite într-un apus, niște bețișoare parfumate, o melodie cu beat mișto, o carte, un drum cu mașina în noapte sau să înoțî în mare.
3) Matangi. Te lați purtată de cuvinte puternice, biciuindu-ne pe toți în față, cu o fărâma din întunericul pe care-l porți în tine.
3) Kali. Îți reamintește că niciodată nu ți-ai învățat lecția. Ce e uscat, trebuie aruncat, până nu se ofileste toată grădina.
Vezi câte știu despre tine? Dar până la tine nu am știut că îngerii sunt niste găuri negre. Absorb magnetic energii din noi, ceilalți.
Ai plâns iar.
Ai fața palidă și ochii înroșiți.
Văd în ei prea multe lucruri care dor. Aș vrea să poți să vezi și tu în ai mei.
Shhh…
Închide ochii și blochează imaginea asta terifiantă.

Accidentul

Hei, ce faceți? Vreau să împărtășesc cu voi o poveste îmbârligată, poate tragică, care m-a lovit atât de intens încât abia după o analiză amănunțită, de mii de rânduri scrise, am ajuns să o „pun în sertărașe potrivite”, deși m-a lăsat cu atâtea întrebări, încă.

După o dup-amiază de duminică, în care mi-am petrecut timpul, mai mult ca să treacă, citind pentru facultate „Psihologia manipulării” de Robert Chiadini, am plecat să mă întâlnesc cu o prietenă, să mergem la film. Era vreo 21:30.

Poate tocmai ce citisem în ziua respectivă m-a făcut să reacționez la un incident într-un mod diferit față de cel pe care l-aș fi avut de obicei.

Mă oprisem la un pasaj din carte care relata despre omuciderea unei anumite Catherine Genovese, fugărită de atacator pe străzile New York-ului, în timp ce strigătele fetei și toată larma ar fi fost percepută de nu mai puțin de 38 de vecini care nu au ridicat nici un deget să oprească incidentul.

Explicația pentru acest comportament, aparent crud și antisocial, face un capitol întreg în cartea despre automatismele din gândirea noastră care pot fi manipulate în contexte sociale. Aici, este vorba despre principiul validării publice. Practic, Chiadini zice că, în situații de incertitudine, tendința este de a urma reacțiile majorității pentru a decide care este cel mai bum comportament. Dacă, în cazul unei posibile urgențe, nu ești sigur de gravitatea situației și observi că ceilalți nu acordă importanță incidentului, tinzi să treci mai departe la fel de neimplicat, considerând, pur și simplu, că nu exista cu adevărat o urgență.

Cu această informație și multe altele jucând ping-pong prin mintea mea, observam că mă apropii, în intersecția de la Baba Novac, de doi tipi lângă o mașină trasă pe dreapta, aducându-și injurii și lovindu-se.

M-am gândit pe loc că sunt singurul martor, întrucât nu mai era nimeni pe stradă. Mai târziu, revizuind la rece situația, mi-am dat seama că erau o groază de mașini oprite la semafor care pur și simplu ignorau incidentul.

În febra care îmi cerea mie, pe loc, o reacție cât de cât rapidă, am răspuns împinsă, cumva, de informațiile asimilate în acea zi și am decis să mă implic, chemând poliția.

Pentru a explica ce s-a întâmplat mai departe, o să numesc personajele povestirii Andrei și Bogdan.

Ce m-a determinat la acțiune a fost fervoarea cu care Andrei făcea gălăgie în milocul străzii, țipând la Bogdan. Bogdan încerca să plece, dar Andrei s-a urcat peste el în mașină, cărându-i șuturi și pumni.

Tot Andrei a fost cel care mă îndemna să chem poliția, în timp ce Bogdan mă ruga insistent să nu o fac. Presată, am decis sporadic să o chem, întrucât Andrei îl tot lua la pumni pe Bogdan, care avea deja fața umflată.

La un moment dat, în așteptarea care a precedat venirea poliției, Bogdan a dat din nou să plece, oprit de Andrei, care s-a urcat și el în automobil, și a reușit să iasă de acolo cu cheile de contact ale lui Bogdan, ce țipa în urma lui:

-Ăsta e furt! E ilegal!

În timp ce se apropia sosirea echipajului, cei doi s-au mai calmat. Mai bine zis, Andrei s-a calmat dintr-o dată, începând din ce în ce mai mult să se plieze pe un comportament, din prisma mea, civilizat, adică nu îl mai fugărea, înjura și bătea pe Bogdan. Bogdan părea în sine mai liniștit, doar încercând să se apere de toată situația, puțin șocat, ca și mine, de altfel.

În minutele următoare mi-a fost dat să ascult și povestea evenimentului dintre ei doi:

Andrei: M-a lovit la semafor. Eram pe verde, el conducea cu 150 la oră, și nici nu voia sa oprească, voia să mă calce, să treacă peste mine. Cred că mi-a sucit și glezna, n-o mai simt, zise, țopăind agitat pe picioarele cu care mai devreme îl fugărise pe Bogdan.

Apoi, împingându-l spre mine pe șocatul Bogdan, spuse:

Andrei: Uite, poți să-l simți, e și beat, miroase-l!

La care:

Bogdan: Nu-i adevărat, nu a fost chiar așa. Am băut două beri, da, am vrut să îl duc la spital, dar mi-a cerut bani, un milion, și când nu i-am dat a început să facă scandal.

Restul timpului a trecut cu ei ciondănindu-se, dar fără să mai fie violenți.

Bogdan: Uite ce mi-ai făcut, mi-ai făcut cel mai mare rău că ai chemat poliția… zicea câteodată, eu încercând să îl ignor și să mă bag cât mai puțin în situație.

Chemasem poliția în rolul de martor obiectiv al unei bătăi și mă gândeam, în sinea mea, că nu avea nici un sens să le aud poveștile în situația dată.

Prezumția mea s-a adeverit când a sosit poliția. Mie mi-au cerut buletinul, și m-au lăsat să plec fără să mai aibă nevoie de aportul meu. În timp ce Andrei își revărsa deja precipitat povestea poliției, Bogdan, mă presa să „zic exact ce-am văzut.”

Deja cu un fel de milă pentru Bogdan, mă gândeam că Andrei o să tragă toată situația în favoarea lui, mie fiindu-mi clar că amândoi își aveau câte o parte din vină. Chiar dacă poliția părea să nu vrea mai mult de la mine, am reușit să zic sporadic că motivul pentru care sunasem la urgențe fusese violența lui Andrei față de Bogdan.

Am plecat apoi mai departe, spre cinema, lăsând în urmă două echipaje de poliție, un tip scandalagiu, un șofer care, observând mai pe la sfârșit, avea mașina înmatriculată în Sibiu și un pui de mâță la bord, pe care îl alina în răstimpuri.

Asta a fost scena care, fără să o justific pe moment, mi-a înmuiat un pic inima, deși încercam să dau dovadă de sânge rece.

Puiul de mâță, singura victimă fără vină, speriat de violență. Începeam să-i țin afectiv partea lui Bogdan, imaginându-mi cum bătuse atâta drum ca să ducă un pui de pisică în cadou unei prietene. Băuse, vesel, încântat de idee, undeva pe drum, deși beat nu părea, și cine știe ce accident la care nu luasem, de fapt, parte, îi dăduse planurile peste cap. În acest scenariu, îmi răsunau cuvintele lui în minte: ” Mi-ai făcut rău.”, „Uneori vrei să faci bine, dar tot rău iese, la fel cum am făcut noi doi.”

M-am întrebat: Bogdan are dreptate să mă facă să mă simt vinovată? De ce m-aș fi simțit? Făcusem, în definitiv, un lucru corect.

M-am întrebat apoi dacă i-am făcut rău unui om. Analzând situația, mi-am zis că era și vina lui, iar răul nu putea să fie mai mare decât merita, și nici acela nu avea să fie chiar așa de tragic, în capul meu. Mă gândeam că și el, tot repetându-mi mantra „Mi-ai făcut cel mai mare rău.”, hiperboliza situația, fiind în stare de șoc.

Sper că se vedea clar și faptul că Andrei, din cine știe ce motive (poate pentru că nu reușise să ia mită de la Bogdan?) exagera inutil situația, țopăind bine-mersi pe piciorul rupt.

Cel mai important, lăsând la o parte tragi-comicul celor doi, eu în ce stare mă pusesem chemând poliția?

Păi, personajele fiind altele, adică nu Andrei, care era mulțumit că îi împlinesc dorința de a suna la 112, și nici Bogdan, care îmi dădea totuși impresia unui om la locul lui, puteam să mă pun într-o situație de risc pe mine. Doi oameni agresivi, și eu, o fată, singură pe stradă, intervenind între ei….

Reacții în lanț pornite de la o carte pe care o citisem în acea dup-amiază. Mi se pare straniu. Voi cum ați fi reacționat în locul meu? Care ar fi fost emoțiile, găndurile voastre?

Lăsând la o parte chestiunile despre cursul vieții și psihologia celor doi pe care am ajuns, în consecință, să le disec mental, am rămas și eu uimită de obiectivitatea de care am dat dovadă sub presiunea acestui eveniment ciudat. Mi-am descoperit niște limite psihologice pe care le-am depășit, deși în trecut le aveam.