Te rog, iubește viața, și va fi nesfârșită

La 6, priveam cu soarele se oglindea în mare. Leganda spune că podul tălăuzitor, creat din lumină pe valuri, este drumul către comaora piraților.

Mare în care înecasem părți din mine și acum o iubeam cu milă, ură sau regret.

Nostalgie.

Îmi țesusem o pânză din valuri peste ochi, de vise cu ochii deschiși, cu frică să mă trezesc vreodată.

Valuri, valuri.

Înghițindu-mi miile de iluzii în dansul lor etern, minte purtată departe…

Marea purta în largul ei sufletul unei copile. O tânără curajoasă, care avea tăria să creadă că e invincibilă. Dar care nu se rupsese de lumea ei încă, să înțeleagă că e doar un fulg de nea între mii și mii, creeându-și drumul să se afunde în aceeși pătură uniformă de zăpadă.

Valurille îmi poartă visele pictate pe porțelan, din sufletul copilei ce eram odată.

Rămâne să cred în cea mai bună parte a fulgilor de nea.

Că oamenii sunt îngeri căzând, ce își sculptează, în căderea lor, aripi să urce înapoi. Ca fulgii de zăpadă, dansând pe aripi de gheață, ciocnindu-se în învălmășeala lor frenetică, până ce se contopesc cu toții în liniștea de la care au plecat, pe Pământ.

Eu cred că lumea s-a înfăptuit din mare, și privim cugetători spre orizont, fără să știm că acolo ne așteaptă tot o mare. O să ne spele cu totul, de parcă am fi niște biete fire de nisip.

Până la urmă, aici e frumusețea, să fii transparent e inevitabil și mulți caută, oricum, să-și dea jos aripile, să cadă lin în pătura de omăt.

Despre Effie Stonem

I’m gonna fly like a bird of the night, feel my tears as they dry. I’m gonna swing from the chandelier. – Sia, Chandelier

Effie,
Clar ești frumoasă, dar problema este ca o știi mult prea bine.
Ai un aer parizian. Un ten alb-rozaliu, bucle naturale, roșcat-blonde, acum ți le decolorezi și le îndrepti, dar ți-ai păstrat mișcările languroase și preferința pentru oja mov sidefat.
Mie îmi plac shoes-ii, blugii sfășiați si iile, în timp ce tu porti dungi marinărești, tricouri albe, decoltate, Dr. Martenși.
Noi nu prea mai vorbim.
Doar că, vezi, dincolo de sarcasmul cu care umpleam deșart imaginea ta, am aruncat o privire stângace și asupra sufletului ău. Neintenționat, bineînțeles.
Așa am văzut dincolo ochi albaștri sau verzi, după cum prindeau în ei lumina, mereu însă fazi, absenți, reci ca gheața.
Am văzut că te ascunzi atât de adânc, încât realitatea pare doar un film în care joci.
Așa simți când te uiți fix și gol, apoi întrerupi subit orice conversație banală: „Totul e un vis acum…”Nu vii se pare? Eu visez.”
Îți amintești?
Eram la ziua unei prietene, și tu băusei, pe furiș, un pic cam mult. Ea s-a supărat, dar tu erai mai supărată pe tine. Ai fugit, singură, să privești mașinile ce curg pe stradă, de la înălțimea celei mai apropiate pasarele.
Te-am ajuns din urma și ți-am zis:
-Nu mai minți că te distrezi! Inunzi noaptea cu durere.
Tu ți-ai aplecat capul peste pasarelă, în timp ce lăsai disperarea să te inunde. Mașinile împrăștiau farurile portocalii prin noapte. Totul era de un portocaliu strident, orbind întunericul.
Iar tu tăceai. Am continuat:
-Eu nu cred că ești slabă. Doar că, vezi tu, ascunzi o suferință prea ascuțită în tine.
În acel moment, fața ta s-a schimonosit. Mimai, ca un ecou, mintea distorsionată. Armonia unui țipat, pe care îl amuțeai de atâta timp.
-Ascultă, Effie, știu prea bine cât de ușor e să (te) minți când după colț găsești distracții să te scape. Înțelege odată! Deja nu mai abuzezi tu de ele, ci ele de tine. Nu vezi cum explodează în tine tot ce fereci între ziduri, rușinată?
Te-ai prelins pe jos, cu capul proptit de balustradă. La ultimele mele cuvinte, te-ai închis abrupt, înfricoșată, cu genunchii la piept și brațele îmbrățișând genunchii. De parcă îți protejai întunericul. Ca și cum nu ți-era usor să îți simți tăcerile expuse așa.
Acum ieși prin cluburi și povestești cum agăți băieți. Te riști să mergi cu ei acasă, chiar dacă ești virgină și vrei să rămâi așa, că tatăl tău îți impune asta. Știi că nu vei face nimic, dar tot te duci, îți alegi bine băieții și știi că au „zăpadă albă”. Cum de nu știi deja și ce va urma? Te vei tripa nașpa la fiecare atenție de-a lor, cum faci de fiecare dată. Îți vei suna disperată prietenii, ei vor să te ajute, dar unii sunt sătuli să vadă cum te arunci înapoi în vâltoarea din care te-au scos. Unii zic că ai probleme, de-aia faci chestii din astea.
„Nu încerca să o salvezi, este pierdută… Pierdută pentru ea, pentru tine, pentru tot restul lumii.”
Eu, însă, nu cred că ești pierdută. Ești unde ai vrea să fii, și plătești prețul cuvenit.
Îți amintești?
În liceu, melodia ta preferată era „Chandelier”, de la Sia.
Cu drag,
Alice.

Conversații la lumina lunii 3

-Îți stă bine rău de tot roșcată. Și îmi place să petrec timp cu tine. Cât au trecut, zece ani?

-Eram în generală. Știu că tu erai deja a cincea, iar eu credeam că mama mea și cu tatăl tău o să se căsătorească într-o zi. Le ziceam mereu colegelor de clasă că tu ești frati-miu vitreg.

-Nu cred! Ce-or fi zicând fetele alea acum? Îmi și imaginez. Mă văd pe stradă și încep: uite-l  și p-ăla!

-Ei, îți dai seama că nici nu te mai cunosc acum…

-Dar tu îți imaginezi cum ar fi fost dacă eram frati-tu mai mare? Să fiu la fel de deschis cu maică-ta cum sunt cu taică-miu. Da, cred că aș fi putut. Ar fi fost fain să mă apropii și de tine. Păi, îți dai seama? Nu te lăsam să umbli cu nic un ratat. Știam tot de tine. Unde ești, ce faci. Tot aflam dacă voiam . Nu cred că și-ar fi convenit.

-Ba da, cred că da.

-Pari o tipă șmecheră, așa.

-Adică șmecheră?

-Adică faci lumea să te placă. Si asculți muzică bună. Muzică din aia de tripați. Mai ții minte când eram mici?

-Da, te băteam mereu la cărți.

-Da, mă, nici nu știu cum reușeai. Dar, în nici un caz, nu te vedeam ajungând așa.

-Așa, cum?

-Așa, să fii genul de tipă care trage mereu. Mai că mi-ar veni să fumez un pai cu tine. Doar că m-am lăsat de mult de prostii.

-Păi și cum mă vedeai?

-Nu știu, te vedeam cu un job super tare deja.

-Mai am până acolo. Ca să ajung unde mă vedeai tu trebuie să mai fac un pic de școală. Sunt încă mică. Am 19 ani.

-Da, chiar că! Dar oricum. Îmi și amintesc. Maică-ta se lăuda mereu cu tine, ca acum. Dar atunci…Prima pe clasă, mergeai la olimpiade… Cu mine cu ce să se laude? Eram oaia neagră a familiei.

-Și eu sunt acum. Ei încearcă să întoarcă fața de la felul în care –i dezamăgesc. Doar că s-a schimbat în mine ceva fundamental la un moment dat, pur și simplu n-am mai vrut să fac totul ca la carte.

-De ce?

– Nu contează de ce. A trecut. Totuși, eu continui să o iau pe cărări pline de semne de întrebare. De parcă încă aș fi acel copil ce a devenit rebel peste noapte.

-Păi… dacă motivul a trecut, de ce continui să o faci?

-Pentru că nu pot să scap de imaginea care este în ceilalți despre mine. Mă privesc de parcă ochiii lor sunt lentile distorsionate. Mi-e frică să-i pierd, totuși. Mi-e frică să nu rămân singură.

-Te-ai gândit vreodată că ceea ce ți-e frică ești deja?

– Da. De aceea mă pierd în litere uneori. Când simt că mă sufoc, ele mă ajută să respir. Prin faptul că întipăresc pe foi ce mă doare cel mai tare, cu maximă sinceritate, și apoi îmi imaginez cum ar fi ca aceste cuvinte să circule prin lume, să vadă toată lumea pe unde am fost și ce am făcut.

-De ce nu publici ce scrii, atunci, undeva?

-Dar asta vreau să fac. Este cel mai înfricoșător lucru pe care l-aș putea face, cel mai măreț. Ți-am zis doar. Respir pe foi, prin cerneală .

Gena sprituală

Unii dintre noi avem gena spirituală.

Nu putem să explicăm cum știm ce alții nu pot.

De ce e imposibil de descris?

Iată explicația.

Pentru suflet, există un frate înger.

Într-un cățel cu inimă pe nas, trimis ca semn, din trecut de către un om ce citea prin această fată.

Vedea în viitor, porți deschise.

Sau chiar în chipul din oglindă, asta dacă ești acel înger încarnat printre oameni.

Înțelegi?

Eu am înțeles, ascultând povești prin care oamenii se întâlneau cu ei înșiși.

Și, pentru o clipă, aveau o dovadă.

Suntem construiți din spirit pentru destin?

Sau din destin, pentru spirit?

Suntem construiți din spirit spre destin.

Sunt spirit,

e ceea ce sunt.

Tuzla, tek, Alma și doze de bere

Marea Neagră, noapte albită
Mașini, boxe pe tek, dinamită
Infinită, marea se pierde în cer.
Un cui în tihna altor îngeri.
Ca tine, liberi, vor să se exprime
Cu tine, doze de bere pline.
Pe plaja, la Tuzla, sălbatic, aproape
De natură, orașul departe, doar noapte
Zile deșarte, făcute să fie colorate
Un pic, împreună, cât avem parte,
Împărțind pelicule de eternitate,
Universuri nemăsurate, pupile dilatate.
Timbru, întins pe nisip, și vântul bate,
Poartă spre noi povești în șoapte
Dinspre corturi, și alte masini parcate
Raze de lună, de nori întretăiate-

Pânză de fractali, minți iluminate

În tăcere-adâncă, departe de oraș,

Lângă mare, și mintea drept luntraș

Te poartă-n depărtare, spre lumi divine

Cărți de magie la lumina lunii pline.

Ne-am urcat fără bilet (nu de alta, dar nu mai găseai locuri nici în picioare), ca două vagaboante, cu băieții noștri care se deciseseră mai din timp ca noi să plece spre mare. Destinația- Tuzla, un party restrăns de tek. Călătoria- trenul plin, făceai slalom să treci pe hol de oameni. Controlorul- plin de viață și pus pe glume, admira tinerețea noastră poate, că nu s-a supărat cum boschetăream noi pe hol cu muzică în boxă și doze de bere în mână, și nici nu ne-a certat pentru dogul nostru argentinian care se lăfăia pe tot culoarul. Ce-i drept, o fi Alma (suflet) mare, dar e frumoasă și blândă.

Noaptea s-a lăsat adâncă până am ajuns noi, dar cei patru kilometri până la plaja sălbatică au fost luminați de noaptea clară și luna plină.

Am ajuns cu o zi înainte de party, printre încă câțiva rătăcți ca noi, cu mașinile sau cu cortul. La fiecare grup o boxă bubuia cu muzică, zeci de mini party-uri despărțite de tăcerea acestui colț de pustietate. Luna era intretăiată minunat de nori, așezați în cercuri simetrice în jurul ei, ce se dispersau către extremele cerului. Exemplu de geometrie sacră, oferit mirific de natura din care această învățătură a izvorât.

Când toată lumea s-a băgat la somn, eu am petrecut citind cu lanterna lângă valuri, până la răsărit.

Gluma unui prieten, așa se citesc cărțile despre ocultism, la lumina lunii. În ființa mea poetică, i-am luat gluma ca ciob de adevăr pe care nici el nu știa că l-a spus.

A doua zi, am intrat în mare. Apa caldă, valuri line, numai bine de înotat până în zare. Am băut o cafea și mâncat o omletă la restaurantul de lângă plajă, unde o doamnă rumenă în obraji făcea veselă glume cu noi, și ni se mai plângea din când în când că nu știe de unde am apărut buluc atâția.

Ce-i drept, plaja se umpluse, deja se strânseseră oameni, iar pe la prănz au pus și boxele, duduind pe nisip, oameni pierduți frenetic în ritm. Am fost și până în oraș, 4 kilometri până la gară și apoi încă unu până în centru, la bancomat și Lidl. Acolo două micuțe fetițe arabe s-au îndrăgostit iremediabil de Almi, ca toată lumea.

Alma mereu face furori. 🙂 A stat răbdătoare, un pic enervată dar cuminte, la smotoceala copiilor.

Și ei i-a plăcut prima oară la mare. A dormit cuminte lângă cort, a explorat plaja, dar atentă să nu plece prea departe de noi, s-a anturat cu alți căței de pe-acolo și s-a jucat fericită.

De vorbă cu tine

Azi mă uit la tine. Este momentul, acum în fața oglinzii. Lasă-mă să te descriu înainte să intru în fortăreața din ochii tăi. Ești sinceră, pură, genele tale sunt arcuite și încărcate de rugăciuni cu care îi umbrești pe ceilalți când îi privești, adânc.
Părul ți-e răvășit, machiajul întins. Încă o noapte grea.
Cum să te perinzi prin labirintul de oameni, când nu ai găsit capătul de la firul Ariadnei nici măcar în tine?
Cine te-a mințit că nu ești frumoasă? Că nu ai sufletul destul de strălucitor încât să poți dansa cu stelele?
Este un joc jucat de cine știe când. Uită- te doar la luminile mecanice ale panourilor orașului încercând să te ademenească să nu-ți mai ridici vreodată capul spre cer. Parcă te domesticesc, și e mai ușor să alergi după visele pe care ele ți le vând decât să accepți faptul că noaptea e întunecată. Doar că, vezi noaptea e inima lumii. Și, precum în ea, în inima ta este cel mai adânc întuneric.
Nu ai simțit vreodată că vrei să schimbi lumea? Eu aș vrea să nu ne mai fugărim în antiteză. Nu are rost să ne ciocnim între noi ca la mașinuțele din orice bâlci, până la urmă suntem toți înșiruiți căutând cu lanterna din frunte același capăt de timp.
Lumea este compusă din valuri de umbră care spală și aduc la suprafață aceleași fosile. Toate fosilele cântă prin coridoarele și crenelurile din arhitectura lor același cântec de dor. Noi le culegem de pe țărm, le absorbim în noi cu o parte din minte, le prelucrăm cu alta.
Rearanjăm piesele clubului rubik. Cu fiecare persoană, adică frântură de univers, pe care o întâlnim, construim noi cărări printre neuroni. Atunci, piesele cubului se amestecă iar, și, frenetic, în momentele de singurătate, ne chinuim să le aranjăm.

Conversații la lumina lunii – 2

-De ce te uiți așa adânc în ochii mei?

-Îți citesc sufletul.

-Serios? Și ce zice?

-Păi, uite, și povestea noastră aici.

-Atunci zi-mi… De ce am fost așa?

-Așa cum?

-Așa complicați.

-Nu știu, dar bănuiesc că așa ne-a fost legământul.

– Ce legământ?

-Uite, scrie aici despre el. Într-o seară, te-ai rugat ca noi să ne intersectăm drumurile. Și orice dar are un preț.

-Și care a fost prețul? Să ne complicăm?

– Nu chiar. Ci să mă iubești cu totul. Până când ai putea învălui orice umbră din mine în lumina din tine.

– Atunci, cum pot să fac să ne fie mai bine?

-Ăsta e planul acestei călătorii, împreună. Să transformăm răul în bine.

-Cum putem face asta?

-Uităm, în primul rând, să scormonim detaliile. Atâta timp cât suntem noi, ce facem noi vorbim și credem numai noi. Dacă ascultăm ce zic alții, o să ajungem să uităm prin vorbele noastre de ce ne-am dorit unul pe altul la început.

-Și dacă ne dezamăgim prea rău?

– Tot ne vom ierta.

-Crezi?

-Ar trebui, pentru că legământul nu se va rupe până nu vei plăti întreg prețul. Adică să mă iubești cu oricâte greșeli aș face. Dacă nu vei reuși, mă vei regăsi în oricine altcineva, și vei ajunge mereu în același punct până vei trece de el.

Conversații în lumina lunii

-De ce nu vrei să ai încredere în mine?

-Uită-te la mine. Sunt haos. Imi zic singura Alice, pentru că nu pot părăsi Țara Minunilor. Am încercat să ascund faptul că mintea mea este înebunită. Uită-te cum devin dintr-o dată la fel de roșie ca flăcarile iadului, cum propria-mi soartă mi se înclină în fața  valurilor de furie care mă îneacă. Cum trec de la înger la sora mai mică a lui Satan în cinci minute.  Nici în mine n-am încredere. Știi cât de greu e să ți-o ofer ție?

-Păi poate ar trebui să ai ochii treji mai des.  Oricum ești mai drăguță așa. Nu te suport când văd că te autodistrugi. Nu vezi cum noi am ajuns să facem ce vrem, când vrem? Și tu știi că poți să-ți, doar că te sperie.

-Da, sunt speriată, dar pentru că nu știu cum s-a schimbat situația așa dintr-o dată. De la un copil de la care se avea pretenții, și încă se poate avea, la Alice mereu căutând o văgăună de iepure în care să se asucundă de real.

-Copilo, singurul iad pe care îl trăiești, tot tu îl alegi. Iadul este fumul care îți umple plămânii zi și noapte. Alice, nu mai suntem copii. Bucureștiul nu e un parc în care să te joci cum vrei. Fii adultă o dată și rezolvă situația.

-Dar nu sunt pregătită să fiu adult. Abia am început să trăiesc, și consecințele faptului că am parcurs viața adormită, ca un zombie, sunt prea multe ca să le suport fără s-o iau razna.

-Te porți ca și cum nu ai avea dicernământ. Zici că ești mereu răcită la cap. Dar tu nu ai o problemă, tu vrei să ai. Că altfel te joci bine cu mințile oamenilor. Știi ce e cu tine, măi fată? Ești multe prea singură. De ce?

-Pentru că am fugit de toți cei care voiau să mă iubească. Am fugit de intimitate, de greșeli, de așteptări. Și am pierdut.

-Păi, tocmai aici e buba. Uite o poveste pe care ți-o zici, și ți-o zici greșit.

-Lasă-mă să-ți spun și cealaltă parte din poveste, cea de motivul pentru care n-am discernământ.

-Zi.

-Manie. Dansez prin mărimi de a fi. Vreau gălăgie să îmi sune în timpane, să nu aud adevărul.

-Dar de ce fugi? De ce nu poți să iubești, să te iubești, mai important?

-Pentru că nimeni nu m-a învățat de mică cum să iubesc. Nu am o mapă care să mă ghideze, când în jurul meu am văzut numai dezamăgire.

-Numai scuze aud de la tine. Încetează să mai faci pe victima! Acum ești mare, pe răspunderea ta, nu o fetișcană, fie că îți convine sau nu. Trage cu dinții, că lumea e mai crudă decât crezi, și ce iad ai trăit tu până acum e nimic față de ce te mai poate aștepta de-acum încolo. Răul de-abia începe.

-Deja simt că sunt trasă în toate părțile către el de demonii pe care îi trezesc în mine.

-Păi, pentru că tu cauți să te umpli tot timpul de zgomot. Tu ai zis, nu? Taci, oprește-te. Șoapta aia a adevărului de care fugi este vocea sufletului tău, care își spune ce cale ai de urmat. Taci o clipă. Fă liniște pentru ea. Ce zice?

– Că mi-e frică să nu mai fie el cea mai bună parte din mine. Mi-e frică să îi spun în față, să îi recunosc, că mi-a făcut mai mult rău decât mulți, și că am strâns firmitură cu firmitură de ură în mine. Mi-e frică să recunosc că cine am devenit doar crezând că îl mulțumesc pe el e o dezamăgire pentru mine, căci ar însemna să nu mai cred că el  are mereu dreptate. Și mi-am promis atât de tare că îi dau eternitatea, că mă pierd în dialoguri imaginare cu mine însămi spunându-mi tot ce i-aș fi zis lui. Dar el nu va asculta.

– Și nu a ieșit nici o parte bună din asta? Nu te ascultă atâția oameni, chiar și să nu te cunoască, și cred că ai vorbit despre ei?

-Ba da, că am scris atât de mult încât metaforele mele ascund, în mii de substraturi, tot ce aș vrea să îi zic direct față în față, dar cuvintele nu vor ieși nicodată la suprafață, căci mi-am irosit toate șansele prelungind tăcerea minciunii.

– Zi-mi mie atunci ceea ce ai vrea să îi zici lui, doar eliberează-te odată.

-Nu pot să te iert că te-am iubit atât de mult încât, atunci când mi-ai zis că sunt cub rubik pentru tine, eu te-am lăsat să-mi rezolvi puzzle-ul, iar tu mi-ai zis că mi-ai dat de cap  când toate culorile mele erau amestecate. Știi, alta fusese înțelegerea noastră. Te-am lăsat să știi totdespre mine, să mă faci marioneta ta dacă voiai. Condiția era ca tu să nu te dai bătut până ce mintea mea nu este aranjată. Sunt furioasă că te-am iubit!

-Alice, trebuie să îi spui, dacă te macină într-atât. Nu te mai ascunde prin povești! Vei vedea că țipătul de durere din inima ta, odată ce îl asculți, va trece. Iar în spatele lui se ascund tonuri frumoase, armonice, care îți vor face ochii să strălucească. 

Grădina Eden

Un șarpe se trezea dintre coastele ei. Fetei mintea îi vorba fermecător, captivând șarpele să se încolăcească în jurul șirei spinării. În sus, mai întâi se frământa în pântec ca un copil-idee, apoi își continua drumul, mușcând-o de inimă, muscând-o de al treilea ochi, ieșind, apoi, ca un buchet de trandafiri, din creștetul capului.

Fata, acum, devenise o tulpină, iar sângele ei, otrăvit, era seva ce hrănea trandafirii. Ei, cu mirosul lor pătrunzător, de sentimente înveninate, atrăgeau în cupola lor petale – raze de lună.

Înțelegea în sinea ei că va trece prin multe gări până va ajunge la destinație.

Dar avea încredere că toate drumurile vieții se intersectează, în final.

Acum, tot ce avea de făcut era să viseze cu ochii deschiși cum era acolo. Să fie recunoscătoare. Să își amintească cât de mult iubește.