Time machine (first part)

I dearly recall that time you took photos of me in my room. I was a clumsy and nasty red headed girl, I was wearing a black headband on my forehead that matched with my childish smile. It was that honest smile I was wearing while I was standing around you.

Maybe you would have thought that I trashed all of our memories. Many of them I tossed under the walls we both raised between us, hiding joys that we both felt one for another, untill the paths of our lives were ultimately separated. But this one I have kept because it flawlessly illustrates who I was then, and everything I was, I was defining through you. You were my cloudless sky.

That evening Brandon was waiting for us in front of my block of flats. I heard a lot from others about how the universe felt like when they were teens of 16, when you had the courage to assume a bigger freedom, life was easier and the future was about to be born. Then, it was about to begin just another type of evening I would spend at that age. To drink and smoke while listening to loud music. By car we wouldn’t go but only to do a speedy roundabout through two or three streets, Brandon didn’t have a license, but he liked to prove he knew how to drive. We were children, bored of this smothering little town.

I was the most naive one. I was trying to return from a madness in which I had fallen for some whole years. Years in which I had run from the world believing that what the ones around me are not enough for me, and I was dreaming of something more, but inexplicable. All that I discovered in silence was how my bounds with the present broke, and voices in my head were screaming driven mad by obsessive ideas that I couldn’t share. When I reached that point in which I couldn’t have rezisted to isolate much longer, I made place for me to start living again. It was a gesture of unmeasurable nerve, since I was thinking I could never be accepted again through the living, „normal” and happy ones. But i also knew I didn’t have any other choice this far. That all this episode was only a break untill I regain my strength to be powerful again.

Nicole was also trying to be something. I had the ocassion to notice her years and years in a row, but I barely looked at her. I was too tangled in my problems to worry about her. I didn’t even know that time how many questions I would have to ask her later, becoming a burden in my fate, or in my thoughts.

I had lost my awareness of how things work in the world long ago, and, unfortunately, it never caught my interest to blend in with all the others. It didn’t occure to me how judged I would be for my true stories of a lunatic girl that was hospitalized in a mental hospital. And, most of all, I didn’t understand that everyone has their skeletons deep hidden in the closet, and the fact that I was begging for attention for mines wasn’t making me special.

Nicole liked herself only if others liked her. I befriended her and I loved her without undertanding her, and she showed me for the first time how much dirt can be gathered between two people.

One night I went to hang out with her and you were there with Brandon. You and Nicole were togheter back then. You told me you liked my boots, my jacket and how my hair was dyed. I took the compliments , but I knew that Nicole told you about me and you were making fun of what you’ve heard about me. Downtown we were to meet some orher friends of mine, between whom was Laura, a girl you used to be togheter with some time ago and you still wanted her a lot, driven by the story she had left unfinished. It was the beginning of that summer when I saw a lot of rose salesmen. They were entering each bar of the town and they were stopping in front of tables trying loudly to convince us to buy flowers from them. You bought Laura’s one and Nicole left speechless.

That same night, you came after me in the bathroom of the local, to speak to me without being seen by the others. You told me:

– I get you, you know. Don’t ever think I judged you, saying ditto to Nicole. She was bearing you a spite and we were listening to her trash, but I see now you are an ok girl, and I know what you’ve been through. I was hospitalizaed for depression, too. I think you suffered a lot. You don’t deserve to be hatred for it.

I used to be, and, honestly, I still am, to fragile and too consumed by this story not to cry, and you hugged me. Five minutes of solidarity before getting back to our table, me being lost, like usually, in my thoughts, with too much common sense implanted in my mind to analyze what wires the ones around me braid.

Next week you got back togheter with Laura and you even accomplished to lose her again, when, pushed on by drunkness, you kissed Mary, and the next day you were losing your mind praying for her not to find out. She did, she called me first thing in the morning and, being my friend, I couldn’t do anything else but tell her the truth about what she already knew, no matter how much I would’ve liked not to be involved in the problem. You got in touch with me obsessively asking for me to cross your path with hers again, but she remained cold, convinced that you didn’t deserve a place next to her anymore.

We came to the point where we filled our empty days spending a lot of time togheter. I was seeing you through my innocence like that friend I always needed. And I was praying for our bound not to fade away, to remain like in those first days forever. I named you, full of hope, eternity, not being aware then of how life cuts and separates everything, and what you are now you won’t be tomorrow. I would’ve asked you to explain me all of this, but not even you would’ve had how to know it, because you woudn’t have had where to truly understand me from when I didn’t even know myself completely. Usually us, people, tend to surprise ourselves.

And after it followed that evening in Brandon’s car. My mother, o woman deep wrinkled by the the happenings of fate, was often fighting me trying to stop me to be strenghtened by this big world. She still doesn’t accept that it’s natural for me choose my own way, even though I try to make her undersand it’s inevitable. That time she didn’t want to let me get out with you two,she knew Brandon, who was living across the street, and she didn’t like that I was hanging out with him. I was awfully stressed out by the free will she refused to let me have, and you climbed with me upstairs, you kindly spoke to her instead of my screaming full of reproaches and sweares. You managed to calm down my mom for me, and she grew keen on you so deeply from then on, that she only let me anywhere if you spoke to her. You entered in my room to wait for me to charge my phone, I put my headband of black lace on my long, red hair, with orange headlights. I was proud of that colour, it was trendy, well done and qweer. You took photos of me, laughing happy. I used to love a lot those pictures. We had since that day a lot of photos togheter, I didn’t post them anywhere and I ended up deleting them. It’s a pity that, even if I regret a lot of things, time doesn’t stop running, it hits me with people, things and facts, doesn’t matter if I am ready or I am frozen in all those things that could’ve been but, not knowing how to play the game, I succeeded to throw them away.

-I still don’t understand why Nicole did this to me, I told you.

-What reason do you still have to concern about it? The past is past, you have other friens now.

-Yes, but she was my best friend, and I loved her a lot, and I woudn’t ever have spoken bad things about her. It isn’t fair! Why did she do this to me?

-Do you really want to know why she treated you like that? you asked me, ceasing to walk around the room and sitting on the bed, next to me.

-Yes, of course I do…what do you know? Did I do something to upset her?

-No, Angela, he said, looking at me kindly. This isn’t about you. This is about the ones that surround her. Nicole surrounds herself with many people and she lets others decide for her, because she doesn’t trust herself.

You were trying then to tell me that others pushed her to gossip about me, but in that moment I only understood that she wants to look lile someone she isn’t in reality, and I was wondering if I wasn’t like that too, because of the fact that I was coming to you for advice, afraid that I can’t trust my own reasoning. I believed she was damned by demons pretty much alike with mines, just that I was thinking I am the one who will defeat them, because I chose to keep the integrity of my personality, no matter what.

I stood silent, lost in this kind of thoughts, and you, concerned that I dive in black clouds, showed me the game.

-Wait a minute, you said to me, while reaping off the desk a pen and a piece of paper. Close your eyes to think for a few minutes at three words and three numbers. Write them on paper in the order they appeared in your mind.

I did it, too trustful in you, with an open heart. The numbers I can’t recall, but the words chosen were blue, butterflies and poppies.

After that, he told me:

-Now look for all these things in the room.

My bedroom was blue, full of butterfly stickers, and a vase with plastic poppies layed with some flower pots near the balcony. The numbers, two of them I found written in the thermos of the central heating, and to discover the last one from nowhere I found a middle way- I had a large library full of books, the books have pages and the pages are numbered. It was impossible not to be those digits through them.

-Fine, now you understand?

-To understand… what? I looked at him perplexed.

-To understand that what is in your mind is also outside it. That your external life you create through what you are inside.

I reacted with amazeness at the game through which you wanted to demonstrate this universal law on which is bases all the world of nowadays. I would’ve said that i knew, but I only knew theoretically, I wouldn’t remember its meaning moment by moment.

We went down to the car of Brandon, I sat next to him, in front, while you were laying on the backseats, we had bear, Brandon was turning the radio louder on trap and dubstep music, I was letting myself to be drown in emotions, watching down the window. I was contemplating the past that left me with wounds still open, in my head I was very upset that life teached me that is not enough to be kind with the world for the world to be kind with you. And it was a disappointment with a sweet’n’sour taste, so I bursted into slow crying, unimpeded by you and what you would have thought, embraseed by my outburst. You hugged my shoulders from behind and whispered:

-Shush, Angela, I am your best friend now.

You charmed me with that line and, without realizing it, that evening I fell in love with you.

Imi amintesc cu drag de pozele pe care mi le-ai facut in camera mea. Eram roscata, zurlie si aeriana, purtam o bentita pe frunte care se asorta cu zambetul meu copilaros.

Era zambetul sincer pe care il purtam cand stateam in preajma ta. Poate nu te-ai fi gandit ca n-am aruncat toate amintirile la gunoi. Pe multe le-am indesat sub zidurile pe care amandoi le-am ridicat intre noi, ascunzand bucurii pe care le simteam unul pentru altul, pana ce cararile vietii ni s-au despartit definitiv. Dar pe asta am pastrat-o pentru ca ilustreaza perfect cine eram atunci, si tot ce eram atunci defineam prin tine. Tu erai cerul meu fara nori.

In seara aceea Bogdan ne astepta in masina in fata blocului. Am auzit pe multi vorbind despre cum se simtea universul lor de adolsecenti de 16 ani, cand aveai curajul sa iti asumi o libertate mai mare, viata era mai simpla si viitorul pe cale sa se nasca. Atunci urma doar inca un tip de seara pe care o petreceam la varsta aia. Sa bem si sa fumam cu muzica la maxim. Cu masina nu plecam decat sa dam ocol in viteza la vreo doua trei strazi, Bogdan nu avea permis, dar ii placea sa demonstreze ca stie sa conduca. Eram copii plictisiti de orasul sufocant de mic.

Eu eram cea mai naiva. Incercam sa imi revin dintr-o nebunie in care cazusem de cativa ani. Cativa ani in care fugisem de lume crezand ca ce sunt cei din jurul meu nu e de ajuns pentru mine, si visam la ceva mai mult, dar inexplicabil. Tot ce am descoperit in tacere a fost cum legaturile mele cu prezentul s-au rupt, si voci in capul meu tipau inebunite de idei obsedante pe care nu le puteam impartasi. Cand am ajuns la punctul de a nu mai rezista sa ma izolez, mi-am facut loc sa incep sa traiesc din nou. A fost un gest de tupeu nemasurat, cand credeam ca nu pot sa fiu acceptata inapoi printre cei vii, „normali” si fericiti. Dar stiam ca nici nu mai aveam de ales de acum incolo. Ca tot episodul a fost doar o pauza pana-mi recapat fortele sa fiu din nou puternica.

Si Nico incerca sa fie ceva. Am avut prilejul sa o observ ani de zile, dar abia in treacat am privit-o. Eram prea imbarligata in ale mele ca sa mai am si grija ei. Pe atunci nici nu stiam cate intrebari as avea sa-i pun dupa, devenindu-mi laitmotiv in destin sau ganduri.

Nu mai stiam de mult cum merg treburile cu lumea, si nu ma interesase, din pacate, niciodata, sa fiu in rand cu ceilalti. Nu ma gandeam cat o sa fiu de judecata pentru povestile mele reale de fata lunatica care fusese internata la 9. Si cel mai mult nu intelegeam ca de fapt toata lumea are schelete adanc ascunse in dulap, iar faptul ca eu cerseam atentie pentru ale mele nu ma facea speciala.

Nico se accepta pe sine doar daca altii o acceptau. Ma imprietenisem cu ea si o iubeam fara sa o inteleg, iar ea mi-a aratat prima data cat jeg se poate strange intre doi oameni. Mi-a impartasit razand povestile prin care eu ma descarcasem de durere.

Intr-o seara am iesit cu ea si erai si tu cu Bogdan. Tu si Nico erati impreuna atunci. Mi-ai zis ca iti plac cizmele mele, geaca si cum aveam vopsit parul. Am acceptat complimentele, dar stiam ca Nico va povestise despre mine si voi faceati misto de ce ati auzit. In centru urma sa ne mai vedem cu niste prieteni de-ai mei, printre care si Laura, cu care tu fusesei acum ceva timp si inca o voiai mult, ambitionat de povestea pe care ea o lasase neterminata. Era inceputul acelei veri in care am vazut o multime de vanzatori ambulanti de trandafiri. Intrau prin fiecare bar din oras si se opreau la mese incercand sa ne convinga in gura mare sa cumparam flori de la ei. Tu i-ai luat unul Laurei si Nico a plecat fara prea multe cuvinte.

In aceeasi seara, ai venit dupa mine in baia localului, sa imi vorbesti fara sa ne vada ceilalti. Mi-ai zis:

-Te inteleg, sa stii. Nu te gandi ca te-am judecat, tinandu-i isonul Nicoletei. Ea iti purta raca si noi ii ascultam mizeriile, dar vad acum ca esti o fata ok si stiu prin ce ai trecut tu. Si eu am fost internat din depresie. Cred ca ai suferit mult. Nu meriti sa fii urata pentru asta.

Eram, cum inca sunt, prea fragila si prea consumata de aceasta poveste ca sa nu plang, iar tu m-ai imbratisat. Cinci minute de solidaritate inainte sa ne intoarcem la masa, eu pierduta, ca de obicei, in gandurile mele, cu prea mult bun simt implantat in mintea mea ca sa stau sa analizez ce ite impletesc ceilalti in jurul meu.

In urmatoarea saptamana tu te-ai impacat cu Laura si ai reusit sa o si pierzi, cand, impins de betie, te-ai sarutat cu Maria, si a doua zi iti faceai ganduri negre rugandu-te sa nu afle. A aflat, m-a sunat pe mine prima a doua zi si, fiind prietena mea, nu puteam sa nu-i recunosc ce stia deja, oricat de mult mi-ar fi placut sa nu ma bag in treaba asta. M-ai cautat rugandu-ma obsesiv sa va intersectez drumurile iar, dar ea ramanea de fiecare data rece, convinsa ca nu mai ai ce cauta langa ea.

Ajunsesem sa ne umplem zilele goale petrecand mult timp impreuna. Eu te vedeam in inocenta mea ca prietenul acela de care avusesem mereu nevoie. Si ma rugam sa se pastreze legatura noastra, ca in primele zile, mereu. Te numisem, plina de speranta, eternitate, nefiind constienta pe atunci de cum viata taie si separa tot, iar ceea ce esti acum nu va mai fi la fel maine. Te-as fi rugat pe tine sa imi explici toate astea, dar nici tu n-ai fi avut de unde sa stii, ca n-ai fi avut de unde sa ma intelegi complet pe mine, cand nici eu nu ma recunosteam intru totul. De obicei noi, oamenii, ne surprindem pe noi insine.

Si apoi a fost acea seara in masina la Bogdan. Mama, o femeie brazdata adanc de intamplarile destinului, se lupta des cu mine incercand sa ma opreasca sa fiu calita in lumea asta mare. Nici azi nu accepta ca e firesc sa imi aleg prin fortele proprii calea, chiar daca incerc sa o fac sa vada ca e inevitabil. Atunci nu voia sa ma lase sa ies cu voi, il stia pe Bogi, care statea peste drum, si nu ii placea sa ma anturez cu el. Eu eram ingrozitor de stresata de liberul arbitru pe care mi-l refuza, iar tu ai urcat cu mine sus, i-ai vorbit frumos in locul tipetelor mele pline de reprosuri si injurii. Ai reusit sa o calmezi pe mama pentru mine, si ea te-a adorat atat de mult de atunci incolo, ca ma lasa pe undeva doar daca vorbeai tu cu ea. Ai intrat in camera mea ca sa ma astepti sa imi incarc telefonul, mi-am pus bentita din dantela neagra peste parul lung si rosu, cu varfuri portocalii. Eram mandra de culoare, era in trend, bine aranjata si fistichie. Mi-ai facut pozele, razand fericita. Am iubit mult pozele alea. Am avut din ziua aia multe poze impreuna, nu le-am postat nicaieri si in cele din urma le-am sters. Pacat ca, chiar si daca regret multe, timpul nu se opreste din mers, ma loveste cu oameni, lucruri si fapte, fie ca sunt pregatita, fie ca sunt inghetata in toate lucrurile care ar fi putut fi, dar, nestiind sa joc jocul, am reusit sa le dau cu piciorul.

-Tot nu inteleg de ce mi-a facut Nico asta, ti-am zis.

-Ce motiv mai ai sa iti bati capul? A trecut, ai alti prieteni acum.

-Da, dar ea mi-a fost cea mai buna prietena, si am iubit-o enorm, si niciodata nu as fi vorbit-o de rau. Nu e corect! De ce mi-a facut asta?

-Chiar vrei sa stii de ce ti-a facut asta? m-ai intrebat, incetand sa te plimbi prin camera si asezandu-te pe pat, langa mine.

-Da, normal ca da… ce stii? I-am facut ceva ce nu i-a convenit?

-Nu, Angi, spuse el, privindu-ma bland. Nu e vorba de tine aici. E vorba de ceilalti ce o inconjoara. Nicoleta se inconjoara de foarte multi oameni si ii lasa pe altii sa decida in locul ei, pentru ca n-are incredere in sine insasi.

Tu atunci incercai sa-mi spui ca ceilalti au influentat-o sa ma barfeasca, dar pe loc n-am inteles decat ca ea vrea sa para cine nu este, si ma intrebam daca nu eram si eu asa, prin simplul fapt ca ascultam sfaturile tale, tematoare ca nu pot sa ma incred in propriile rationamente. O credeam zbatandu-se condamnata de demoni destul de asemanatori cu ai mei, doar ca ma gandeam ca eu sunt cea care va razbi, fiindca eu alesesem sa imi pastrez integritatea personalitatii, orice ar fi.

Am ramas muta, pierduta in astfel de ganduri , si tu, ingrijorat ca ma afund in nori negri, mi-ai aratat jocul.

-Stai un pic, mi-ai zis, si ai cules de pe birou un pix si o foaie. Inchide ochii si gandeste-te pentru cateva minute la trei cuvinte si trei numere. Scrie-le pe foaie in ordinea in care ti-au venit in minte.

Am facut acest lucru, prea increzatoare in tine, cu inima deschisa. Numerele nu mi le mai amintesc, dar cuvintele alese au fost albastru, fluturi si maci.

Mi-ai zis apoi:

-Cauta toata aceste lucruri in camera.

Camera era albastra, umpluta cu stickere-fluturi, si o vaza cu maci de plastic era asezata langa cateva ghivece de plante langa balcon. Numerele, doua le-am gasit pe termosul centralei, si ca sa il descopar si pe ultimul din nicaieri am gasit o cale de mijloc- aveam o biblioteca mare intesata de carti, cartile au pagini iar paginile sunt numerotate. Era imposibil sa nu se afle si cifrele acelea printre ele.

-Bun, acum intelegi?

-Sa inteleg…ce? il priveam perplexa.

– Sa intelegi ca ce este in mintea ta este si in afara ei. Ca viata ta exterioara o creezi prin ceea ce esti in interior.

Am reactionat cu uimire la joculetul prin care tu imi demonstrai aceasta lege universala pe care se bazeaza lumea zilelor noastre. As fi zis ca stiam, dar stiam in teorie, nu imi aminteam de intelesul ei clipa de clipa.

Am coborat la masina lui Bogdan, eu m-am asezat langa el ,in fata, in timp ce tu te intindeai pe bacheta din spate, aveam bere, Bogdan dadea radioul la maxim pe muzica trap, eu m-am lasat cufundata in emotii, privind pe geam. Imi contemplam trecutul ce ma lasase cu rani inca deschise, in mintea mea de copil eram foarte suparata ca viata imi demonstrase ca nu este de ajuns sa fii bun cu lumea ca lumea sa fie buna cu tine. Si era o deziluzie cu gust dulce-amarui, asa ca am izbucnit intr-un plans molcom, nestingherita de voi si de ce ati fi crezut, jenati de izbucnirea mea. Tu mi-ai imbratisat umerii pe la spate si mi-ai soptit:

-Nu mai plange, Angi, acum eu sunt cel mai bun prieten al tau.

Am ramas fermecata ca ai zis asta si , fara sa realizez, in ziua aia m-am indragostit de tine.

Anunțuri

Vis purpuriu

Soarele strălucea peste petalele macilor, făcându-le să vibreze de culoare. O briză ne spăla pielea și ne înfoia rochiile, verdeața fâșnea jucându-se cu sufletele noastre. Nimic de care să îți faci griji în univers.

Sara mă adusese pe această colină plină de maci, de unde puteai vedea un oraș întreg cum își înalță cladirile către cerul azuriu.

Știam locul. Știam orașul. Era orașul lui. Și mă întrebam de ce Sara mă adusese aici. Aici mă aducea el, aici îl așteptam mereu, chiar și când se afla în fața mea, eu tot trebuia să îl aștept, inima lui era departe…

Știam că la o cotitură a ieșirii din poiană era un părculeț mic, rablagit și mereu gol, cu un leagăn spălăcit, un topogan, și alte două distracții pe care puteam să le numesc doar când eram copil. Voiam să mă duc să mă dau în leagăn. Așa cum făceam mereu în adolescență, uneori cu durere în mine, balansându-mă cu furia gândurilor până mă pierdeam în atâtea semnificații ca într-o ceață, și, în ore, mintea mea devenea prea amețită ca să nu fie calmă.

Sara m-a oprit să stau cu ea în poiană, să privim orașul încă alte ore, până ce, pe cer, razele soarelui de culoarea roz-roșiatică a grapefruit-ului au ajuns să străpungă norii ca niște vinișoare.

Abia atunci draga mea prietenă a consimțit să mergem spre legănuș. Abia după ce sufletele noastre se simțeau în transă umplute de focul asfințitului. Acolo – am tresărit suprinsă – acolo aștepta el. Tot purpuriu, așa cum fusese mereu, purpuriu ca tot din acel peisaj, nu ca mine, care undeva în adânc rămâneam turcoaz de mare.

Dar era acolo. Pentru prima dată. Atunci când eu nu-l mai așteptam de mult. Când eu nici nu mai simțeam ardoarea iubirii- credeam. Și l-am privit cu o pasiune mai mare ca oricând. Ochii lui mă cercetau și citeau, că el era mereu deschis să îmi caute profunzimea emoțiilor de revedere. Era mult când nu m-aș fi asteptat la mai nimic. Ne-am înlănțuit într-un sărut devorator, plin de bucurie, recunoștință, râs.

***

M-am trezit pustie. O pustietate suportabilă, pe care o trăiesc așa, că viața se scurge. M-am trezit știindu-l departe, și pe mine și mai departe, în nesiguranțele mele, în nepotrivirile pe care le găsesc între noi, în sacrificiile închipuite pe care nu le-aș face pentru el. Nu acum, cînd nu mai sufăr de o dragoste oarbă. Afara cerul e alb opac, vântul nu spală, vântul taie dur în carne în acest februarie înzăpezit mai mult ca tot decembrie și ianuarie la un loc.

Vedeam în poezii că iarna apare în culoarea purității, înțelepciunii, adevărului, sublimului. Că iarna e a sufletului strălucitor ca fulgii de nea. Dar iarna asta e departe de chemarea inimii mele.

Iarna aceasta avea să aducă strat de amintire dulce, troienit peste colina cu maci! Din adâncuri, semințe minuscule, fremătând, nășteau în întuneric rod de dragoste purpurie. Încă nevăzută, cu o răbdare greu de stăpânit, plănuia ca într-o zi, nu prea îndepărtată, a unui iunie strălucitor, să își elibereze brațele-petale către cer! Aripi de foc, acoperind dealurile și văgăunile mai puțin umblate!

În inima ei, crivățul răsucea pumnale. Golul lăsat de vis părea că o copleșește cu totul. Orice blândețe dispăruse. Totul era agresiv, rece. Orașul, același și niciodată vesel, aștepta ca toate părțile gri să îi poată fi acoperite, măcar pentru puțină vreme, de albul înghețat. În același fel aștepta și „el”, ca sentimentele să se așeze, pietrele să se depună, tot ce este tulbure să se limpezească, și în sfârșit dragostea să poată curge lin, continuu și fără efort. Acum, privea în propria lui viață: poza într-un bărbat matur, expert în comunicare, dar știa că este doar un tânăr obișnuit, dornic să experimenteze, însetat de nevoia de a fi iubit, departe de ceea ce se numește „un cuceritor”! Îi era teamă de sinceritate, de adevăr. Știa totuși să distingă clar ceea simte –de ceea ce arată de fapt. Tinerii de vârsta lui afișau relații și vieți false, totul se învărtea în jurul a ceea ce este material. Nimeni din apropiații lui nu punea preț pe suflet! Fiecare etala, fie modul în care reușește să își petreacă noaptea în vreun club, fie mașina de ultimă generație pe care a „moștenit-o” de la tata (deși acesta este încă în viață)!  Nici chiar cei care ar fi trebuit să îi fie aproape, familia, nu l-au îndemnat să fie deschis și onest. De statornicie, nu putea fi vorba, deoarece i se părea prea periculos ca cineva să poată cunoaște mai bine felul în care el vede viața! Îi era atât de greu să ia singur o hotărâre! De vreme ce mereu alții alegeau în dreptul lui, i se părea firesc să primească. Nicidecum să aleagă, ori să dăruiască…

-Offff, și iarna asta care nu mai trece!

Privea de la fereastra propriei camere, spre locul de joacă de lângă colină. Când era copil, acolo trăia cele mai fericite momente! Acolo copiii râd din toată inima, trec peste bariere, se ceartă și se împacă aproape instantaneu. De ce nu ar fi și acum așa? Nu se poate, cu cât ierți, cu atât ești considerat mai slab! El nu poate fi așa! Slabi sunt cei care cedează, care plâng… Și albul acesta care îl înconjoară! Oare și ea privește acum zăpezile ? Ar vrea să poată să îi spună o mie de lucruri. Să stea în brațele lui tinere, să privească focul și flacăra lui să le amintească de copilărie, de curcubeu, de căldura pe care o ghicea în obrajii ei, de căte ori el îi era în preajmă… Ar vrea să îi poată povesti cât de mult se gândește la ea! Dar acum nu este momentul! Nu! Acum totul este nemișcat, vălătucii de zăpadă se frământă răspândind în jur pulbere de praf alb, înghețat, așa… ca sufletul lui. Ochii dau semne că nu pot privi infinitul strălucitor. E o luptă și acolo! Pleoapele se încăpățânează să coboare. „Pur și simplu nu mă voi mai gândi la ea, îmi va fi mai ușor să merg mai departe, voi ieși din nou cu băieții și poate o voi uita”! Gândurile acestea le avea în ultimele zile, iar în sufletul lui zbuciumat se deschideau noi posibilități. Deschise fereastra: furtuna era stăpână! Vântul își urla singurătatea, îi amesteca gândurile și parcă steluțe de zăpadă i se înfigeau în ochi, provocându-i răni imaginare. Dacă ar fi putut să facă o vrajă ca iarna să treacă mai repede, ce fericit ar fi fost!… Dacă ar fi putut doar să pocnească din degete și să dispară tot crivățul din suflet și nu numai, ar fi fost cel mai frumos cadou! Dar iarna și primăvara au trecut în ritmul lor, așa cum au vrut și cum era firesc, până când iunie a trâmbițat începutul binecuvântat al verii. Totul în jur deborda de un calm aparent, rănile provocate de viscol se cicatrizaseră încetul cu încetul, iar optimismul își cerea din nou, mai îndrăzneț drepturile…

De la fereastră, el privea din nou spre locul de joacă de lângă colină și spre macii minunați ce se născuseră din strămoșii celor din copilăria sa… Rămase câteva minute uitându-se fix, prin geamul care-i combina reflexia cu cea a colinei, apoi coborâ brusc până la demisolul casei și ajunse în garaj. Aici își luă bicicleta lui profesională și pedală iute până la locul unde avea atât de multe amintiri. Fiind pasionat de ciclism, acesta prinse o viteză destul de mare, fără să-i pese nicidecum de terenul accidentat pe care ajunse la un moment dat.

Tot ce își dorea atunci era să stea câteva clipe în acel parc, să stea de vorbă cu el însuși și să facă pace pe deplin cu sine. Ieșirile atât de dese cu băieții îl făcuseră să înghesuie, undeva în debaraua neiluminată a inimii, imaginea ei, a fetei pe care o iubise cel mai mult, dar încă simțea că-i e dor de ea și vrea să știe dacă e bine, dacă suferă sau viața i-a dat o mică pauză de cafea…

Tot înainta pe drumul neasfaltat, până când, curând, zări locul de joacă. Lăsă bicicleta rezemată de un nuc bătrân și inspiră aerul curat de aici. Încă mai avea parfumul vag al vremurilor când cearta era doar un alt mod de a spune “te iubesc” sau “nu vreau să ne mai jucăm jocul ăsta”, al vremurilor când timpul pe care-l ai de petrecut pe pământ ți se pare infinit de mare și de copleșitor, al vremurilor când întregul Univers e un loc de joacă, iar locul de joacă e întregul Univers… Se dădu apoi în leagăn, dar cum neliniștea nu-l părăsea, hotărâ să se îndrepte spre colina cu maci. Avea de străbătut un drum prin poiană, așa că-și luă bicicleta și porni cu o viteză și mai mare. Se simțea atât de bine când accelera! Viteza prea mare, însă, îl făcu să nu observe un dâmb ascuns de niște bălării și se trezi aruncat din bicicletă… Plin de ciulini, acesta vru să se ridice, dar constată cu stupoare că avea piciorul rupt! Iar în graba plecării, nu-și luase nici telefonul mobil…

Era inutil să strige după ajutor, având în vedere că nu era nimeni prin preajmă, totuși, încercă de câteva ori. Nu-i răspunse nimeni, așa că începu să se gândească panicat la o soluție.

***

‒ Oh, bine că m-ai trezit, Sara!… Oh, Doamne! Ce vis ciudat am avut! Și atât de real… Se făcea că eram iar cu el la locul de joacă și totul era ca atunci, purpuriu, magic… Cu toate acestea, îl vedeam înconjurat de o haită de lupi înfometați, dar oricât fugeam spre el, imaginea se îndepărta tot mai mult și mai mult! Și fugeam, fugeam continuu, dar în zadar!… Ce groaznic… mă simțeam atât de neputincioasă!…

‒ Doar nu vrei să te duci la el, nu?!

‒ Nu știu… Simt că a fost mai mult decât un vis… O să fac un drum până la colină, dar vreau să merg singură. Sper că voi afla totuși niște răspunsuri…

M-am urcat gâfâind în primul microbuz care mergea în orașul lui… Cu cât mă apropiam, cu atât simțeam că e ceva în neregulă. Am grăbit pasul cât am putut de mult. Când l-am găsit acolo, lângă mărăcinișul acela, era oarecum slăbit, dar zâmbitor:

‒ Cum de știai că sunt aici?! Doar n-o să-mi spui acum că m-ai visat, nu?!

‒ Ba da, întocmai!… i-am răspuns eu așa de hotărâtă, încât s-a cutremurat. Tu ești visul meu. Visul meu purpuriu…

‒ …Mi-aș dori totuși să ajung azi pe colină! Mă ajuți?! a întrebat el după câteva secunde.

M-am bucurat să-l aud spunând asta. Și eu îmi doream, îmi doream mai ales să ajung alături de el. L-am ajutat să se sprijine de mine și-am început să urcăm, el țopăind într-un picior. Ne-a luat ceva timp și eram amândoi extenuați, dar priveliștea minunată ne-a făcut să uităm de toată oboseala… I-am dat telefonul ca să-l sune pe fratele lui, iar apoi am rămas în tăcere, ținându-ne timid de mână, din nou după atâta timp, pentru a ne bucura de cele câteva minute până când acesta avea să ajungă…

Din vârful colinei, priveam cum un oraș întreg își înalță clădirile către cerul azuriu. O briză ne spăla pielea și ne înfoia inimile, verdeața fâșnea jucându-se cu sufletele noastre… Iar soarele strălucea peste petalele celui mai frumos mac din Univers, făcându-l să vibreze de culoare…

Julieta are o arma

Citizen-Queen copyJulieta are parul castaniu cu reflexii aramii, si si-l poarta lung, drept, ras strengareste cu model intr-o parte. Fata e rotunda ca o luna, are sprancene subtiri, dar si le penseaza drept si si le vopseste inchis, sa scoata cu tarie in evidenta ochii rotunzi, caprui, mereu sclipind de indrazneala, taind prin multime ca un pumnal de gheata. Pe pleoapele mari, somnoroase, straluceste fard monocrom. Are grija ca genele, oricum pline si curbe, sa le alungeasca pana in infinit numai din rimel. Coborand in josul fetei, buzele sunt subtiri, dar inedit pictate cu ruj mov electric.

Julieta isi ascunse pielea alba asa: mai intai, lenjerie intima dantelata, neagra. Apoi vechii blugi decolorati, pe care ii acoperise cu petice pentru ca se desirasera, si acum ii purta si mai mult, mandra de efectul produs. Apoi, tricoul decoltat, fara spate, caruia ii adaugase maneci de dantela inflorata de la niste strampi rupti, si, ca sa incheie tinuta, cizmele uzate de piele cu lanturi si geaca de piele cu tinte. Intr-o singura urcehe isi puse un cercel mic, rotund, argintiu. Apoi dadu cate doua puf-uri de Citizen Qween de fiecare parte a gatului, inca unul la inchietura, sa il adulmece cand vrea sa se calmeze, sa isi reimprospateze puterile. Si iesi in zumzaiala metropolei.

„Viata e prea scurta, si placerile prea multe” zice eroina noastra Shakespereana adusa in timpurile contemporane, influentata de acestea sa isi poarte look-ul ca pe o armura, sa arate cat este de violenta, independenta , salbatica. Sufletul nu si-l ascunde, asa. Doar si-l intregeste cu putere. Puterea de a se adapta vremii. De a profita de libertatea pe care o are in ziua de azi.

Da, prima oara Julieta te va surprinde cu fatada ei brutala, animalica, aspra. La fel ca notele de piele din aroma de varf a parfumului ei. Dar daca va decide sa isi darame zidurile pentru tine, vei vedea eleganta si gingasie intr-o mentalitate prematur imbatranita, pierduta in rock’n’roll-ul grunge al anilor ’80, precum mireasma retro de iris si trandafir ce-i ramane seara pe trup ca o amintire intima.

Aceasta poveste parfumata este inspirata de Mirela, pe care am cunoscut-o prima data cu ocazia acestei provocari, inspirand o groaza de bloguri azi sa vuiasca despre esente magice.

Regina noptii

Deși adora noaptea, prefera ziua pentru simplul zgomot al agitației ei , ploaia o adora doar pentru puterea sunetului provocat. O poți defini ciudata, ce fel de om prefera totul în locul liniștii? Unul care se cunoaște ,care își știe fiecare greșeala ,un om al cărui pas este făcut pe mii de ace . Nu știu ce crezi tu, dar eu știu ca semăn cu ea, cum și ea știe ca toți purtam măști, fiecare apărându-se în felul sau.

Ea, eu, vorbim ,poate mai mult decât e necesar , dar când se lasă seara și totul devine bezna ne pierdem, rămânem sub zidul zidit din întuneric , zid ce ne împinge în infern la fiecare sunet rătăcit la fiecare secunda goala lipsita de cuvinte. Dacă nu cunoști infernul nu poți ști ca unii vorbesc ca sa trăiască, alții ca sa moara.

 

 

Este o fata-luna care scrie pe intuneric, din submanteanul maruntaielor ei, alteori si din suprapamanteanul unei constiinte spalate cu lacrimi multe. Este fata aia, cu care, v-am zis, cant si dansez.

Fiti alaturi de ea.

Nu pentru ca a fost ea alaturi de mine.

Asta n-are treaba cu voi.

Ci pentru ca este plina de cuvinte-spirit, cuvinte-putere.

Pentru ca ea isi spala sufletul frecandu-l cu un burete aspru de adevar, pana ajunge sa ne spele si noua sulfletele.

O sa vedeti cum va regasiti, cum va treziti prin literele ei.

Cititi-o.

Asa, cu sufletul la gura.

DA pentru Spring SuperBlog

Am scris de mica. Am scris din ambitie, am scris pentru ca imi placea, am scris sa ma descarc.

Am scris pentru ca lumea ma incuraja sa fac asta. Si din 2014 tot scriu aici, pe blog, cand mai des, cand mai rar. Aici am intalnit oameni care au aceeasi vocatie pe care eu am urmarit-o toata viata, oameni care insira coltisoare de perfectiune in litere.

Si prin toti oamenii astia am descoperit competitia SuperBlog, in postari, in pareri.

Ani de zile am fost reticenta sa ma inscriu. Ba nu eram eu cea facuta sa scrie intr-un deadline, ba nu eram cea care sa scrie pe o tema deja stabilita.

Ei, da, pot toate astea. Imi gaseam doar scuze. Eram prea comoda ca sa ma expun.

Pai bine, nu zice vorba ca daca vrei sa ti se intample lucruri noi, trebuie sa strabati si alte carari?

Deci, anul asta, zic DA la Spring SuperBlog 2018 !

Sunt curioasa ce o sa ma invete experienta asta pe mine….

Plangand peste amintiri

Intr-o zi pe la sfarsitul unei veri de-ale mele am ales un caiet si am inceput sa imi astern mintea pe el cu o sinceritate cu care nu o mai facusem niciodata pana atunci. S-au strans in 5 ani vreo suta de pagini despre universul meu, acela inceput in perioada care m-a marcat irevocabil.

Eram mica. Eram o pustoaica de generala. Si vroiam sa fiu ca Diana din Panza de Paianjen. Sa am totul sub control. Atunci cand nu puteam sa imi controlez mintea. Eram razvratita. Scriam: Am invatat ce este minciuna, si am invatat sa o aplic ce pe Sfintele Scripturi. Nimeni nu trebuia sa mai stie de acum incolo cum ma simt cu adevarat.

Petreceam atata timp printre haine si intre farduri, ma inconjuram de pusti pentru ca asa credeam ca asa o sa fiu fericita, cautam sa ies in evidenta prin impertinenta mea cu profesorii in timp ce notele mele scadeau. Aveam o prietena, nu era buna, dar cu ea incepusem sa fumez si sa beau. Eu stiu acum ca eu eram de fapt cea care in aparenta avea totul, dar ma uitam la ea si eram geloasa pentru ca ea ramanea mereu la fel in timp ce eu ma schimbam de pe o zi pe alta. Poate ca intr-o zi s-a plictisit de toate tampeniile fara sens pe care le faceam doar pentru a demonstra ca suntem la fel de mature ca ceilalti, pentru ca a inceput sa se distanteze de mine.

Am avut si o prietena buna, care plangea cu mine laolalta pe vremuri, dar tot atunci am pierdut-o si pe ea lasand-o in umbra. Au trecut ani si n-am mai recuperat-o vreodata, cu toate ca intr-un timp asta era cel mai important lucru. Imi placea de un baiat, dar in loc sa ii arat il luam la misto, pentru ca ma simteam inferioara si voiam sa il indepartez de haosul din mine. Si apoi am inceput sa ma izolez. Era personalitatea mea, care tipa inauntru de frustrare. Primul semn a fost cand toate lucrurile pe care le faceam ma aduceau intr-un fel de multumire, dar ma faceau sa ma simt si un pic ciudat, ca si cum as fi facut ceva ce nu mi se potrivea. Am inceput sa inteleg? Erau doua posibilitati. Puteam sa percep totul despre mine si nu voiam sa aduc la suprafata, sau nu stiam nimic.Am ajuns atat de inchisa ca nu puteam sa comunic nimic cu ceilalti, tineam totul in mine.

Mama a vrut sa ma trimita la psiholog ca eram prea obraznica. M-am suparat tare, chiar incercam sa ii indeplinesc toate doleantele printre regulile ei stricte si absurde, trecand peste faptul ca nici ea nu fusese o mama model, o mama care ma injura ca plangeam in loc sa ma ia in brate. Si ii purtam pica ca il pierduse pe tata pentru alta femeie. Asa ca in ziua in care mi-a zis de programare am vrut sa ii arat ce inseamna un copil rau si a trantit pe jos farfuria cu pranzul. Psihologul mi-a zis ca sunt profunda si desteapta pentru varsta mea. Ce-i drept, eu mereu ma dadeam la altii mai mare, pentru ca imi placea sa ma prefac altcineva. De minciuni e foarte greu sa te lasi, ca si drogurile, ca si viciile. Si sa ascund suferinta in spatele unui zambet era viciul meu.

Mama imi repeta calm ca nu stie ce sa se faca cu mine, ca o sa ajung o maturatoare de strazi. Asa ca, atunci, cand am fost la mare cu tata, sotia lui si copiii ei, vroiam sa ii propun sa ma mut la el. Intr-o zi ma machiam in oglinda din camera mea de hotel, iar ea a venit sa imi spuna ca le distrug casnicia. A plecat, eu mi-am intors imcet chipul de la usa si m-am privit in oglinda, continuand sa ma machiez printre lacrimi mute si linistite. Eram hotarata sa fug. Am iesit rapid in noaptea calda, eu o impregnam cu lacrimi disperate, ea ma rasplatea cu un sentiment asa de dulce de absoluta libertate, de parca cerurile s-ar fi deschis pentru mine. Mi-a fost frica sa nu ma intorc, dar am promis ca ma voi regasi din nou intr-o zi in acea emotie. Eram iar acasa, acum nevoita sa fac fata la toate dezamagirile amare. Ascultam „Never too late ” si nu imi venea sa cred cat de mult timp am vrut sa mor fara sa-mi dau seama.

Au trecut ani de atunci.

Intre timp…

Am vazut cimitire tacute in mijlocul noptii.

Am luptat cu bestii. Sangele mi-a dat peste tot, dar nu am tipat ca sa fantez durerea, ci am savurat-o sa simt dulceata sangelui si dulceata luptei.

Am fost peste tot, am cunoscut o groaza de oameni si nu m-am atasat de ei.

M-au cunoscut toti si am ramas invizibila.

Am fumat mult ca sa umplu golul din stomac.

Am vazut moarte: moartea mintii, bolnavi, batrani.

Am simtit zapada in vara mea, amestecata cu mare , nisip si noapte neagra. Tacere si moarte si renastere in aceeasi clipa. Tacere.

Vant. Apa. Sange. Sfarsit.

Down through the rabbit hole

In another moment down went Alice after it, never once considering how in the world she was going to get out again.

The rabbit hole went straight on like a tunnel for some way, and them dipped suddenly down, so suddenly that Alice had not a moment to thimk about stopping herself before she found herself fallimg down a very deep well. Either the well was very deep, or she fell very slowly, for she had plenty of time as she went down to look after her, and to wonder what was going to happen next

English: I don’t really know how to explain it, but it seems like the world, in the mind of a child, is round, and society slowly deals with making it a square. Because it’s easier to explain something that can be divided rationally. Think about it.

The area of a circle is Pi time the radius to the power of two, and Pi is an irrational number through his definition.

The area of a square is the angle to the pwer of two, logically understood by anyone, you obtain a number beautifully delimited spatio-temporally, easy to be fitted between other numbers. So, it’s easier to „take the tuck out with the right medicine” of a square mind than of a round mind.

Unfortunatelly, this transformation has its consequences. You see, a circle is a form perfectly symmetrical by its nature. This way, all that fits in a round mind is a dilated blend, maybe a bit faded, but it means the same thing from any angle you would look at it. On the other side, squareheads have angles, angles form shadows. Ideas gathered in angles get covered by dust. So not all the thoughts from a square mind can be looked at the same way. And if it is to realise that any conceptional thought we have is a part within our mentality which express our behavior in one certain section of life, we can look at them as some individual characters, that work togheter, forming a little society in each person. Well, isn’t it clear enough, don’t we have enough examples, that individuals discriminated from the mass scream after their rights of equality, they sometimes present „disfunctional” mechanisms of coping with life, they are even perceived as truly antagonists of the predetermined order. That’s why many say they talk with the monsters inside their head sometimes, and try in vain to exorcise them, in the most crucial moments of life, the rage of the mental antagonist comes to the surface.

***

Blue bedroom. Full of me. Full of makeup, notebooks, books, clothes, pencils, markers, diaries, watercolors.

A mind lost in itself, with enough time to self-dissect.

Once, when I was little, I filled the walls of my room with dwarfs. A lot of dwarfs, not only seven, surrounding the room in a reel, and somewhwere in the middle, taller, a Snow White. As I knew to draw people back then, my princess had muddy-green, long and spiky, messy hair, assembling more the snake locks of Medusa. Her eyes were two black holes. Child without enough mind to anchor in reality, who knows how my subconscious intervened, he also dilated then, empty like an unwritten page, to transform all the dolls I would draw in wicked fairies, so inhuman and reckless?

Years passed by, the walls had been repainted in a clearer shade of blue, who knows, could mom’s intuition have been the one to tell her that her daughter is a turmoil of uncontrollable feelings that has to be milded? Was she trying ever since, through parental protection, to cut my wings so that I descend farther among people and don’t scratch again if I am brought down? Now I know this is what she longs for, dear mom.

But then it was useless. All their attempts to rebring me to a decent grey were useless.

Of course, later, my mind became more rational, but its self reflection was still rebelious. So I was detensing from the concrete listening to music for hours, what else to do, for a teen everyday is like summer holyday. After it I would transcribe my favourite lines on the arcades of the walls. My folks couldn’t wipe off entirely the marks ever, and to whitewash the wall must have seemed useless for them.

Then, mom thought that, since I’m always looking for new ways to redecorate the walls, she should buy butterfly stickers. Alas, mom, if you’d only knew that in my subjective, reflective mind, all your measures can’t have other effect but one by the measure of the torrent of words and images I know!

Perhaps you should’ve known that butterflies, for me, are more than some lovely insects flying enchantingally. I’ve always seen butterflies as an archetype for a lost mind.

Romana: Nu stiu cum sa explic asta, dar parca lumea, in capul unui copil este rotunda, iar societatea se ocupa incet de a o face patrata. Pentru ca e mai usor sa explici ceva ce poate fi delimitat rational. Gandeste-te.

Aria unui cerc este Pi ori raza la patrat, iar Pi este un numar irational prin definitie. Aria unui patrat este latura la a doua, logic de inteles pentru oricine, obtii un numar frumos delimitat spatio-temporal, usor de incadrat intre alte numere. Astfel, e mai usor sa „pui la la locul lui cu medicamentul potrvit” o minte patrata decat una rotunda.

Pacat ca aceasta transformare are si consecinte. Vedeti voi, un cerc este o forma perfect simetrica prin natura sa. Astfel, tot ce incape intr-o minte rotunda este un amalgam dilatat, poate fad, dar inseamna acelasi lucru din orice unghi te-ai uita. In schimb, capetele patrate au laturi, iar laturile au unghiuri, iar unghiurile au umbre. Pe ideile din colturi se pune praful. Astfel, nu toate gandurile dintr-o minte patrata pot fi observate la fel. Si daca e sa realizam ca fiecare gand-conceptie este o parte din noi ce ne exprima comportamentul intr-un anumit segment, putem sa le privim ca un fel de personaje individuale, ce lucreaza impreuna, formand o mica lume in fiecare individ. Or, nu e destul de clar, nu avem destule exemple, ca persoanele discriminate in colectiv tipa dupa drepturile lor, prezinta mecanisme „disfunctionale” de coping cu viata, si se transforma in adevarat monstrii antagonisti ai ordinii. De aceea multi spun ca vorbesc cu monstrii din capul lor uneori, si incearca inutil sa-i exorcizeze, in cele mai cruciale momente ale vietii, furia antagonistilor psihici iese la suprafata. Living fast everything, reaching the air si frantically that after a whole day of celebrating life they are already gone.

***

Camera albastra. Plina de mine. Plina cu farduri, carti, haine, culori, pixuri, markere, jurnale.

O minte pierduta in sine, cu destul timp liber incat sa se autodisece.

Cand eram mica, am umplut peretii cu pitici. Foarte multi pitici, nu doar sapte, dand ocol intr-o hora toti peretii camerei, si undeva in mijloc, mai inalta, o Alba-ca-Zapada. Asa cum stiam sa desenez oameni pe atunci, printesa mea avea parul verde-mal, lung si tepos, dezordonat, mai degraba ca Gorgona. Ochii ii erau doua hauri negre. Copil fara destula minte incat sa se ancoreze in real, cine stie cum a intervenit subconstientul meu, si el atunci dilatat, gol ca o foaie nescrisa inca, sa imi transforme toate papusile desenate in iele, atat de inumane si pline de revolta?

Au trecut ani, peretii au fost revopsiti intr-un albastru un pic mai fad, cine stie, o fi fost intuitia feminina a mamei ca fata ei e un tumult de sentimente incontrolabile care trebuie potolit? De atunci incerca prin tipica protectie parinteasca sa-mi taie aripile ca sa cobor mai mult printre oameni si sa nu ma julesc daca sunt trasa in jos? Acum stiu sigur ca asta incearca, draga de ea.

Dar atunci a fost inutil. Toate incercarile lor de a ma aduce la un cenusiu decent au fost inutile.

Da, mai tarziu mintea mea a devenit mai rationala, dar autoreflectia mea ramanea razvratita. Asa ca ma detensionam de la concret ascultand muzica cu orele, ce altceva sa faci, cand esti copil e mereu vacanta de vara. Apoi imi transcriam versurile preferate pe arcadele peretilor. Ai mei nu au reusit sa le stearga urmele perfect niciodata, dar si sa varuiasca peste li s-a parut inutil probabil.

Apoi mama s-a gandit ca, daca tot caut mereu moduri noi de a intrumuseta peretii, sa cumpere fluturi-stickere. Of, mama, daca ai fi stiut si tu ca in mintea mea, reflectiva, subiectiva, toate masurile tale nu pot sa aiba decat un efect pe masura torentului de imagini si cuvinte pe care le cunosc!

Probabil ar fi trebuit sa stii ca fluturii, pentru mine, sunt mai mult decat niste insecte dragute care zboara feeric. Eu mereu am vazut fluturii ca un arhetip al mintii pierdute. Traind repede totul, inaltandu-se cu atata frenezie in aer ca deja dupa o zi intreaga de celebrat viata nu mai exista.

Zen

Fara griji.

E momentul ala cand pacea te invadeaza ca un somn, cand stai si privesti peretii albi, dar nu ii vezi, vezi doar cum viata ta s-a mai implinit un pic in ultima perioada.

Asa cum o data visai oameni vii de culoare, cu viata pe cap, nu cu viata la picioare. Te vedeai devenind o femeie care si-a gasit fericirea, amestecandu-se in multimea de alte suflete ale unui oras cu mii de neoane. Scriai despre ingeri descoperiti in cartile din pod si despre focuri care lumineaza paduri in rataciri pline de peripetii.

Lumea oamenii o tot dezvolta impingandu-i limitele, iar tu nu te poti hotari daca e bine sau nu.

Tu te stii doar prizoniera nostalgiilor tale volatile, toate din aceeasi samanta. Asta si cand mergi prin viata ascutindu-ti aripile spre inaltimi, ca Icar, si cand dansezi pe pantofiori rosii precum Karen in povestea de Hans Christiam Andersen.

Uneori tipi la cer sa deschida drumul soarelui printre nori, atunci cand viitorul pare incalcit in ghem, cand te definesti prin alte stari. Atunci cand personajele din universul tau subpamantean, al sufletului, forfota haotic urland despre vini si complexe.

N-o sa-ti pierzi vremea intrebandu-te de ce nu ai ajuns acolo. Acolo unde se astepta toata lumea sa ajungi. Acolo in ceea ce parea ideal sa devii. Acolo unde lumea e de zahar pentru ca toate visele se implinesc si nu exista goluri in intregul tau.

Pentru ca esti deja acolo. Da, priveste imaginea de ansamblu. Esti toate visele tale intruchipate ireal in aparenta din punctul tau mic si luminos de constiinta. Esti chiar si cosmarurile in care omuletii in care esti divizata iti reproseaza vini si complexe.

Dar esti si printre oamenii vii de culoare, esti femeia aia completa pe care o voiai ca sa fii ea. Toate ce ti le-ai prezis in emotii s-au adeverit inainte sa ai timp sa deschizi ochii sa vezi, alergand, umpland timpul.

Viata nu este numai un labirint de oglinzi, este si gradina de flori care creste din plamanii tai, cu fiecare respiratie. Acum vezi iar puterea si iti pare rau ca ai pierdut atata timp negandu-ti religia pornita din inima. Esti de ceva timp in rai cu lumea de afara.

Esti o carte pe care o scrii, daca vrei. Ideea e ca tu esti cea mai mare opera de arta a ta, dand viata la jocuri la nesfarsit, creeand si completand, este deja perfectiune in lume, raspunsul e aici cu noi toti. Ne curge prin sange foc furat de la zei. Si suntem totusi oameni, adica liberi intr-un univers in care orice idee prinde viata daca o gandesti. Suntem trupuri calatoare prin nevoile noastre constiente.

Zen.

Fara griji.

Totul e deja cum ar trebui sa fie.

Esti deja acolo.

Razi in extaz.

Te provoc.

Stiu ca poti.