Grădina Eden

Un șarpe se trezea dintre coastele ei. Fetei mintea îi vorba fermecător, captivând șarpele să se încolăcească în jurul șirei spinării. În sus, mai întâi se frământa în pântec ca un copil-idee, apoi își continua drumul, mușcând-o de inimă, muscând-o de al treilea ochi, ieșind, apoi, ca un buchet de trandafiri, din creștetul capului.

Fata, acum, devenise o tulpină, iar sângele ei, otrăvit, era seva ce hrănea trandafirii. Ei, cu mirosul lor pătrunzător, de sentimente înveninate, atrăgeau în cupola lor petale – raze de lună.

Înțelegea în sinea ei că va trece prin multe gări până va ajunge la destinație.

Dar avea încredere că toate drumurile vieții se intersectează, în final.

Acum, tot ce avea de făcut era să viseze cu ochii deschiși cum era acolo. Să fie recunoscătoare. Să își amintească cât de mult iubește.

Reclame

Lună plină

Strălucește, slujește cerul, portocalie, luminoasă, dezvăluindu-se în toată splendoarea sa.

Ea este cea care călăuzește sufletul prin marea inconștientă, de la poveste spre altă poveste.

Ea ne pune în joc motivul ciclului pe care-l trăim dezvăluindu-i sensul puțin câte puțin, în ritmul în care își dezvelește lumina de pâcla de negură, noapte de noapte altfel.

Acum luna plină dezvăluie întregul poveștii cu toate lecțiile pe care le revela treptat în ciclul ei.

Și invită la concluzii.

Alegeri.

Luna ce o privesc prin ochii mei spune aceeași poveste de ceva timp, așa, repetitiv.

Are gust amar.

Să văd că, nici așa, cu cărțile pe față, nu mă pot hotărî să mă trezesc.

Să îmi dau seama că toate drumurile prin care încerc să-mi scurtez timpul, să-mi amân destinul, mă duc în ispită.

Sentimentul de azi #5

Unii spun că, atunci când murim, ne naștem într-o altă lume. Rai sau iad.
Alții spun că nu mai este nimic după moarte. Doar muțenia surdă a unui zid.
Eu mereu am crezut că ambele variante sunt posibile, pentru că mereu am crezut că avem posibilitatea de a alege.
De ce n-ai alege să te naști din nou? Pur și simplu, atunci când ești în vid, ești doar conștiința pură a tuturor particulelor de timp în care te-ai dispersat, ca o pânză de fractali. Nu mai ai posibilitatea să trăiești tot ce ești, fiecare lucru ca un episod individual.
Așa că să te întorci înapoi în pânză vieții înseamnă să luminezi toate drumurile care duc înapoi spre ceea ce ești, deci să le experimenteze pe toate, până când, atunci când vei decide să rămâi în vid, te vei cunoaște fără cotloane de umbră.
Toată lumea a auzit că în tradiția buddhistă ar exista ideea că „tot este unu”.
Nu vă stârnește citatul acesta imaginea că suntem una cu vidul? Suntem fiecare punct de lumină în care se sparge. Toți suntem câte un fractal ce extinde aceeași ființă către lumile neexplorate din universul său intrinsec. Toți suntem interconectați prin același scop, reprezentând în esență aceeași minte, care se caută pe sine, luptăndu-se cu sine.
Asta-i utopia care se manifestă distopic.
Viața.
Percepția temporală înseamnă mai mult decât să delimitezi ziua după ceas.
Prin secolul XVIII, deja lua amploare filozofia mecanicistă în lume, ce ne compara pe noi, oamenii, cu mașinăriile manevrate mecanic.
Această ideologie a contribuit la iluzia timpului. Se presupune că ceva a existat înainte de orice altceva.
Cred că această idee ne-a făcut să presupunem că vidul ar fi fost înainte, sau ar fi urmat timpului.
Dar dacă firul cronologic n-ar exista? De ce ai presupune, de fapt, că există un viitor sau un trecut, în afară de mintea ta?
Știi deja că viitorul este doar o ipoteză, în continuă schimbare, nu? De ce n-ar fi și trecutul la fel?
Gândește-te așa. Ce știi despre trecut, în afară de amintiri? Le mai poți trăi, obiectiv? Le mai poți simți? Mai ești același acum, ca să fii sigur că le percepi exact cum s-au întămplat?
Trecutul e distorsionat, în continuu, de fiecare nuanță a reamintirii noastre.
Atunci vidul, el trăiește prin noi, odată cu noi, în fiecare expirație sau în ritmul în care clipim. Vidul nu este acolo, în trecut sau viitor, pentru că ele nici nu există încă de fapt. Tot ce este cu adevărat este acum. Vidul este prezent, odată cu totul.
E greu să asculti prezentul. Pentru că el nu poate fi definit prin timp, viitor sau trecut, deci nu avem cuvinte în intelectul nostru să îl descriem, categorisim. Dar, cu toate că, trăind în prezent, nu vom putea „încadra în cutiuțe” experiența, ea se va așeza într-un tot unitar când toate „piesele” vor fi complete, și, într-un mod intuitiv, îi vom înțelege rostul.

Conștiință

Și ne naștem pe această planetă precum merele cresc într-un pom. Suntem interconectați cu ea, suntem creațiile ei, facem parte din organismul ei. Doar că, de multe ori, ne privim pe noi înșine ca pe o boală. Niște entități separate de restul naturii, pierdute în spațiu și timp, confuze despre restul existenței lor.
Nu.
Noi suntem roadele ei. Posibil, precum animalele se pot plimba oriunde pe planetă, noi ne putem deplasa pe alte lumi. Conștiința noastră ne permite asta. În timp, ne întoarcem la ea, rebotezându-ne rădăcinile în pămât. Precum o frunză cade din copac toamna, chiar la baza trunchiului, ca să îl hrănească pe cel care i-a dat viață pe tot timpul iernii.
Noi tronăm pest întreaga creație, căci suntem dotați cu gânduri. Gândirea fiind un organ cu capacitatea de a se percepe pe sine însuși. De a reflecta asupra propriilor sale procese. Suntem încodarea psihică a propriei noastre planete, precum celulele neuronale.
Deci, de ce ne vedem ca paraziți în propria noastră lume?
Este o boală mentală. Este ouroboros. Un animal înebunit, hăituindu-și propria coadă.
Și, problema fundamentală e că, desi suntem iubiți de natură ca propria sa creație, noi suntem singurii care o pot vindeca, care îi decid soarta. Suntem mintea ei, dar în condiția noastră actuală suntem o minte care se caută pe sine.
Cât de absurd sună, nu?
Unde ai putea să găsești ceea ce ești deja?
Unde, dacă nu în tine?
Suntem, totuși, singurii care sunt capabili să perceapă propriile procese psihice. Să fie conștienți de ele.
Ego-ul e cel care ne privește divizat, tot el ne spune că orbecăim prin noapte, singuri în univers.
Dar mai e o parte din noi acolo, în cel mai profund strat al conștiinței, ce poate fi ascultat doar în tăcere deplină. Estte Ființa. Percepem întregul, acel organism care este format din tot. Noi avem capacitatea să reflectăm unitatea care încorporează toate aceste elemente ce ne înconjoară, ne dau viață, ne hrănesc.
Suntem celule ale acestui organism.
Celule ce au capacitatea de a reflecta.
Conștiință.

Ochiul nopții plânge. Pupila lui este o lună mică, ascunsă acum de un păienjeniș de nori.

Într-o astfel de noapte străduțele spre casă sunt bântuite de tăcere, una destul de adâncă să știe ce ai săvârșit numai în deplin întuneric.

În nopți ca acestea, localurile pline de muzică și râsete te fac să pleci mai repede acasă.

Către curgerea cosmică

Uneori, răgetul din mine surpe cu intensitatea unui vulcan, distrugând tot în jurul lui. Uneori, violența mă aprinde în nuanțe de foc. Cu cât mă concentrez mai mult pe durere, răsucind cuțitul în rană, obsedată de aceeași idee, prezentă doar în trecut, blocată pe aceeași perspectivă.

Vreau să gust cât mai tare din rău, mă afund adânc în propŕiile tenebre, am fluviu de emoții curgând prin mine ca sânge negru.

Nu pot opri haosul când apare. Mă convertesc la proprii demoni dansând prin furtună. O puștoaică soră cu Kali se dedă întunericului ce țipă mai tare ca vocea rațiunii, șoptind obsesiv mantre către Tara.

Dar, până la urmă, de ce să cred că durerea e un lucru rău?

Mereu mi-a curs esență de Kali prin vintre. Sunt sadică după durerea care mă distruge, dar reinventează, care-mi golește placul solar și îmi umple sufletul.

Chiar acum, Kali cântă prin celulele mele deschise. Pe vibrația ei, Kundalini se ridică.

M-am născut sub steaua distrugerii.

Sunt vegheată de zeița a cărei atingere spulberă toate iluziile prin care rătăcim.

Ea ne învață despre tenebrele noastre, căci numai așa le putem depăși.

Ea îmi dă superputere, în timp ce toată viața mea e pusă la bătaie, îi aparține ei până la capăt.

Un drum tăind prin noapte

– Încetează!

– Să încetez ce?

– Să te mai conectezi la mine.

– Dar nu făceam asta.

– Ba te-am simțit. Ai încercat să intri în mine.

– Nu, intrasem în inimă. Încercam să mi-o deschid să cuprindă toată noaptea și tăcerile acestor clipe prin care tăiem universul. Poate asta ai simțit, de fapt.

– Posibil. Oricum, preiau ușor emoțiile celor din jurul meu.

– Da, și eu, suntem la fel. De aceea mă agit atât de tare când te văd așa, îngrijorat, obosit. În orice caz, ce era dacă mă conectam la tine?

– Păi nu e bine să te conectezi la oameni fără permisiunea lor.

– Nici dacă vrei doar să le trimiți lumină?

– Nici. Conectându-te cu ei, energiile voastre se unesc, și are loc un schimb karmic.

– Păi asta e și ideea, nu? De aceea uneori trebuie să te conectezi cu oamenii, dar numai prin lumină, iubire și vindecare, ca să vă eliberați din mreaja tuturor acestor rețele interemoționale care mai mult țin pe loc. E singurul mod în care îndrăznesc să mă apropii de sufletul lor, atunci când ei nu sunt atenți. Știi că nu pun intenții egoiste în nimic, pentru că nu-mi place să mă joc cu focul.

– Bine, atunci.

– Dar tu de ce te ascunzi? Ce ți-e așa frică să văd?

– Mi-e frică să nu vezi ceea ce nu vreau nici eu să știu încă. Cine știe unde ne duce acest drum, tăind prin noapte? Când am plecat la drum credeam că știu deja totul. Acum, descopăr în concret înțelesuri noi, ce nu le vedeam înainte. Și, cum credeam înainte, când știam mai puține, că înțeleg deja fiecare substrat, acum mă pierd în semnificații…

– Păi, normal, așa se întâmplă când pornești la drum. Vezi tu, am lăsat o lume în urmă, deși nu am atins-o încă pe cea dinainte. Le mai simțim pe amăndouă, dar momentan nu mai aparținem nici uneia.

– Și dacă murim înainte să ajungem acolo?

– Trebuie să existe porți și în moarte. La cea trupească, mă refer.

– Dar dacă murim sufletește?

– E foarte grav, atunci. Ne pierdem cârma. Ne pierdem un trecut mai mare decât cel pe care l-am adunat în trup. Pierdem firul care ducea către începuturi, ori noi nu am plecat la drum doar ca să ne întoarcem acasă?

– Eu am uitat și de unde am plecat.

– Din iad.

– Deci suntem demoni?

– Poate doar niște îngeri căzuți. Nu suntem răi, oricum.

– De unde știi?

– Pentru că răul nu poate ajunge unde mergem noi.

Cub rubik 3

Și cuvintele… cuvintele sunt camere, eu sunt arhitectul, la fel de bine cum eu sunt alchimistul, și cuvintele sunt senzațiile pe care eu le amestec în eprubeta mea din inimă.
Atât de obsesive sunt…
Dar să-ți spun un secret?
Artiștii sunt arhitecți doar pentru că sufletul lor se frânge, și eșuează de fiecare dată să îl reconstruiască.
De aceea templele pe care le încropesc sunt toate catedrale gotice.
Așa simt eu să îmi exprim imperfețiunile. Prin creneluri alambicate și turle tăioase în noapte, prin mii de umbre veghind coridoare între ziduri frumurii. Pereții, de fapt spațiile dintre cuvintele mele, vor să țipe adevăruri prea mari pentru ei ca să îi păstreze și să le oblojească răsunetul.
Viața are volumul dat la intensitate maximă prin cuvintele mele. Și numai prin ele pot să simt că trăiesc.
Se zice că raiul este un loc pe Pământ, și depinde de alegerile noastre dacă îl trăim aievea sau nu. Eu am ajuns să cred că raiul este doar un moment ce apare din când în când, nu rămâne pentru totdeauna, e dinamic, îți scapă printre degete. Dar poate lucrurile stau așa că să realizăm ce înseamnă binele mai mult, și să îl iubim mai mult

Cub rubik (2)

Vreau să vorbesc un pic despre acei oameni care simt mai mult decât pot să spună în public. Cei ce îți trosnesc autostrăzile neuronale, fie că fac muzică, dansează, scriu pictează sau orice alt mod de a-și alambica sufletul, creând forme noi din cenușa celor vechi.
Ei lucrează în tăcerea atotcunoscătoare a nopții, când restul dorm în tihnă. Ei vă simt poveștile dilatate în imagini vizuale, și cum vă ascultă întâmplător, își lărgesc antenele, să capteze dincolo de frecvențele pânzei de păianjen a lumii. Sinestezie, că fac din artă oglinzi. Transcendență, că prin această karmă de a absorbi viața în mult prea multe semnificații, ei se deschid deasupra aparențelor, către marea inconștientă, unde durerea bate fluviu în zidurile ego-ului, dorind să surpe la suprafață.
Așa sunt artiștii. Ei nu cunosc, dar știu.
Ochii mei au văzut pe zid acel simbol straniu al primului Cuvânt, care a făcut și desfăcut lumi. Când am respirat din nou visele hipnotice, iluzorii, ale lumii, am adormit sub vălul de uitare. Acum reinterpretez la infinit un ciob din imaginea primordială.
Acum poveștile pe care le cânt Povestitorului au o țesătură mult mai complexă, foile mele sunt pline de răsturnări de situație, și viața mea pare că are o șansă destul de mare să rețeasă firele din rețeaua timpului. Povestitorul stă înmărmurit ca un spectator în mrejele mele.
În final, mai vreau să zic atât: dacă credeți că admirați un artist, de fapt el vă admiră pe voi. Și dacă credeți că un artist, pentru că își pune sufletul pe tavă în operele lui, poate fi citit ca o carte deschisă, din contră, el vă citește pe voi.