Umbră (3)

O pâclă de corbi îi umpleau acum orizonturile minții. Se strânseseră toți după o serie de întâmplări ciudate. O fată cu păr roz de zână învârtind cărți de tarot într-un beci și jurându-se că atunci când le atinge, nu mai sunt mâinile ei, sunt mâinile morților. Un băiat ce fuma profeții, făcându-și țigări din foițe de biblie. Când i-au intrat în viață, i-au călcat în picioare tot, credința într-o cale, într-un Dumnezeu, în ea, în binele din jurul ei.

Se străduia din greu să uite, să își alunge disperarea, îl căutase pe el, dar degeaba a căutat ceva în care nu a putut crede și, mai rău, nu a putut primi, acceptând, lăsând să fie. De când învățase să vorbească cu demoni, o bântuiau în stări inexplicabile de durere, ca și cum i-ar fi ucis sufletul în fiecare zi, și, oricât și-ar fi dorit să fie bine, era împinsă voci, țipându-i incontrolabil idei contradictorii, în abisuri goale, unde nu există nimic în afară de suferință și nebunie.

Avea nevoie de multe ca să fie salvată, iar el îi oferea atât de puține, așa că îl răsplătea cu rău, pentru că el nu reușea să intre adânc în umbra din sufletul ei. De fapt, ea voia mereu să facă bine, dar, când mintea nu-i tăcea, ajungea să facă tot rău.

L-a privit renunțând în acea zi.

Cu o seară înainte, ieșise în oraș doar ca să își ia mintea de la el, să se mai bucure din nou și de altceva. Dar oamenii din jur nu o ajutau să nu mai fie abătută, starea o acapara, el nu răspundea, ea nu se putea bucura de nimic, prea disperată, vânând cu fervoare aripi de fluturi și alte lucruri inutile, fără a se putea calma.

Iar David a sunat-o. De ce a acceptat să se vadă cu el? Se mințea că probabil David era cu Sebastian, sau ca voia să îl întrebe pe David de Seb. Dar știa în adâncul sufletului ei că întâlnirea cu David era doar încă un gest haotic menit să-i calmeze pe moment demonii insuportabili, perindându-i-se frenetic prin labirinturile din minte.

Și s-a grăbit să se urce în taxi și să-l sune pe David.

-O să mă săruți când vii?

-Nu

-Nu, deloc?

-Deloc

-Bine. Promite-mi.

-Promit.

-Așa te vreau. Acum spune-mi că mă iubești.

-Dar nu te iubesc. Nu pot să-ți spun ceva ce nu simt. Sau vrei să te mint?

-Da, minte-mă.

-Bine…te iubesc.

-Nu, dar nu așa, minte-mă dulce, față în față, privindu-mă în ochi.

-Nu, că sigur o să te convingi singur că nu mint. Și n-ar fi bine pentru tine.

-Nu contează.

Reclame

Valuri

Un chip incepe sa prinda viata din valuri.

O umbra. Umbra ia forma unei copile cu par balai. Dar uite, privirea copilei sclipeste. E o luminita la capatul tunelului. Tinde sclipirea catre privirea unei nimfe, cu stele in ochi. Dar cand apele sufletului se linistesc, prinde contur doar o simpla femeie inecata pe jumatate de lacrimi. Asa iti dai seama ca glasul sirenelor nu este infricosator. Cand poti sa intelegi umbra din ele. Dar poate doar femeile le pot intelege chinul.Valuri. Marea te invaluie ca o patura infoiata de valuri albe, si umbra iese furioasa din ea. Iti pleci capul rugandu-te. Dar stii ca trebuie s-o asculti iar. Isi da la o parte valul de umbra. Ochii ei par ca au ascunde in ei galaxii. Asa s-a simtit povara vietii ei. Vine in vizita numai in ceas de noapte. Acum te priveste cu vartejuri in ochi , hauri de flacari umplute si golite.

Umbră (2)

Sufletul ei nu poate fi decât rece. Mereu e umbră în el.

Și cum poate fi altfel? Neîncrederea în ea, în toate ideile contradictorii din univers, în trecutul ei ce nu-l înțelege, viitorul ce nu-l poate controla pe de-antregul, oricât s-ar lupta clipă de clipă, în prezentul ce a păcălit-o, prezentul, duh din lampa lui Alladin, i-a transformat toate promisiunile în blesteme. Mintea ei, disecând firul în patru până la cunoașterea originară, dar sensul pentru ea ce îl găsește azi va duce o luptă grea să îl mai creadă mâine, e greu, pentru că dincolo de cuvinte e tăcere, și cuvintele sunt febra ce distruge lucrurile simple și o avântă în vânători interminabile de aripi de fluturi. Se vor consuma în ceruri albastre, vor pluti, vor zbura, vor muri măine dimineață, când, într-o oră de savurat cafea neagră, își va aduna curajul să mai vâneze încă o zi, fiind alta clipă de clipă, și totul rămânând la fel. Același dezastru mustind de promisiuni și adevăruri în jurul cărora fum de țigară dansează, bucle și onduleuri diafan jucându-se prin aer.

Oare mereu va umple tăcerea cu zgomot aberant, la fel cum norii ascund soarele?

Ultima rugăciune pe care și-a făcut-o, și-a făcut-o pentru el, pentru Sebastian. Era înainte să îl cunoască, când spera, înălțând albastru singurătățile, într-un tren tăind prin înserare, mergând odată cu noaptea. Și-a adunat toate visele și și-a zis că le poate îndeplini, bucurându-se mult pentru asta. Pe loc n-a știut că el e vreun răspuns la rugăciunile ei. Era doar un tip care putea dispărea a doua zi. Și, cu toate acestea a devenit ceva frumos, un crâmpei de fericire, un băiat care o chinuia numai cu iubire, atingeri blânde și perfecte, buze umflate, atâtea săruturi, la început trăgea de ea ca să nu-și piardă răbdarea în atâtea raționamente înghițite de afecțiune sufocantă, apoi, când sentimentele îi dansau în stomac, devenise perfect, nu se mai putea opri, nu mai voia altceva. Și se gândea în atâtea nopți pierdute cu el, că dacă i-ar vedea cineva în această intimitate caldă, ar fi geloși pe ei, erau atât de frumoși împreună, cei mai frumoși. Erau momente de fericire.

Era băiatul care o calma cu dragostea lui, cu tot ce era, de la piele, la gesturi, la ochi. Dar, de fiecare dată când el nu era imediat acolo, mintea ei diseca frenetic voci ale demonilor ce o împresurau. Îi șopteau ca o cheamă Lilith. Îi țipau atâtea în cap că ajungea să îi creadă, și, oricât de mult ar fi vrut să accepte dovezile de fericire, îl trăda pe Sebastian în favoarea iluziilor ei ce o împingeau spre durere.

Uitase de școală, de scris, de distracție, de prieteni, uitase de tot restul, ca să ce? Ca să îl iubească pe Sebastian. Dar îl iubea ea oare, când de fapt depindea obsesiv de el, și cum ajunsese un băiat fără de care ar fi fost bine mersi să îi macine într-atât universul? Poate că nici el nu și-ar fi dorit pentru ea ca ea să confunde relația lor cu o formă de a scăpa de realitate.

Și nu era iubire. Erau doar fricile ei, zidurile de frici de care se înconjurase țipându-i că nu e de ajuns, nici ea, nici restul lumii, chinuind-o până se jura să nu creadă în nimic, să se îndoiască de tot. Înebunea cu mintea tăind din întregul sufletului ei, și nu e că nu ar fi vrut să fie altfel, dar nu putea să gandească în orice alt fel.

Prima parte :Umbră

Lumea era un joc între bine și rău. L-ai transformat în iad când ai ales răul, alergând ca o nebună după orice formă de vis pal, ca o promisiune care nu se va îndeplini niciodată.

Nu-ți face griji, copile. Iubirea crește ca o floare în deșert. Crește chiar și pe întuneric, își face singură lumină. Apare din nimic și transformă blestemele în binecuvântări.

Așa că plângi și bucură-te în acelaș timp. Totul era menit să se întâmple. Ți-am zis, iubirea e propria sa lumină. Numai în întuneric puteai să înveți să strălucești. E timpul să devii iubire.

Oricum, acum înțelegi, tot ce ți-ai dorit de fapt era ca cineva să înțeleagă toata durerea asta care te-a tras înapoi atâția ani. Acum știi că, de fapt, nimeni nu poate simți ce ai simțit tu. Ei nici măcar nu pot să accepte, pentru că mereu nedreptatea pare a fi acoperită cu aur orbitor.

E ok. Vezi tu, așa a fost să fie ca să înțelegi ca n-ai nevoie să te agăți de iluzii. Te rog să nu mai plângi. Nu mai uda încă o dată filele caietului cu lacrimi de durere. Totul va fi bine acum.

Umbră

Un vânt scutură copacii. O alintă și răscolește, în timp ce se dă în leagăn. Se balansează înainte și înapoi, împinge cu toată forța în nisipul ce îi prăfuiește balerinii, și zboară, zboară cu toată adrenalina, împinge și se leagănă ca să prinda vântul cât mai sus, din ce în ce mai repede.

Zboară și zboară prin visele ei, prin gânduri, prin realități înșelătoare, le consumă și le eliberează, că-s furioase, pierdute pe atâtea cărări șerpuitoare ale sufletului.

Părculețul e plin de păpădii aurii, bănuți sălbatici, și cât de frumoși par prin iarba verde, e o minune, e atât de dulce viața, cu părculețul ăsta părăsit de copii, o oază de liniște printre blocuri, blocuri ce se privesc între ele și privesc spre părculeț, ignorând cu desăvârșire cerul. Pe cer, un soare se pitește printre norii de ploaie ce au adus vântul care îi înfoiaza rochia neagră.

Se uită la tot acest peisaj cu ochii contemplând prin iubire, și mai ales la soare, vorbește acum cu el rugându-l să îi dea numai o rază din el, să aibă credință, să îi ordoneze haosul, să fie fericită.

Are căștile în urechi, visând pe muzică, așa se roagă ea, zi de zi. Se roagă consumându-și universul și emoțiile în leagăn, cu muzică care să îi vibreze în suflet, să ghideze zborul minții ei prin muzică, creând o mică porție de calm și fericire pentru ea.

Altă rugăciune care se va sufoca în mii de urlete de demoni. 5 minute de purificare nu spală niciodată pâcla de întuneric în care se afundă automat, acaparată, înconjurată, sacrificată de prea multe voci ciudate, șoptindu-i să nu creadă, să nu vadă, să nu asculte.

Afară e vară și ea urăște seceta care plutește în aer atunci când norii nu aduc vreo ploaie bruscă și scurtă. Seceta o amețește, o inhibă, o umple de nervi, ca și cum ar arde. Are nevoie de vânt, ploaie, zăpadă, noapte și vreme rece. În lipsa a toate astea, vrea sa fie atinsă de o umbră de răcoare. Poate un suflet. Dar i-e frică de acele suflete ce vin să o umple de apele lor, par prea calde, nu vrea sa o frigă. Nici nu o să pase, de fapt, ca cineva să o atinga cu dogoarea lui, că imediat s-ar răci de sufletul ei, ca atunci când o minciună se transformă in deziluzie.

Sufletul ei nu poate fi decât rece. Mereu e umbră în el.

Magia povestilor

Din povești se poate desprinde mai mult decat o morală pentru copii. Câți dintre noi, adulții, nu am rămas încă fermecați de personajele fantastice din basmele copilăriei?

Poveștile sunt de fapt pentru mintea „mică” a viitorilor oameni mari. Sunt o cărare săpată spre suflet pentru adulți. În ele se concentrează simboluri legate de sensul cel mai adânc, cel mai primar al cuvintelor: ele au rolul nu numai de a potența exprimarea interpersonală, dar și acela de a crea o legătură de comunicare între conștient și inconștient. Această legătură folosește simboluri care de care mai fantastice, mai pline de înțelesuri decât le-am putea vreodată defini.

Poveștile folosesc același limbaj ca și visele- de aceea, ele vorbesc inconștientului.

Într-un superb film fantastic, „The Imaginarium of Doctor Parnassus”, există o replică: „Când nu va mai exista nimeni să spună o poveste, lumea va înceta să existe.”

Oricât am încerca să stabilim lumea în parametri logici, universul intrinsec uman rămâne irațional. Puterea inconștientului este infinită față de cea a conștientului. Cele mai multe acțiuni ale noastre sunt dictate de emoții. Emoțiile nu se trezesc din definiții și observații, ci din simboluri care crează lianturi spre natura lor. De exemplu, atunci când simți aroma unui parfum pe stradă, și acesta te poartă prin amintiri. Sau sentimentul și imaginile cu care asociezi culoarea ta preferată.

Să simți afinitate pentru o poveste este ca și cum ți-ai alege o linie de destin spiritual.

Ca și visele, fiecare personaj al unei povești reprezintă o persona dintre multele fațete ale unei ființe. Spațiile din povești și vise sunt metafore ale sentimentelor care lucrează în psihic. Altfel spus, poveștile, precum visele, sunt un univers întreg care există într-o singură persoană pentru o anumită etapă.

Poveștile pot deveni o cale de metamorfoză personală, dacă vrei să lucrezi cu ele.

La modul cel mai general, ele vorbesc despre o călătorie inconștientă care ne oferă cunoaștere de tip mental, sentimental sau spiritual. Ca să atingi această cunoaștere, trebuie mai întâi să „te lupți cu răul”, adică să transcezi partea de umbră din tine care te împiedică să ai tipul de cunoaștere despre care am vorbit mai sus.

Cunoscând toate acestea, nu îți face griji că nu vei putea să îți analizezi povestea preferată, poticnindu-te de personajele, obiectele și întâmplările fantastice întâlnite la fiecare pas. Personal, îmbrățișez concepția că simbolurile nu pot fi încadrate într-un caracter general, cu depind de persoană, de cultura si experiența sa. Deci, important e cu ce asociezi tu fantasticul din basm, și nu cum ar putea fi interpretat în sens universal.

Psihologia a îmbrățișat mult în ultimii ani lucrul cu poveștile. Cărți analizând astfel de universuri fantastice găsim la Osho.

De asemenea, am citat mai demult dintr-o carte foarte frumoasă vorbind pe același subiect.

Intuiție

Există o cale de a te cunoaște pe tine însuți și de a cunoaște drumul. Există o voce in noi, ce o percepem prin senzații și simboluri- atât de apropiate de sufletul nostru, că ne oferă bucuria de a simți că aparținem de noi.

Poate suna straniu- dar nu aparținem de noi mereu? Adică, poate ați răspunde, tot ce facem, tot ce ne dorim, tot ce învățăm, totul pentru care muncim, este ca să ne definim și îmbogățim pe noi. Încercăm din greu să ne ridicăm cât mai sus în societate, să avem venituri care ne permit o casă mare, comfort, lucruri frumoase, vacanțe cât mai plăcute și interesante…. Încercăm din greu să fim văzuți cât mai bine, să fim admirați cât mai mult, să dăm check-in-uri peste tot….

Dar nu cumva ne pierdem pe noi în această cursă? Nu cumva ajungem să ne stresăm, să judecăm mai mult, să ne enervăm mai repede, să fim geloși și să ne simțim uneori frustrati pe propriile vieți?

Nu cumva ajungem până la urmă să ne umplem viețile de zgomot care să înghită reproșurile față de noi ce nu încetează?

Există reproșuri în noi pentru că această alergătură de a te defini prin agoniseala ta nu se termină niciodată. In acest ciclu samsaric, odată ce ajungi la un scop, el nu pare că a împlinit dorul după care plecasei și continui să vrei mai multe, să te dorești mai sus.

Dacă este așa, poate ai ajuns să crezi mai mult în idealurile societății decât în pacea ta. Poate ți s-a părut că fericirea nu merită asociată lucrurilor simple, și nu ți-ai permis să simți bucurie până nu atingeai un obiectiv. Poate ai despicat mereu firul în patru, avid după cunoașterea sublimă, crezând că ea se ascunde în spatele a mii de cărți, și niciodată în simplitate.

Nu-ți face griji. Este o voce în tine, care, chiar și daca acum este un ecou slab de departe, ce îl ignori pentru ca nu mai crezi de mult în el, așteaptă să îți releve magia din tine o data ce îi dai putere. Se numește intuiție.

Ea te va face să simți din nou că aparții de tine. Te va învăța universul tău, felul în care tu funcționezi, și va fi minunat. Poate chiar îți va debloca fluxul artistic. Sau te va face să descoperi artă în tine.

Dar ca să-l auzi, trebuie să îți golești mintea. Ia o pauza de la alergătură- fără să ți-o programezi pe ceas și să te uiți la cât e ora la fiecare câteva minute. Eliberează-te de griji si probleme de rezolvat. Doar bucură-te că exiști. Și ascultă-te. Cere-ți iertare față de tine, dacă e nevoie. Plângi pentru durerile tale, dacă e nevoie. Stai în tăcere. Sau fă ceva ce ți-a plăcut mereu. Și lasă-ți sufletul să se regenereze.

Vocea, cu timpul, se va simți din nou puternic. Și dacă o vei asculta, te vei bucura din ce în ce mai mult de sentimentele și imaginile cu care vine. Pentru că, centrat în tine, vei descoperi așa de multe despre miracole, și lumea nu va mai fi decât terenul tău de joacă.

New man’s mind

He has two faces. One he weares for the world, the other he keeps to remake it from figments when everyone else is asleep. He spits this face with all kinds of sour, rabid coloured sensations, and he goes mad talking to it without getting an answer.

The face looks back at him with swollen eyes, and the lack of reaction makes the wheels in his head spin in emptiness, so he begins to torment searching for noise to fill the nonsens.

The new man carries on his shoulders the battle between Chronos and present. He searches for the geometry of eternity in the crenels of the icicles. He has around the waist a sword with which he separates the sky from the earth. The mute face which looks wothim him wants to teach him not to struggle consumed by his own mind. He wants to show him how to always be a new, clean conscience. The face that arranges the archive of the conscience is the ace on the sleeve of the new man. But this creature, a prisoner inside his bones, is antitethic to him. The face without a voice is white, because, for it, colours are only at the stage of ideas. The nowadays man is black, beacause all the shades of ideas manifest themselves through him, wildly, freely.

In this stage, in which the human being reached through evolution, he sees that he is a prisoner in the universe, and, defensive, he amplifies pleasures, he accepts only one perspective. He ignores the idea of escaping, he conciliates with his fate.

He consumes killing in order to live another moment of the time that consumes him. Man is divided by his hunger for life. He wonders how he defies the nothingness and enters from a plot in another, he doesn’t know he can’t loose because he dreams. There is an infinite number of ways in which the molecules in his DNA can be combined with the external world, so he will always live in a spider web, if the ideal hadn’t existed, then there wouldn’t have been anything to push him to imperfection. He wandered through the streets of dusted cement searching for pits in which to sink his brain. He exchanged his noisy maggots on muse sensations. Knowledge was his nurse and his midwife.

He lives in a technologized world, the purity of information is lost in the chaos of the unbridled pairing of terms. The cultural fusion, served between beings-closed universe, subjetive and untainted beings to the surrounding reality, desperate to fusion with others in one single definition, desperate to share feelings as authentical as they can be, but having at disposal as way of expressing only words with variable meanings. The blending of genes was the first sharing of real information, his negative aspect being the distortion of genes. To resist it, people have moved all the information that remained unlost on screens from which the waves of descendants to learn, choose freely in what to believe and what not to, so that they resist mentally sane through this journey that lost its meaning, in which a mirror was broken in thousands of cracks. The new man becomes amorphous binge using the technology he created, but an inner fire wills to push him to get rid of the obsession, he hunts a purpose.

Are doua chipuri. Cu unul se prezinta lumii, pe celalalt il remodeleaza din plasmuiri atunci cand restul dorm. Il stropeste cu tot felul de senzatii acide, colorate turbat, si inebuneste vorbindu-i fara sa primeasca raspuns.

Chipul il priveste inapoi cu ochi supti, si lipsa de reactie ii determina rotitele din cap sa se miste in gol, asa incepe sa se framante cautand zgomot sa umple nonsensul.

Noul om duce batalia dintre Cronos si prezent pe umerii sai. Cauta geometria eternitatii in crenelurile turturilor de gheata. Are incinsa in talie o sabie cu care desparte cerul de pamant. Chipul mut ce il priveste in interior vrea sa il invete sa nu se zbata consumat de propria minte. Vrea sa ii arate cum sa fie mereu o constiinta noua, curata. Chipul ce ii pune in ordine arhiiva constiintei este asul din maneca noului om. Doar ca aceasta creatura captiva in oasele sale ii este antitetica. Chipul fara glas e alb, deoarece culorile ii sunt numai la stadiul de idei. Omul zilei de azi e negru, caci toate nuantele ideilor se manifesta prin el, libere, salbatice.

In acest stadiu pe care fiinta umana l-a atins in evolutie, ea vede ca este captiva in univers si, defensiv, amplifica placerile, accepta doar o perspectiva. Ignora ideea de evadare, se impaca cu soarta. Consuma omorand ca sa traiasca inca o clipa din timpul ce il consuma. Pe om foamea de viata il dezbina. Se mira cum sfideaza de fiecare data neantul si intra dintr-un fir narativ in altul, nu stie ca nu poate pierde pentru ca viseaza.

Exista un numar infinit de moduri in care moleculele ADN-ului sau pot fi combinate cu lumea exterioara, asa va trai mereu intr-o panza de paianjen, daca nu ar fi existat idealul, nu ar fi existat ce sa il impinga spre imperfectiune.

Nu stie cine e, de unde vine si de cat timp este pe-aici. A batut strazile de ciment prafuit cautand vagauni in care sa isi afunde creierul. Si-a dat la schimb gargaunii galagiosi pe senzatii muza. Cunoasterea i-a fost doica si moasa. Traieste intr-o lume tehnologizata, puritatea informatiei se pierde in haosul imperecherii neinfranate de termeni. Contopirea culturala, servita intre fiinte-univers inchis, subiective si neintinate de ceea ce le inconjoara, disperate de a se contopi intr-o singura definitie, de a impartasi trairi cat mai autentic, avand insa la dispozitie ca mod de exprimare doar cuvinte cu semnificatii variabile. Ca sa faca fata, oamenii au mutat toata informatia ce a ramas nepierduta pe ecrane, de unde valurile de urmasi sa invete, sa aleaga de buna voie in ce sa creada si ce nu ca sa reziste in deplinatatea facultatilor mentale prin calatoria asta ce si-a pierdut sensul, in care o oglinda a fost sparta in mii de cioburi. Noul om devine amorf contopindu-se cu tehnologia ce a creat-o, dar un foc launtric vrea sa il impinga sa scape de obsesie, el vaneaza un scop.

New man’s mind (part 2)

English: This is a work of imagination, not facts.

„The chaos is only about to begin. You have to find strength to defeat it.”

Eager for information, the nowaday’s man selects, however, only what he likes, accords that resonate with good states of being, hoping that if he doesn’t lose himself in the sea of antithetical definitions from outside, he will survive more forward. He doesn’t know where does this race, cutting through his world becoming a desert, wears him. He speeds up towards the horizon, towards that mirage promising to temper his thirst. In what will the world perish? Will it be fire or water? Fire, because fire is the one burning now freely, out of control. The feeling of mysticism was lost because we had the tentation to bite from the apple of knowledge, and we saw then how naked we are, looking for the first time outside us.

This is the greatest secret that enslaves the voice of manking. Everything is being lost, slowly, slowly, apocalyptic times, now everyone has conditions to physically survive, but the mind is sacrificed on the shrine of misleading information, people lie to themselves more then they believe one in another, the man has to take care of his soul, so that he may not be pushed in the void laying before him.

And, slowly, the hidden face that looks inside man takes charge. The human feels divided, promissing to himself baths in the sea of illusions that consumes his power. The face facing the world, this mask, betrayes him, fighting for supremacy over the main conscience. This destiny is distopy. People have jacks implanted in them, through which they connect to sensations. The world searches for illness, only the ones with a too insane mind to align with the pattern get the chance to become immortal.

And the ones standing in the crowd, waiting for another wheel spinning, won’t undestand a thing from beyond. They will only speculate endlessly.

Romana: Aceasta este o viziune imaginara, tratati-o ca atare.

„Haosul abia incepe. Tu trebuie sa gasesti putere sa razbesti prin el.”

Avid de informatie, omul din zilele noastre totusi selecteaza doar ce-i place, acorduri ce rezoneaza in stari bune, sperand ca daca nu se va pierde in marea de definitii antitetice de afara va razbi in continuare. Nu stie unde il poarta cursa aceasta taind prin lumea-i ce se transforma in desert. Accelereaza carte acea Fata Morgana, promitandu-i sa-i potoleasca setea, din zare. In ce va pieri lumea? In foc sau in apa? In foc, ca focul e cel care arde acum liber, fara control. Sentimentul de misticism s-a pierdut pentru ca am avut tentatia sa muscam din pomul cunoasterii si am vazut cat de goi suntem, privind pentru prima data in exterior.

Acesta e cel mai mare secret care subjuga glasul omenirii. Se pierde tot, incet, incet, vremuri apocaliptice, acum toata lumea are conditii sa suprvaietuiasca fizic, dar mintea este sacrificata pe altarul informatiei, oamenii se mint mai mult decat se incred unul in altul, omul trebuie sa aiba grija de sufletul lui, poate nu va fi impins in haul ce i se intinde in fata.

Si, incet, chipul ascuns ce il priveste inauntru preia controlul. Omul se simte dezbinat, promitandu-si bai in marea de iluzii ce ii consuma puterea. Chipul privind lumea, masca aceasta il tradeaza, luptandu-se si ea sa aiba suprematia constiintei centrale. Acest destin e distopie. Oamenii isi implanteaza mufe prin care sa se conecteze la senzatii. Lumea cauta boala, doar cei cu mintea prea infectata ca sa se alinieze in tipar au sansa sa devina nemuritori.

Si cei ce raman in multime, asteptand inca o invartire de roata, nu vor pricepe nimic despre lumea de dincolo. Vor specula la nesfarsit.