Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colț sfărâmat!


Poate nu știi că din Trainspotting îl iubeam mai mult pe Renton, dar tu mereu ai avut ceva din Sick Boy, nu părul blond, și după mine nici atitudinea nepăsătoare, decadentă. Aveai grimasele, energia din ochi, felul de a captiva prin forță de spirit, liderul micuței tale găști ocolite dar colorate. 

Și dacă ar fi să aleg o melodie care să mă umple de bucurie când mă gândesc la tine, ar fi Colors de la Halsey. Pentru că tu ai fost credința mea, trăită pe viu, singura legată de altă persoană, când am adormit cu tine și am simțit liniște, care mai târziu s-a transformat în haosul de a nu înțelege nimic din ce se întâmplă, că nu știam să iubesc. Dar știam că nu mă voi putea opri din acel moment s-o fac. Haotic, că era mai mult decât puteam duce.
Astfel schimbam mereu versurile melodiei în timp ce ocoleam prezentul stricat, tot de mine. Mă pierdeam pe drumuri de pădure spre locul meu de muncă de vară, de altfel anost și de rutină. Și îmi cântam în cap, schimbând versurile, că totul e roșu la tine, de la hanoracul pe care tu singur l-ai croșetat, până la blugii de care nu te despărțeai de ani, până la inimă și cea mai vie culoare de roșu îți circulă prin vene, iar acum adaug, cămașile alea în carouri pe care le iubeai la mine. Îți aparțin, ți le dau de data asta de tot, ți le-aș fi dat și atunci, nu le-ai luat și îmi pare rău că n-am insistat ca și cum chiar voiam să le ai. Îți aparțin, cum îți aparține și a doua cea mai frumoasă parte din sufletul meu, pe prima o păstrez pentru mine, doar ca nu devină restul ființei mele urâtă, și să-ți cerșesc iarăși violent de foame.

Gri ești, prin fumul dens pe care îl inspiri, prin tenta tenului tău, prin felul în care privești partea corporatistă a societății.

Albastră sunt eu, dar nu mereu în nuanțe plăcute. Și, pe lângă asta:
You were red

And you liked me ‘cause I was blue

But you touched me, and suddenly I was a thunderstorm 

And you decided that purple just wasn’ t for you. 

Știu că într-o perioadă nu îți plăcea ce muzică ascult, și îmi prădai felul în care te iubeam înainte să ai încredere. Și probabil cuvintele mele, care ți se păreau uau, te lasă rece.
Poate a fost ordinea firească a minții tale ciudate, să mă dorești ca pe o enigmă, să ajungi să mă cunoști când am ajuns și eu să o fac, să fii uimit de cât te venerez, să mă vrei doar așa, apoi să îmi dai intimitatea ființei tale fără să mă atingi, apoi să pleci, speriat de ce-i mai rău din mine. Să spui că e cineva mai bun care așteaptă acolo, așa cum nu am putut eu. Acum pot, dar e prea târziu. Și probabil nici nu voiai asta vreodată?

Cam așa a fost, în părțile cele mai neplăcute, liceul

highschool

Am scris o postare mai demult despre finalul liceului. Ei bine, poastarea aia, nu că era neapărat numai o reverie sentimentală, dar nu reprezintă in totalitate imaginea mea concretă, practică și reală a acestei instituții atât de pozitiv mediatizate. Erau luate numai părțile frumoase, de dragul unor amintiri plăcute.

Se presupune că în școala noastră ar trebui să existe pregătiri gratuite în afara orelor de curs cu profesorii din școală, dacă există această cerere.

Ei bine, la începutul clasei a 12-a, eu și cei patru elevi din școală care vroiam să facem pregătire la psihologie pentru bac, am făcut tot posibilul  să o găsim și pe a cincea, ca să atingem numărul minim de persoane pentru care se puteau cere aceste pregătiri. Până aici nimic lipsit de bun simț, nu?

Mă rog, înainte să trec la povestea propriu-zisă, țin să precizez că, fiind în acest liceu dintr-a 11-a, de când nu mai aveam ore de psihologie în programă, nu avusesem nici ore la clasă cu profesoara cu care urmam sa parcurgem noi, cei interesați, orele de la pregătire.

Apoi, a  cincea persoană, ce o găsisem mai pe la final, nu s-a prezentat la nici o oră de pregatire. Nu arăt cu degetul, nici eu nu sunt mai nevinovată, prima oară și ultima când am participat a avut loc abia prin semestrul al doilea. Prima oară pentru că eu între timp mă înscrisesem la meditații și în afara școlii, și pur și simplu  nu am considerat că am nevoie să-mi încarc programul și cu aceasta încă din primul semestru. Ultima oară pentru că am ajuns la concluzia că nu îmi vor trebui nici de acum incolo. Să vedeți de ce.

Primul lucru de când am intrat în biroul profesoarei de psihologie, aceasta s-a impacientat că suntem prea mulți oameni și , în afară de lipsa scaunelor, mai era și problema aglomerației create. Mi s-a părut foarte ciudată această supărare a ei, mai ales când noi ne-am chinuit timp de două săptămâni să ne strângem cinci persoane ca să beneficiem de pregătire, timp în care eu nu regret că  mi-am căutat meditatoare separat. Ca să nu mai spun că nici acum nu eram mai mult de patru oameni.

Dar totul părea că decurge bine în momentul în care doamna profesoară a tras câteva respirații sănătoase de aer în piept, nu de alta, dar pentru a-și regăsi  echilibrul emotional atât de atacat de incomoditatea spațiului, și, cu un zâmbet binevoitor pe buze, ne-a spus ca azi vom repeta senzațiile.

Senzațiile.

Prima lecție din programă, după cea introductivă.

Senzațiile.

O lecție de la începutul materiei, când noi deja ne aflam la jumătatea anului școlar.

Din ce am aflat mai târziu, ea nu stătuse neapărat ca la cafea până acum la pregătiri, neapărat, pentru că ceilalți copii oricum nu ajunseseră mai departe de a patra lecție, deci nu o să înțeleg niciodată de ce a luat-o de la capăt cu materia. Aș fi înțeles să fi fost acum o recapitulare, dar nu în momentul în care timpul te presează ca până în al doilea semestru tu să fii abia la a patra lecție din manual.

În fine, să zicem că nici asta nu ar fi fost neapărat problema care mi-a influențat părerea despre aceasta doamna, dar stați un pic, că ajungem la modul de a preda.

În ce constă metoda ei de instruire? Simplu și la obiect: Se ia prima propoziție din carte și se roagă fiecare elev din sală să o citească câte o dată cu voce tare, după care se închid cărțile și elevii sunt rugați să repete acea propoziție ca pe poezie. Apoi se ia a doua propoziție, și tot așa, până se termină lecția sau, mai degrabă, timpul disponibil meditației.

O mică schimbare în tactică se observă doar când se ajunge la definiție, moment în care doamna, ca să se asigure că pe aceasta am înțeles-o cât se poate de bine, spune așa:

-Vedeți? Eu sunt o senzație. Uitați-vă la mine. Eu sunt o senzație. Sunt proces cognitiv psihic senzorial. Iar tu- arătând spre un elev- tu ești „care semnalează sub formă de imagini concrete, simple și primare”, pe când tu- arătând spre alt elev- ești „însușiri concrete ale obiectelor și fenomenelor” iar tu- tot așa, știți deja povestea- „în condițiile acțiunii directe ai stimulior asupra analizatorilor”.

Asta da metodă de predat la un liceu extrem de cunoscut ca nivel de școlarizare, nu? Ce să mai vorbim că doamna asta, fiind la un liceu privat, are salariul mai mare ca profesorii de stat, unde dacă intervine vreo inspecție, bag mâna-n foc că nu așa ar ști să predea. Ce să mai vorbim ca această ilustră persoana cere- din câte am auzit de la o prietenă- câte două milioane pe ședință ca psihoterapeut? Mă rog, nu mă pricep, poate se descurcă mai bine în acel domeniu decât mi-a inspirat mie că o face ca pedagog.

Cât despre restul nemulțumirilor privitoare la această insituție, nu o să mă mai lungesc. Bine, pentru că majoritatea se trag din comparația mea cu un liceu de provincie de stat. Acolo, din punctul meu de vedere, beneficiam de profesori mult mai bine pregătiți ,care ne pregăteau la rândul lor mult mai bine fără să se plătească mii de euro pentru asta. Mă rog, dacă e să mă iau după felul în care pare că funcționează lucrurile, cam asta e și ideea, să plătești destui bani încât copilul să treacă prin școală ca broasca prin apă, cu note mari la limba română când nu știe nici ce a scris Camil Petrescu sau, mai rău, nota 10 la purtare cand înjură profesorii în clasă.

Recunosc că nici eu nu am fost o sfântă și n-am mai învățat cu aceeași vervă de când am descoperit că nu mi se cere mare lucru, dar n-am fost nici unul din copiii ai cărui părinți nu acceptă ca odraslei lor să nu i se treacă un trei în catalog dacă îl merită.

Da, tot o să-mi fie dor de colegii mei, de câțiva profesori (dar de unii așa, mai mult ca idee), dirigintele meu a fost un om extraordonar, blând și susținător, dar nu o să-mi lipsească niciodată felul cum a funcționat școala asta din mai multe puncte de vedere decât cel referitor la nivelul de educație pe care mi l-a oferit.

Și tocmai pentru că nu sunt nici eu cel mai cuminte copil din lume și m-am lăsat purtată de curent, regret că am pierdut acei profesori care chiar mă puneau la punct cu învățatul, deja mi-am văzut foștii colegi de la liceul de provincie luându-mi-o înainte cu notele la simulări. În condițiile în care eram considerată printre cei din frunte în privința capacității de a învăța printre colegii clasei mele de aici. Cu alte cuvinte, o rebelă am fost mereu, dar la stat parcă știau cum să mă motiveze să am și un pic de autocontrol când trebuie.

Acum da, e și vina mea că am fost năuca și am ales să mă mut la liceul ăsta doar de dragul de a fi în București, și că n-am fost destul de conștientă că învăț pentru mine, pentru viitorul meu, așa, degeaba ar fi fost liceul ăsta așa și pe dincolo.

Dar aveam nevoie să împărtășesc măcar o parte din frustrările și nemulțumirile pe care le-am strâns timp de doi ani de zile. Fără să vreau să fac rău nimănui.

Un apus care m-a ridicat dintre file

O gară mică, o construcție industrială în ruine, soarele plutind ca o mare de cupru printre dărăpănături, și apoi ieșind, în deplinătatea centrului său orbitor, la iveală.

Aș vrea să scriu despre nori purpurii, dar acum nu se văd la fel de frumos, colorați doar ici și colo, în ramificații de lumină. Dar cercul solar, deși dă fuga din ce în ce mai mult în tenebrele pământului, lasă în urmă un cer doar la înălțimi amețitoare albastru-gri rece, de metal, în lături, culoare caldă, ce pare aproape de noi, dar, de fapt, nici la capătul pământului nu o ajungi din urmă.

Culoare gradată, dilatând bolta, de un rozaliu pal, apoi radiind un nemărginit portocaliu, vibrant, sclipind precum un diamant prea prețios ca să îl poți poseda.
Se reflecă în geamurile caselor, distrage atenția de la lumescul nostru, și el dăruind stări de reverie, dar mai fad în colorit. 

Și acum, uite-l deja pierdut, doar o linie strălucitoare ca sufletul. 

Iar acum, norii din ce în ce mai grei și întunecați câștigă bătălia, acoperind ușor orice urmă de vibratie.
Nu-i nimic, soarele n-a pierdut decât o luptă, era obosit și s-a dus să își reîncarce forțele, se va întoarce brăzdând agale cea mai întunecată oră a nopții.

Până oprește trenul in stația mea, vă dăruiesc câteva citate din cartea uimitoare pe care o citesc acum cu sufletul la gură, „Femei care alearga cu lupii” de Dr. Clarissa Pinkola Estes , probabil în curând o nouă Biblie personală. 🙂

„Trebuie, de aceea, sa lăsăm propriile noastre ritmuri și nu alte forțe sau persoane din afară, nici complexele noastre negative,să decidă cursul ascendent sau descendent al vieții noastre.”

„…iubirea nu e un flirt, nici urmărirea unei simple plăceri a eului, ci o legătură vizbilă, creată de mușchiul psihic al rezistenței, o uniune ce se menține în perioadele de abundență, dar și în vremurile de austeritate, în nopțile senine, dar și în zilele de mari încercări.”

„…pentru a fi hrăniți toată viața, trebuie să acceptăm natura viață-moarte-viață și să dezvoltăm o relație cu ea. Atunci nu mai rătăcim urmărindu-ne fanteziile, ci abordam cu înțelepciune morțile necesare și nașterile miraculoase care creează adevăratele relații. (…) pasiunea nu trebuie <<căutată>>: ea este periodic generată și, deci, dăruită.

„În loc să fie considerate opuse, arhetipurile Vieți și ale morții trebuie văzute ca un cuplu, ca aspecte complementare ale aceluiași fenomen. E adevărat că, în cadrul aceleiași povești de iubire, survin nenumărate finaluri. Dar undeva, în straturile delicate ale ființei ce se creează atunci când doi oameni se iubesc, există o inimă și o respirație. Când o jumătate a inimii se golește, cealaltă se umple. Când o respirație se încheie, alta începe.”

„Ce este nefrumosul? Foamea noastră secretă de a fi iubiți este nefrumosul. Modul greșit în care înțelegem să iubim este nefrumosul. Atitudinea noastră lipsită de loialitate și devotament este respingătoare, sentimentul separării noastre de suflet este dezagreabil, excrescențele noastre psihice, defectele noastre, neînțelegerile și fanteziile noastre infantile, toate acestea sunt nefrumosul.”

„Trei lucruri fac diferența între a trăi cu sufletul și a trăi cu eul: capacitatea de a intui și a învăța noi metode, tenacitatea de a traversa o etapă dificilă și răbdarea de a învăța să iubim profund și durabil.”

„Cântând cântecul conștiinței până simțim arsura adevărului, iluminăm întunericul psihicului, așa încât să vedem ce facem…ce facem cu adevărat, nu ce ne place nouă să credem că facem. Asta înseamnă să ne descâlcim propriile sentimente și să începem să înțelegem motivul pentru care iubirea și viața trebuie trăite până în măduva oaselor.”

Mesajul din trandafir

Sa stii ca ti-am descoperit secretul. Ma mir ca l-ai ascuns atata de mine.

Comunicare…mereu vorbesti despre comunicare. Dar mi-ai zis vreodata? Poate eram prea ocupata sa fiu indiferenta ca sa-mi zici.

Dar crede-ma… plinatatea cuvintelor tale…emotia si durerea… toate sunt un cutit cu doua taisuri. 

Taie in carnea mea prima oara pentru ca vad in cuvintele tale o forta de nebanuit, care ar fi in stare sa mute si muntii din loc intr-o zi. Tot acest sentiment, palpabil si viu, valorifica-l intr-o zi, pentru ca ai avut dreptate, eu nu stiu nimic, si vobesc numai despre stele prea indepartate. Dar tu stii ce traieste aici, prin tine, prin oameni.

A doua oara, cuvintele tale ma lovesc tare, tare in orgoliu si vad din nou cat de oarba pot sa fiu. Cum mi-ai cantat in secret dar cel mai sincer, si pasiunea pe care o ascunzi, si cat de mult te-am subestimat. Alerg prea mult dupa vise fara rost, eu am fost vie pentru tine, in tot timpul in care am sperat sa fiu vie pentru altii. 

Dar de ce nu mi-ai spus niciodata? Ce era eu sa inteleg din fastaceli? Cum era sa vad ce minune de persoana esti cand sunt surda la cele mai adanci ragete si imi inalt ochii numai catre stele pe care nu voi putea atinge vreodata?

https://aleeagandurilor.wordpress.com/2016/07/31/pierduta-in-lumea-ei/

Aberatii


Nu mai minti ca te distrezi!Inunzi noaptea cu durere. 

Eu nu cred ca esti slaba. Eu vad doar ca ascunzi o suferinta prea ascutita in tine. Iti apleci capul peste pasarela, in timp ce lasi disperarea sa te inunde. Masinile imprastie lumini de faruri portocalii in noapte. Totul este de un portocaliu strident, orbind intunericul.

Fata se schimonoseste sa prinda ecoul mintii distorsionate. Armonia unui tipat, pe care il amutesti de atata timp. 
Te prelingi pe jos, cu capul proptit de balustrada, si, la incercarea mea de a citi prin tine, te inchizi abrupt, infricosata, cu genunchii la barbie si mainile imbratisand genunchii.

Nu ai nici o problema sa (te) minti cand dupa colt gasesti distractii care sa te scape. Si nici acum nu te inveti minte, cand, in loc sa abuzezi de ele inecandu-ti nefericirea, ele abuzeaza de tine, explodand in sentimente ascunse de rusine.
Si eu, eu fugisem dintr-un loc ca sa nu ma mai cunoasca nimeni, acum vreau sa plec iar departe, unde nu mai cunosc pe nimeni. Pentru ca mi s-au pus lumini rosii la toate semafoarele, stiind ca din prea multa iubire pentru lumea in care traiesc o sa astept. O sa ma impiedic la fiecare nefiresc. Ma consuma si ma sufoca in acelas timp.

Este atat de obositor sa vezi ca nimic nu e in regula. Mai bine ma stiam singura care fuge spre nimic, decat sa ii stiu pe cei din jurul meu mai pierduti ca mine.

Poate e din cauza mintilor noastre. Bolnave dupa sensuri abstracte, dupa adevaruri nedemonstrabile. Poate motorasele din capurile noastre se rotesc prea repede si in gol. Poate disecam prea mult irationalul. Noi doua. Poate intr-o zi o sa descoperim nebanuitul prin nebunia noastra.

Poate trebuie doar sa ne maturizam. Poate doar ne e frica de lucruri inexistente. Poate inca nu putem sa inghitim toata nedreptatea din viata.

Sper. Sa nu mai fug.

A venit timpul…

IMG_20170515_185002_360 (1).JPG

Am auzit că răsăritul ar fi minunat în Centrul Vechi. Am auzit că soarele se prinde minunat în cioburile de pe străduțe. Poate sunt toate visele sfărâmate ale oamenilor de pe străzile Bucureștiului, cioburile alea.

Dar eu am prins răsăritul în Centrul Vechi și n-am văzut cioburi de sticlă sclipind. Am văzut în schimb păsări călătoare brăzdând cerul îmbibat în culoare. Era pe la începutul lui septembrie. Când începutul meu era încă un sfârșit. Orice m-a abandonat vreodată a rămas cu urme de gheare încrustate în sine. Și acum stau să îmi amintesc de păsările călătoare care sunt atât de norocoase încât să își ia zborul de fiecare dată când gerul amenință să le înghețe inimile.

Și, după, îmi amintesc asa absurd de o noapte de când aveam vreo 12 ani și nu știam că există sfârșituri, când citeam o carte șterpelită din bibliotecă de Milan Kundera. Fascinată de povestea de dragoste de printre pagini și de oamenii ei. Fascinată de femeia care se plimba prin cimitire pentru că erau doar niște parcuri mult mai liniștite.

Acum totul se apropie parcă de un sfârțit. 4 ani dintr-o etapă de care am fugit tot timpul, numărând secundele până la următoarea.Și acum încerc să prind cu ghearele amintiri și să le suflu viață, așa, ca prin magie. Nu, nu sunt prea multe amintiri pe care să le fi colorat frumos. Am crezut că fac de toate ca să treacă mai repede copilăria, de fapt făceam de toate ca să uit că n-am avut-o odată așa cum vroiam. Și între timp, am pierdut timpul, am pierdut prezentul, nici măcar nu am muncit prea mult pentru viitor, că îmi place să mă pierd în reverii.

Nici nu știu încă prea bine unde mi-e locul. Visez că ar fi departe, undeva unde nimeni nu are păreri despre mine încă. Dar oricum, adio.

Adio nepăsare. Adio protecție. Adio lume fără griji. Așa simt eu, că universul meu se trădeaza și mai mult pentru realitate, pentru societate. Că e timpul. Chit că sunt pregatita sau nu. Nu sunt un om perfect, un om care poate să îndeplinească cu brio orice standarde, dar o să-mi fac locul meu în viață, cumva. Adio, liceu, ultima mea șansă de a mă bucura doar, simplu, de a fi copil. Nu cred că sunt singura care nu a promovat adevărata ta lecție. Dar restul nu realizează acum. Poate ei nici nu o să simtă ce am simțit eu vreodată.
Colegi, profesori, oameni cu care m-am ciocnit de parcă locul ar fi fost prea aglomerat pentru noi toți, cu toate felurile noastre de a fi. Dar o să-mi fie dor. Poate chiar și numai din cauză că voi ați fost cadrul în care am rătăcit fără griji. Chiar și numai din cauză că mi-e atât de frică acum. Noi toți am trăit alături. Nu numai 5 ore pe zi în școală. Ci tot timpul, definindu-ne unul prin altul, toți prin fiecare și fiecare prin toți. Nu, nu sunt eu mai sensibilă, dar mi-e frică de tot ce pierd acum. Poate veți simți și voi asta la un moment dat. O să-mi lipsiți pentru că, pierzându-vă pe voi, pierd și o bucățică din timpul meu. Ăla pe care l-am ocolit de parcă aș avea veșnicia la dispoziție. Și chiar dacă veșnicia îmi aparține, chiar dacă aș strânge-o în pumni, toata această perioadă oricum mi s-ar scurge printre degete precum nisipul. Voi nu simțiți? Cum vi s-a dus un pic mai mult copilăria și cum la ce-i mai frumos din ea ați privit abia printre degete?
A venit timpul pentru noua etapă. Știu că încă nu știți nimic despre ce va fi cu voi. Așa te ia viața, pe nepregătite. Dar totul va fi bine, daca nu știți asta. Pentru că, cel puțin, la un moment dat, lucrurile vor avea un sens. Și e tot ce contează.

Cea mai frumoasă senzație

 

el2

Vrei să fii muza mea? De data asta. Nu mă gândeam că o sa fii… Și în tot acest timp cerul nopții a fost luminat de coase, semicercuri, cercuri imperfecte și cercuri întregi, trecând din nou la coase ca să se întoarcă la cercuri. Încă sper să am în minte totul cu precizie. Pentru că mă gândeam azi să te fac muza mea.

Nu, nu îți pun întrebarea față în față. Mi-e și frică să te romanțez, poate mă îndrăgostesc. Dar ai fost senzația unei nopți înstelate de gânduri calde și simple.

N-am de ce să zic despre toate tâmpeniile care s-au întâmplat între noi și cum am ajuns să nu-ți mai vorbesc, nici eu nu știu de ce. Poate de teamă. Poate pentru că am mai încercat să îți vorbesc, și n-a ieșit cum trebuie. Dar îmi erai în cap, cu toate că niciodată nu am fost destul de atentă la tine ca să te văd cu adevărat. Și niciodată nu am ținut la tine așa de mult. Sună idiot, dar ăsta e adevărul fără metafore.

În seara aia m-am decis să te văd. Tocmai pentru că îmi erai în cap. Poate pentru că îmi erai încă un mister, deși până la urmă n-ar fi trebuit să fii, pentru că fusesem intimi. Poate pentru că aveam nevoie să completez povestea în care nu te-am facut să înțelegi că pot mai mult decât să trădez în orice fel.

Și mi-am luat ușor inima în dinți, că știam că poate nu o să mai am ocazia. Și te-am sunat. Ai crezut că vreau doar să vorbesc despre problemele mele. Dar eu vroiam doar să împletim povești, stări și noaptea împreună. A fost unul dintre momentele în care a meritat să țintesc cu furie norii.

M-ai strâns în brațe. M-ai luat de mână și te-am lasat. Dar ce a fost cel mai frumos e că am fost sinceră cu tine, cum nu am fost niciodată. Mereu te-am acceptat așa cum ești, privindu-te cu sufletul. Ție îți părea rau pentru tot ce a fost între noi. Dar fusesem doi proști, și ne meritasem unul pe altul.

Of, de ce mă întorc la melancolii? Nu asta vreau să exprim. Vreau să exprim cum ne-am dezbrăcat de bariere. Bine, ne-am dezbrăcat și propriu zis. Dar n-a ieșit decât ceva foarte stângaci. Nu ne mai cunoșteam corpurile ca înainte.

Dar totul a fost bine. Pentru că nu erau bariere.  Deși nu s-a trezit în noi vreo conexiune pasională, sufletele noastre erau dezbrăcate de bariere. Și noi eram doi oameni maturi, nu ca înainte. Două persoane care se complăceau în pace, acceptare și onestitate. Totul a venit natural.

Mi-ai sărutat mâinile, fața. Ne-am tot sărutat și mângâiat. Pur și simplu. De dragul unei nopți în care aveam nevoie de un suflet. Nu era neapărat ce aveam în cap, eram doi ce se mângâiau fără să fi ales neapărat asta. Nu era nimic altceva decât sinceritate. Nici pasiune, nici atracție, nici iubire. Am șușotit până târziu, îmbrățișați, și am adormit la fel.

Te-am simțit cum la un moment dat în cursul nopții mi-ai întors spatele, doar ca să mă cuprinzi din nou spre dimineață.

A doua zi, când ne-am separat, mi-am pus muzică și am visat. Și eram mai fericită. Poate aveam o foame de intimitate pe care tu mi-ai împlinit-o. Noi am fost întâmplători și nu vreau să fim vreodată mai mult. Sper să nu mă râzgândesc. Pentru că nu vreau să mă îndrăgostesc de tine. Și nu vreau să mi se frângă inima.

Nici n-am avut vreo relație care să nu mă schimbe și în care să nu mă simt constrânsă de ceva. Oricum n-aș vrea să îmi pierd întregul, spontaneitatea și libertatea din nou. Nu sunt complexată de trecut, doar că simt că nu sunt pregatită. Aș repeta greșelile.

Dar acum ai fost muza mea. Cu toate că m-am ferit să povestesc de tine până acum.

 

„Eu visez”

euvisez9

Are aer de rusoiacă, cu tenul ei alb -rozaliu. Înaltă, poartă dungi marinărești, geci de piele, blugi băietești și decolorați, converși negri, dr. martenși maro sau adidași superstar. Are 17 ani, dar probabil ca v-ați dat deja seama că este doar o liceeana tipica de Bucuresti.

I se spune că e frumoasa, și ea o știe mult prea bine. Buclele, roșcat-blonde, și le colorează în ultimul timp în nuante castanii. Ochii sunt când verzi, când albaștri, și decolorați. Mereu reci ca gheața, mici și uneori pierduți. Trăsături fine. Zâmbet colorat, percum al celor care ascund bucurii puține.

Nici nu știu de unde a început totul. Semnele. Se plânge mereu, ce-i drept, de familia ei superficială, deși e răsfățată, dar prea protejată, și găsește la tot nod în papură.  E răzvrătită tot timpul, ia note bune, gândește analitic. I se spune că e inteligentă, și ea o știe mult prea bine.

Are totul, ea așa spune când spune că nu știe de ce e supărată, alții o duc mai rău, și sunt mai fericiți.

Primul semn pe care îmi amintesc să-l fi recunoscut. Odată, când m-a sunat. Să mă întrebe de ce nu poate să plângă. „Cum adică nu poți să plângi?” „Păi nu pot plânge de doi ani. Mi-a murit bunicul, ai mei divorțează și eu nu pot să plâng.”  Ce ar trebui să înțeleg din asta? Toată lumea plânge uneori, nu?Cum ar trebui să te înțeleg? Și încerc să îți răspund. Încerc să mă raportez la mine. Un monolog lung, pe care îl mai întrerup uneori cu un „La asta te-ai gândit?” adresat ei, doar ca să verific dacă mai respiră, când nu zice nimic. Apoi spune că ea nu simte nimic nicodată, și încerc să înțeleg și asta, și încerc să îi explic nici eu nu știu ce, doar ca să o liniștesc, dar îmi închide telefonul în nas.

Și, de fapt, erau lucruri care îmi atrăgeau atenția în comporatmentul ei și înainte. Când avea momente în care îsi mijea ochii, și, în mijlocul unei discuții în general, se întrerupea: ” Eu visez acum… Nu vi se pare că e totul un vis?”

Cred că mi-a mai zis de câteva ori că e nefericită, și de multe ori îmi punea întrebări absurde, dar nu le mai țin minte. A început ăa bea. Și la școală, de fapt oriunde nu era acasă.  Deși mai mică cu un an ca mine,  îmi părea copil prostuț, ținut din scurt, gata să se elibereze prin orice exces, prin orice ocazie, care ar vrea să le încerce pe toate. Se îmbată repede, și se crede alcoolică.

Poate asta a dus la ce s-a întâmplat în ziua aceea. Sau despre ce mi-a zis abia în câteva cuvinte că s-a întâmplat. Când, la țigara de după ore, își păstra tăcuta colțul ei, și , cu căști în urechi, ignora pe toată lumea care o striga. Numai pentru mine, postată în fața ei și nu de alta, a catadicsit să se scuze că nu ne-a auzit strigând-o. Noi două am rămas în urmă, eu o aștepam, trebuia să ajungem împreună undeva. Și apoi: „Trebuie să îți spun ceva”. „Da? Ce? E de rău?” mă sperii eu. Apoi șoptește: „Am vrut să mă omor”.

Ma așez lângă ea, mă uit la ea și  o întreb despre asta. Replica ei este: „Ce-ți pasă? Mie nu-mi pasă dacă mori, ție nu-ți pasă dacă mor, și așa e viața” Îi spun că nu e așa, că la toți le-ar păsa dacă ar știi,  că ar trebui să vorbeacă măcar cu cineva.

„Eram la munte, știi? După ce m-am văzut cu tine la Sinaia. Am vrut să beau până intram în coma. Și mi-am pierdut cunoștiința. Am băut cu toate că știam că nu mai pot. Mă simțeam nostalgică, vroiam să fiu iar copil. Mă gândeam la căsuța din copac în care mă urcam mereu cu frati-miu.”

Nu e o persoană pe care o înghit ușor. E, de multe ori, egoistă. Dar am fost și eu odată un copil perfect care se săturase să fie ridicată pe un piedestal. Poate de-asta stau lângă ea. Poate de-asta e ața. Când ai chiar totul de-a gata, nu te mai bucură nimic. Nu ca atunci când muncesti pentru ceva. Și îmi amintesc că mi se părea că sunt numai pe cărările greșite. Nu știu cu ce s-o ajut, se preface că nu conteaza. Sper doar că o să se întoarcă din drumul ei la un moment dat. Pe mine timpul m-a determinat să fac asta.

Acum este doar o frunză bătută de vânt. În interiorul ei nu este ea încă, sunt vocile celorlalți. Și doar o vagă viziune despre ea, care să speram că va prinde viață înainte să fie prea târziu.

Păpuși mecanice

articol4

Dar nu trebuie să mă credeți. Nu când aberez despre ochi transformați in caleidoscoape în care am văzut ceva atât de nefiresc.

Nu trebuie să mă credeti nici dacă folosesc cuvinte frumoase încercând să vă apropii de ce-am simțit.
Nu trebuie să mă credeți când vă spun despre trăiri reale. Despre minte colorată în curcubee. Despre vinovății de care nu știe nimeni și adevăruri pe care am încercat să vi le spun. M-ați crezut nebună.
Poate sunteți prea ocupați să adunați bunuri materiale. Să păreți cineva. Sau să vă duceți la biserică. Să țineți toate posturile din an. Să citiți cărți budhiste. Sau filosofie nihilistă. Sau să vă țineți la punct cu știrile. Sau să găsiți o explicație rațională pentru orice. Să nu lăsați golul să se manifeste.
Nu trebuie să mă credeți cand vă spun că tot încercați să umpleți tăcerea degeaba. Că urmăriți vise mai goale ca orice tăcere. Vise care se vor împlini poate, dacă munciți îndeajuns, dar pe voi nu vă veți împlini. Nu trebuie să vă spun  că raționalul e prea mult și iraționalul pe care îl credeți ca pe o pastilă la logică n-are substanță.
Poate sunteți prea ocupați să vă faceți că trăiți. Să încercați să trăiți. Să faceți de toate ca să trăiți. Să postați pe rețele de socializare ca să trăiți. Să citiți cărti ca să trăiți. Să vă drogați, să beți și să faceți sex ca să trăiți. Să vă toaceți coatele pe bănci de școală și să vă tocați creierul de bună voie ca să fiți cineva și să trăiți. Să vânați senzații și iubire de sine ca să trăiți. De ce?
1. Ca să vă transformați în copi ale unei copi ale unei copi. De fapt, ca să supraviețuiți, nu ca să trăiți. Să vă feriți carnea fragilă de un monstru mecanic, numit societate.
2. Ca să umpleți tăcerea. Pentru că ați fost de atâtea ori reduși la zgomotul de fundal al unei mașinării lipsite de viață. De atâtea ori, încât când n-ați mai putut să fiți reduși la nițte copi ale unei copi ale unei copi, v-ați avântat în furtuni care nu vi se potriveau, și ați aterizat la sfârșit în tăceri mai goale decât un film prost. Tăceri de care nu aparțineați cu centrul ființei voastre.
Dar nu trebuie să mă credeți pe mine. Și eu am trecut prin toate astea. Și acum sunt doar o păpușică mecanică. O păpușică ce vânează viața pe instagram, facebook, tumblr, snapchat, în oraș, la concerte, în călătorii, printre oameni, în cărti budhiste și de dezvoltare personală, în muzică, în seriale și filme, în droguri, în băutură, în haine, în produse de make-up, în iphone, în iubiri de băieți și neiubiri de băieți, în sex, în amintiri, în psiholog, în viitor, în reiki.
Osho a zis multe lucruri frumoase din care de fapt nu am înțeles nimic. Unul dintre ele, pe cuvintele mele, ar fi că iluminarea se produce firesc, în liniștea minți, și că orice încercare de a-ți rafina ego-ul spre a atinge iluminarea nu are sens, pentru că tu nu ești cu adevărat in ego-ul tău. Și acum stau să îl citez pe Osho pentru că sunt o păpușică mecanică. Și din acelaș motiv vânez emoțiile voastre scriind asta.
Mi-e frică de tăcerea fără substanță. Și mi-e frică și să descopăr tăcerea mea, mi-e frica că dacă o descopăr o să fie abuzată de oameni și ei sfâșiați de monstrul ăsta mecanic care trebuia să trăiască pentru noi, și totuși noi am ajuns să trăim pentru el.
P.S. Chiar sunt și nebună.

Tăcerea, de care mi-a adus aminte amalgamul de netăceri. Mulțumesc, M., pentru inspirație!

Sirene

 

sirene.gif

„Cum să scrii o carte <<totul despre femei>>?  Femeile nu pot fi cuprinse într-o carte. Sigur e o carte pentru bărbați nătângi. O să i-o cumpăr viitorului meu sot”, mormăie Sara, cu picioarele lungite pe pereți, răpusă de plictiseală.

Eu mă joc cu un pachet de țigări (vesnicele mele țigări) și mă uit la postările lumii care a fost de 1 mai la mare. Ce n-aș da să fiu și eu acolo unde cerul și pământul se unesc în aceeași nuanță de albastru!

Și apoi, mă întreb dacă mintea mea ce se învârte disperată în gol, avidă după informații și experiențe care să hrănească clipele acestea de splin, nu înebunește. Pentru că, de odată, parchetul cămăruței de cămin capătă transaparență.

Apoi, în mijlocul camerei se formează un vârtej alb, înspumat parcă, și până apucăm eu și Sara să țipăm sau să cerem socoteală divinităților în care credem, brațe împletite din alge ne apucă de picioare și ne trag spre hău.

Mă trezesc în adancul unei mări atât de adânc, că nu pot să văd orizontul cerului deasupra apei. Eu, care nici nu pot să mă scufund în mod normal! Încerc cu disperare să înot spre suprafață, ca să realizez, uimită, că picioarele mele se mișcă ciudat, de parcă nici n-ar fi picioare. Și mă uit în jos, speriindu-mă când văd că în loc de picioare am o coadă  de culoare ruginie cu irizații verzui. Și cât de frumoasă este!

Ințeleg: de fapt, eu respir acum , respir prin apă! În panica mea, nu îmi dădeam seama că eu pot să respir! O văd și pe Sara mai încolo, părul ei negru este atât de lung că ajunge până la jumătatea cozii din nuanțe de albasru profund până la albastru pal, din nuanțe magice de albastru clar până la turcoaz.

Ce transformare stranie. Dar noi nu mai suntem șocate. Sara încearcă să vorbească, dar în loc de cuvinte nu se creează decât bule de apă, și începem să râdem. De bucurie învolburăm apa dând frenetic din coadă, fermecate una de măiestria celeilalte.

Înotăm peste tot, printre pești și corai, înotăm în jos, înotăm în sus, până dăm de spurafață, simțim marea picătură cu picătură, trăim. Și văd la un moment dat sclipind din nisipul de sub mine o bilă de cristal.

Ma duc să o culeg și, tinând-o în mână, deodată am senzația că îmi pierd suflul oricât de mult mă crispez după el, ca și cum aș fi închisă într-o pungă, fără aer.

Mă trezesc brusc în camera de cămin, cu ochii mari și gura uscată, am nevoie de o picatură de apă. Dar, mai întâi, voi fuma o țigară, unguent pentru mintea mea zbuciumată, care țese vise atât de stranii.

Cel puțin este doar un vis, și nu mi-am pierdut cu adevărat capul.

Cum să scriu acum o postare despre sirene? Sirenele nu pot fi cuprinse in câteva cuvinte doar. Ar fi probabil o postare pentru mundani nătângi.

Aberații inspirate de jocul de cuvinte propus de Eddie.