Ce nu te omoara te va face intr-o zi mai puternic


Gandesc prea mult. Sau, cum ar zice el, mult si prost. Actionez pe moment si fac multa mizerie incercand sa curat dupa mine. E ca si cum iau orice intamplare ca un fir de ata si il incurc pana nu imi mai dau seama pe unde sa il descurc. Ma pierd in reverii in timp ce viata mea se incalceste in jurul deciziilor mele. La un moment dat m-am privit in oglinda si mi-am zis: „tu, cu toti anii trecuti peste tine, da, ai schimbat influentele, dar pe tine nu te-ai schimbat cu nimic.”

Asta am simtit in ultimul timp. Pe langa apatie, de care am mai vorbit. Dar de ce simt apatie? Pentru ca nu mai am incredere in mintea mea. De ce nu mai am incredere in mintea mea? Ma uit peste munti si vai cautand raspunsuri, in loc sa privesc problema dureroasa direct in fata.

De ce nu o privesc direct in fata? Pentru ca, daca caut adanc sub muntele de apatie, o sa gasesc ura. Si daca incep sa caut si sub ura, gasesc tristete. Tristete care izvoraste dintr-o veche nedreptate. 

Asa mi s-a solidificat, formand un zid de aparare, durerea. Dar vad cum ma impinge inapoi, ma oboseste si nu ma lasa sa deschid surprinsa de o noua zi ochii dimineata. Am vorbit despre cum nu e bine sa pui ziduri. Dar pe alea vechi e greu sa le darami. I-am zis lui ca ar trebui sa isi schimbe mentalitatea. Dar am simtit cu toata puterea ca mai degraba imi dau sfaturi mie.

Sa pun punctul pe i… Nici macar nu stiam unde vine i-ul pana aseara, cand am gasit raspunsul mult asteptat. Am plans, destupand izvorul tristetii. Si am vazut tot procesul alchimic prin care am degenerat, transformadu-ma intr-o statuie in interior, miscandu-ma fara stare dar si fara chef in exterior.

Sunt puternica. Si puterea mi-o alimentez, oricat de slab ar parea pe moment, cu speranta. In ciuda tiparelor din capul meu, incerc sa fiu pozitiva. Lumea ma intreaba de ce, cum. Ei nu stiu tot. Nici eu nu stiu tot, dar simt cand e ceva ce ma poate dobori. Si daca nu as fi puternica, nu as spera, as fi doborata. 

Asa ca am crezut ca totul se va rezolva. Si uite ca aseara am surpat piatra de pe suflet. Nu am putut sa scot cuvintele din mine fara sa ma las inundata, si am gasit o cale sa iert. Toata nedreptatea care nu m-a omorat acum cateva luni, dar m-a facut sa nici nu mai traiesc cu aceeasi pofta, mi-a implantat o samanta de moarte.

Si am realizat ca m-a facut mai puternica. M-a determinat sa nu ma mai victimizez, pentru ca trebuia sa lupt de data asta. Sa lupt cu monstrii care pentru cei de afara sunt invizibili. De data asta, ca sa renasc cu adevarat, aveam nevoie sa scot toti oamenii care nu imi mai trebuiau in viata mea. Sa nu ma mai bazez pe nimeni, e o lupta pe care nimeni nu o poate duce in locul meu.

Samanta de moarte m-a facut sa realizez ca ma invart in cercuri si ca e cazul sa imi iau viata in maini. M-a determinat sa supravietuiesc. Nu stiu unde as fi ajuns daca nu luptam. Poate nici macar nu era o rascruce in destinul meu aici, poate asa a fost sa fie, o lovitura care sa ma trezeasca la realitate.

Sau poate am supravietuit pentru ca un om minunat mi-a sters o data cicatricile cu spirt. Da, m-a ajutat. Oamenii te ajuta cand nu exista alta cale de scapare. Dar nu e o regula. Si nu sunt niciodata cei de la care iti doresti asta. De aceea, invata sa fii tot ce ai nevoie singura. 

Esti singura cand vine vorba sa reprezinti ceva. Nu te agata de binele sau raul pe care ceilalti ti-l fac, ca apoi sa te reprezinte. Straluceste singura, si apoi lasa-i pe ceilalti sa se bucure de lumina ta.

Lasa viata sa curga. Nu te agata de persoane sau intamplari. Sparge zidurile daca se creeaza. E viata ta, traieste-o cat o ai.

Si nu evita lacrimile. Lasa-te inundata de plans, oricat de rau te-ar durea pieptul, oricat de urat ar arata ochii tai inrositi dupa in oglinda, oricat de tare te-ar durea capul a doua zi. Asa curge viata. Scoate ce e prea mult afara din tine, lasa-te dezintegrata, ca apoi sa vina o noua zi. Sufletul are nevoie de spatiu ca sa se poata umple. Nu mai baricada sentimente putrede in tine de frica ca ele dor cand le simti.

Anunțuri

Ani la rand

anilarand

Toate povestile incep cu “a fost odata ca niciodata”. Pentru ca toate povestile sunt doar limbajul viselor. Iar visele sunt acele povesti care te citesc pe tine. Undeva, calatoria e totuna cu destinatia si cu acel acasa de la care ai pornit. Dar lumile nu stiu asta. Lumile sunt duse in uitare prin un analgezic la fel de puternic ca vocea sirenelor pentru marinari: cuvantul. O cale pentru a gusta noaptea libertatii in care visele te vaneaza, si numai nebunul va gasi scapare.. Oamenii sunt fiinte care au superputerea de a avea in exterior tot ce sunt in interior. Nu exista lume sau ceva pe lume care sa nu fi fost creat de gandurile omului. Omul este o fiinta colectiva si totodata fiecare personaj in care este impartit. Ai mai auzit asta, nu? Ai mai auzit probabil si ca suntem damnati. Niciodata ce cream nu este ceea ce pare. In spatele acestui lucru  se gaseste mecanismul prin care resursele noastre de creatie sunt nelimitate. Dar mereu exista senzatia ca manifestand o idee te pierzi tot mai mult de ceva esential. Si, la urma urmei, e greu sa admiti ca esti propriul tau Dumnezeu. Va trebui sa admiti si ca esti propriul tau abuzator.

Cu filozofia asta de duzina incerca sa ma vrajeasca sa uit de instinct. Dar nu sta in puterea unui om sa ajute alt om sa evadeze in eternitate. Nici macar luminile electrice ale orasului nu ma mai scoteau din propria minte, limitata la disecat orice umbra de fericire in care se pierd oamenii din jurul meu.

Au trecut doua saptamani de cand i-am intretinut conversatia despre infinit. De atunci am curs in tacere pe langa alti oameni care dezbateau pareri de toate felurile in aburi de bere si in fum. I-am privit cum in imaginatia lor se simteau zmei. Am clipocit obosita pe langa oameni care, prin gesturi minore, umpleau timpul alaturi de mine si se simteau impliniti.

Sunt plictisita de orice forma in care se scurge viata mea. Nu gasesc bucurie in ei, poate de-asta nu gasesc nici in mine. Asta o fi, ma umplu cu prea multe resentimente si nu mai e loc sa ma accept asa cum sunt.

Si daca e sa vorbim despre ura, e un motor folositor cand trebuie sa te ridici dintr-un hau. Dar incepe sa devina obositoare cand iti mai foloseste doar ca sa te lupti cu morile de vant.

Au trecut doua saptamani de la ultima conversatie cu rost pe care am avut-o fara sa imi iau in seama vocile din cap care imi spuneau: „nu exista un rost!”

Si au trecut ani la rand de cand am facut ceva mai important decat sa filozofez despre conditia umana. Ani la rand care au trecut peste clipele de copil in care simteam povestea dincolo de cuvinte.

Lara 2

 

S-a nascut intr-o familie de pocaiti. Inca isi uraste tatal.

Se incuia in camera de cele mai multe ori, sa nu o vada, ca imediat il apucau nervii. Mama ii aducea mancare in camera. 

Se refugia in multele si coloratele papusi. Putea sa construiasca prin ele o lume perfecta. O lume care nu era cum va deveni a ei. Cu o mama batuta, un tata bataus, un frate culturist care totusi, din respect pentru capul familiei, in loc sa isi apere cu pumnii lui sanatosi mama, isi inpreuneaza mainile, plange si se roaga pana ce omul se opreste din lovit.

Da, camera era paradisul ei in care se refugia de realitate, dar si lacasul tuturor demonilor pe care frica ii nastea din ea. Au trecut asa niste ani buni, dupa care au venit niste ani rai. Ani in care tatal nu mai admitea ca fata sa se ascunda de el in camera si a amenintat-o ca nu-i da cheia ii sparge usa. 

Era cam in vremea pubertatii. Tot atunci parintele, ca lovit de paranoia, ii cauta prin rufe sa vada daca are sutiene sau chiloti tanga. Lara era cuminte. Era in stare sa ia orasul la pas cu batic pe cap, ca la biserica. Dar era oribil sa ii auda injuriile si sa-i simta palmele din cele mai stupide motive. Era idiotesc sa ii umble prin lenjeria intima, ce Doamne-iarta-ma, avea si ea nevoie de intimitate! Era inuman sa nu aiba voie sa iasa la un suc dupa ore ca toate prietenele ei sunt curve daca poarta o fusta!

Si a venit vremea in care si-a luat tupeul in maini, incepand sa ii mai raspunda, chiar daca era sa ramana cu vanatai dupa. A aruncat cu o cana dupa el in timp ce o batea pe ma-sa si frati-su bocea rugator intr-un colt. A fugit in ultimul an de liceu, s-a angajat, s-a mutat cu Ivan. 

Nu a terminat liceul, asta regreta uneori, ca drumul i s-a ingustat teribil pentru ca nu au bagat-o in bac din cauza absentelor. Dar a fost anul in care trebuia sa se intretina singura, sa ii tina companie iubitului ei, si sa mai si guste din libertatea atata restrictionata dansand beata pe mese cu toate prietenele pe care le ura tatal ei.

Fata cuminte acum tine jurnaluri porno. Nu ii mai trebuie papusi, se joaca cu al ei in cele mai nebunatice feluri. Si-a vopsit parul spalacit intr-o culoare aprinsa, odata cu noua libertate. Si in rest, se chinuie cu viata.  Bani mai putini, dar e ea insasi mai mult ca niciodata.

Mama ei a divortat, s-a recasatorit si trebuie aa vina barza si la ea.

Nimeni nu stie tot ce a simtit. Nimanui nu-i pasa, pentru ca n-a simtit. Povestea fara sentimentele pe care le resimte si acum e fada.

Lara


23 de ani. Slaba rau. Fata lunguiata si ochii greu de trecut cu vederea, la cat sunt de albastri. Parul, odata blond, aproape alb, acum roz aprins. Isi fuma in jumatatea de ei de curte tigara slim. Ura tigarile astea, ideal ar fi fost sa nu mai fumeze deloc si nici cola sa nu mai bea, trebuia sa inceapa la un moment dat sa se lase de toate prostiile, pentru ca o mogaldeata incepea sa ia forma in burtica ei. Teea venise sa depene povesti cu ea. Teea, prietena ei cu fata rotunda ca luna plina si trasaturi care exprimau fragilitate si copilarie, cum exprima ea insasi prin tot ce facea. Amica ei de cazut pe sub mese la betie de odata, acum amica ei ce-si luase viata in maini de mica inca, Teea avantata sa isi croiasca o familie, Lara nevoita de cursul alegerilor in viata.
Pana acum Lara lucrase la negru intr-o cafenea mica, dar isi luase talpasita dupa ce patroana incepuse sa ii cam caute nod in papura. Adevarul e ca ii cam facuse probleme cu politia, de cand nu stiu ce interlop o luase de par in carciuma si , din toti cati erau pe acolo, numai cateva femei si iubitul ei se bagasera in incaierare. La o zi dupa aflase ca e insarcinata. Va imaginati cat de imposibil a parut dupa sa isi gaseasca alt angajator, tinand cont ca nu va sta prea mult pana la concediul prenatal? Dar norocul ii surasese si fusese angajata sa gaseasca turisti pentru un apartament de cazare, primind cate un milion pentru fiecare data cand aduce clienti. Era un mod de a mai aduce un ban in casa.

Acum deja se bucura imaginadu-si cum va avea o locuinta mai mare intr-o zi, unde copilasul ei va putea avea camera lui, si cum ea o sa il lase sa isi mazgaleasca peretii din camera cat vrea, ii va zugravi doar cand copilul se va plictisi singur de desenele lui.

 Ii va oferi mogaldetei toata iubirea si libertatea pe care ea n-a avut-o.Nu ii era frica sa fie mama. Chiar isi dorise sa faca altceva cu viata ei, nu numai munca, distractie si grija de casa. Parca acum avea un scop. Daca Ivan nu va fi un tata bun? Atunci il va trimite la plimbare, avea toate resursele sa se descurce si singura, chiar daca se muta cu mama ei. Invatase de mica, in cel mai dur stil, ca nu e bine sa depinzi de barbati.

Bule


Nu e timp de plans pe aici. Da, viata e tragica si un gol de neputinta uneori imi vorbeste prin emotii. Am vazut o postare cu baloane de sapun si mi-am amintit de o poza pe care o aveam pe Instagram cu tine.

Am sters-o. Cum poate crezi ca te-am sters si pe tine. 

Bula opaca, ca vidul de neputinta ce imi traieste in stomac. Alta inima cu care respir.

Si melodia asta. Pe care o aud la cafenea, in timp ce ignor conversatia prietenelor mele ce s-au aruncat in viata fara pavaz. Se bucura de barfe si frustrari. Gusta din incertitudini si durere.

Dar nici macar amintiri, cat senzatii pe care nu vreau sa le simt imi vorbesc despre nebunia zilelor de vara si despre cum oricat as incerca sa tin timpul pe loc o joaca si-a sfarsit linistea fara regrete.

Si de fapt, mi-e dor de cat de simplu era cand era complicat.

Simt ca am ratat ceva esential.

Bula respira fara acordul ratiunii.

Iubim idei

Si daca nu iubim de fapt persoane, ci idei?Ne intersectam vietile la intamplare, rasfrangem in ceilalti o dragoste pe care o cautam de mult, pana la urma iubirea e doar un instrument sa ne daruim singuri credinta pe care o cautam.

Dar nu iubim persoane. Nu cred. Iubim nevoi, senzatii, reverii, miracole, tot caruselul din mintea noastra pe care o persoana il poate manui atat de usor, doar intinzandu-i cheia de la maneta.

Crezand ca o iubim pe ea. Niciodata destul de rationali incat sa admitem ca e imposibil sa o iubim fix pe ea, pe care n-am stiut s-o cautam ochi, buze, par, trup, mister, ganduri, alura, viziune. Ea ne-a iesit la iveala, nu fara sa ii cautam chipul unic prin multime, ci cautand senzatia ei, care tot din noi vine.

Uscat


Dimineata e lipsita de poveste. 

Apoi citesc un articol in care tu ai incercat sa iti descrii inspiratia. Dar mi-e prea greu sa vad persoana din spatele povestii tale. Esti mai mult tu, imprastiata printre cuvinte, ca un scriitor ce isi releva viziunea in prim-plan fata de drama personajului. Si e teribil, pentru ca incrustata in toata povestea este limitarea pe care ti-o impui tie impunand-o ei, pentru ca nu ai incercat nici o clipa sa o vezi disparand un pic din judecata ta subiectiva, asa ca ai pierdut orice frumusete puteai sa gasesti.

Imi imaginez cum ti se dilata cerul si in coltul fiecarei stele este o emotie de-a ta. Cerul meu imprastie o lumina anosta reflectata in blocuri. E ca o reclama proasta. Abia azi am ochi pentru frunzele galbene si imi apar versuri de Eminescu in cap, dar cine sunt eu sa caut emotii?

Ce e cu tine? De ce te perinzi printre vise cu atata curaj?

Stiu ca poate incerci sa nu lasi lumea sa te doboare. Vad ca vezi lucruri frumoase in atatea umbre si cauti sa iti folosesti puterea pentru a ajuta. Sa iti spun sincer, esti prima persoana care a rasarit in viata mea dupa ceva timp care spune ca nu vrea sa isi iroseasca viata. 

Cand am vorbit prima oara credeam ca am sa te ajut. Atatea lucruri spre care ne-am propulsat, eu in hazard, tu poate stiind exact ce astepti, s-au metamorfozat in ciocniri de emotii, intamplari si rasete, dar ceva s-a pierdut de la conversatiile noastre noaptea tarziu, fara fata, doar voce. Ai devenit transparenta pentru ca am ajuns sa vad in tine ca intr-o oglinda un amalgam a tot ce am intalnit vreodata.

Nu am fost acolo ca sa mai vad cu surprinderea a doua universuri care, pana acum antitetice fiind, printr-o intamplare fiecare l-a intampinat pe celalalt cu bucurie in momentul ciocnirii.

Sunt un om atat de imperfect in spatele cuvintelor. Un om care se pierde in greseli, in aparente si in violenta.

Decizii de moment. Ai fost ca un loz tras la intamplare din loteria vietii. Acum stau si scriu descifrandu-ti pielea, cu toate ca n-am cuvinte sa explic absurditatea. Stau si privesc uneori, cand nu ma simt captiva in impulsuri, ce se intampla cu voi.

Acum esti tu. Ghinionul tau sa fii data pe drumuri de doua ori. Si lupta cu Bucurestiul de care esti indragostita. Atat de absurd, ca te-am intrebat, mai in gluma mai in serios, ce naiba e cu tine. Inunzi cu tine limitele oricarei persoane. Incerci. Sa fie mai bine de fiecare data. Esti calda. Prea buna. 

Ochii mei citesc prin frica. Dar sunt imuna la sentimentele pe care nu le inteleg pe de-antregul. Si te-am lasat ca un puzzle in loc sa te pun intr-o cutie cu o eticheta, iar dincolo de asta eu nu pot sa ma dau cu un pas inapoi si sa analizez.
Incerc sa scot cuvinte din absurd. Dar e ca si cum as scoate apa din piatra seaca. In urma catorva cuvinte, se va asterne iar o pacla superficiala. 

Ca flori ofilite. Ce sa faci cu o vaza de flori ofilite intr-o camera moarta?

200


   Pentru ca, desi mintea noastra primeste informatii despre ceea ce vedem, auzim, mirosim si pipaim in fiecare clipa, sufletul nu poate simti aceste actiuni decat prin intemediul unui filtru numit sentiment.Iar aceste sentimente sunt metamorfozate prin scris in ganduri, si nevoia de a metamorfoza sentimentele in ganduri este insasi nevoia de a intelege propria viata, cat si ce vrei tu de la ea. Scriem despre bucurii si tristeti, ce merge bine, ce simtim ca nu merge cum ar trebui. Scriem ca sa numaram etapele pana la idealul nostru,scriem ca sa exprimam iubirea de viata.

Asa mi-am inceput calatoria pe blog acum in 2014. Au trecut ani in care am scris, apoi am renuntat o perioada, abia din februarie anul asta pot sa zic ca am inceput sa ma axez mai mult pe blog.

Astazi ar fi o editie aniversara…cu articolul de ieri am atins suma de 200 de articole publicate pe blog. Mi-am insirat aici gandurile fara cenzura, depasindu-mi limitele in exprimare, am incercat lucruri noi jucandu-ma cu vorbele, imaginatia si sentimentele, si nu m-am uitat in urma, nu m-am uitat in gura lumii, am incercat sa fiu eu insumi si sa merg pe calea mea, adica sa creez ceva ce, poate, nu digera toata lumea din demonii mei. Practic, in timp, am reusit sa inteleg ce vreau, vreau sa scriu fara sa-mi impun nici un fel de cenzura, sa exprim tot ce am de zis, nimic nu ar avea acelas sens daca mi-as feri culorile. Sunt eu aici, cu toate nuantele gandurilor mele, cu toate lucrurile pe care le descopar vorbind fara oprelisti, supunandu-ma la riscuri.

O sa incerc mai departe sa vorbesc despre tot ce am invatat despre mine in acesti ani care au trecut. O sa vorbesc despre tot ce mi-as fi spus legat de viata pe la 15 ani- atunci cand am inceput acest blog.

1.Comunica!

Indiferent ce ai vazut, prin ce ai trecut, ce ai simtit, exprima-te pe tine. Nu incerca sa ascunzi ce esti, poate treci prin momente grele, dar daca incerci sa te feresti, sa nu iti privesti problemele in fata, nu vei face decat sa simulezi fericirea, sa iti creezi o realitate alternativa. Armele tale fiind la pamant, atentia ta concentrata in alta parte, durerii ii va fi usor sa te atace. Si, pana la urma, multa parte din vina pe care o resimti legata de aparentele care nu ating realitatea, este si ea doar o aparenta. Daca nu vorbesti cu altii, in orice fel despre tine, nu vei fi capabila sa inveti din durerea ta. Oricum, cu cat incerci sa ascunzi mai mult o problema, cu atat ea va rabufni mai tare. Da, e cu dus si intors, nu merita sa te deschizi pentru toata lumea, dar gaseste persoanele pe umarul carora sa plangi cand ai nevoie. Traim printre oameni, suntem fiinte sociale, orice ar fi, depindem de ei.

2. Vei fi intotdeauna tu cu tine.

Viata e o calatorie prin care nici ai tai nu pot sa te tina de mana non-stop, oricat si-ar dori ei asta. Incearca sa nu depinzi de nimeni. Nu trai ca sa iubesti un baiat, daca e cazul. Toata cautarea asta de „persoana potrivita”, asa cum au si restul, cand tu nu te iubesti pe tine, te poate face sa pierzi o groaza de timp in bratele persoanei care nu te merita si nu te ajuta sa te dezvolti. Toate vin la timpul lor. Esti singura de fapt, o relatie nu e in nici un caz despre a depinde de cineva. Si asta e partea frumoasa, ca te iubesti si te respecti tu pe tine, te bucuri de compania ta, inainte sa te oferi altcuiva. Nimeni nu iti va da fara sa iti ceara la infinit, nimanui nu-i plac persoanele care nu se pot ajuta nicodata pe sine.

3. Puterea nu vine din lucrurile grele prin care ai trecut, ci din felul in care inveti sa treci prin ele.

Viata nu se va opri niciodata din suisuri si coborasuri. De fapt, drumurile se ingusteaza cu cat pierzi din timp si responsabilitatea care creste odata cu varsta va fi din ce in ce mai mare.Sa scapi dintr-o perioada naspa nu-ti garanteaza ca nu vor mai fi altele, ba din contra, va trebui sa iti refaci de fiecare data sistemele de lupta cu sentimentele negative. O fi fericirea o decizie, dar nu e o decizie lesne de facut tot timpul. Cere perseverenta, deschidere mentala, comunicare si multe alte scheme, diferite de la persoana la persoana, altele la fiecare etapa. Te vor dobori gandurile tale uneori. Atunci aminteste-ti ca viata este chiar despre cum reusesti sa dansezi in furtuna. Fiind mereu pe pozitii, impingand limitele tale prin orice fel dincolo de nori, vei capata un scop in viata. Iti vei aduce aminte de tot ce ai depasit si acest lucru te va stimula. Asa ca pune un cantec care iti da putere de cate ori plangi si viseaza ca va fi bine dincolo de tristetea pe care o explorezi.

4. Nu te juca cu focul

Stiu ca unii te-au ranit, dar sa te lasi schimbata de oamenii ce ti-au facut rau inseamna sa te cobori la nivelul lor. Poate nu te gandesti neaparat la tine, dar gandeste-te la ce alte persoane o sa strici fara sa vrei ducand mai departe ura. Esti responsabila de toate persoanele cu care iei contact intr-un fel sau altul. Oricum, crede-ma, fiecare plateste cu varf si indesat pentru felul in care gandeste. Tu stii cel mai bine ca propriile ganduri ucid. Oamenii care se lasa doborati intr-o viziune ingusta, egoista, nu ajung prea departe. Oricat de greu ar fi sa rezisti cand tot ce vrei e sa iti ingrosezi scutul, gandeste-te ca risti sa mai ramai doar cu un scut gros in final.

5. Lasa viata sa curga, lasa mintea sa descopere

Informeaza-te, exploreaza idei, mareste cercul tau de cunostiinte, experiente, influente, dezvolta-ti imaginatia. Intr-un cuvant, nu iti lasa mintea sa moara fugind de ea. Canalizeaza-ti o parte din energie invatand lucruri noi. Pe langa faptul ca te face mai destept si micsoreaza riscul de alzheimer, te propulseaza in mii de posibilitati, te ajuta sa te descoperi mai bine, sa iti iei in mana viata, sa vezi n de posibilitati acolo unde era numai una. Poate aici unde esti acum nu e tot ce esti capabila sa fii. Cat esti tanara si nesabuita, cat inca ai energia necesara sa imblanzesti lumea, fii activa in mintea ta, controleaz-o, dezvolt-o, avanta-te unde numai in visele tale cele mai aprige aveai curajul sa o faci. Profita de viata de parca ai fi furat-o, nu o lasa sa treaca pe langa tine, spunandu-ti ca nu tu ai ales-o, oricum e singurul lucru pe care chiar il ai.

6. Si totusi, ai grija de sufletul tau.

Nu te avanta sa fii atat de nesabuita incat sa nu mai ai grija de tine. Nu e cazul sa te uiti in gura lumii, ceea ce e moral pentru tine nu e moral pentru toata lumea, oricum asta depinde mult de seturile de convingeri, de perspectiva si datele problemei. Dar priveste-te din cand in cand in oglinda si intreaba-te pana unde iti convine sa duci aventura. Daca nu iti convine, renunta la orice iluzie te-ar determina sa o duci mai departe, se poate transforma intr-o greseala care, daca nu te afecteaza pe moment, te va afecta inzecit pe viitor.

7. Asuma-ti responsabilitatea pentru gandurile tale.

Nu vreau sa intru in polemici despre pana unde te influenteaza ceea ce gandesti , despre daca e bine sa gandesti asa sau asa. Ideea e ca in epoca noastra nimeni nu poate sa afirme ca gandurile tale nuiti influenteaza intr-o anume masura viata. Lucreaza asupra lor, pentru ca daca nu o faci, ele oricum vor actiona in universul de care esti tu inconjurata. Fa-ti din cand in cand un bilant al convingeriloe si pastreaza-le doar pe cele care ti se mai potrivesc. Asa cum ai grija prin atatea feluri de corpul tau- mai ales ca fata :)- pentru ca imaginea de ansamblu sa te multumeasca, la fel sta treaba si cu mintea ta.

8. Respecta-ti parintii.

Stiu ca poate ii vezi depasiti, ca ai impresia ca au facut greseli. Orice ar fi facut gresit, tu cu toata superputerea tineretii nu ai nimic garantat ca va fi perfect pentru tine. Daca am stii tot ce stiu batranii cand suntem tineri, am fi zei. O sa faci multe tampenii daca nu stai si ii asculti din cand in cand. Sunt singurii oameni de pe lumea asta care sunt altruisti cu tine, au trecut si ei prin chestii similare pentru ca nu e ca si cum s-au nascut I.Hr. si, chiar daca nici ca parinti nu au fost perfecti, cei mai multi dintre ei isi dau toata silinta. Nu trebuie sa iei tot ce zic a buna, dar macar gandeste-te la ce zic inainte sa te arunci cu capul inainte. Pe urma tu le vei da dreptate.