Puzzle

Cât ți-a luat să îmi auzi vorbele venind spre tine ca gloanțe? Mă măream, roșie, și roșu e culoarea ta preferată. Dar furia mea a fost focul care ți-a transformat sentimentele în scrum. Iar camera mea din sulfetul tău a înghețat.
Cum, de ce mă măresc așa, să cuprind în mine toată viteza lumii câteodată? Tu ziceai că sunt un puzzle de nerezolvat.
Mult timp după aceea, te-am întrebat dacă mi-ai dat de cap. Tu ai mormăit: ” Da…”.
M-a durut enorm, pentru că am memorat sfaturile tale cu o fervoare religioasă, dar eu nu păream a mai fi muza ta.
Oare ai văzut în labirinturile care făceau din mintea mea un univers distopic? Oare ai văzut cât de tare țipa sulfetul meu la șirul de conexiuni blocate? Indusă în nesiguranță, răstignită în amintiri, blocată sub adevăruri mormântale.

Nu ma gandesc la tine (3rd part)

Previous:

Ne-am mutat in alta parte. Inainte sa plecam de acolo baiatul cu vrajeala ce imi stia un crampei de poveste, cel cu care traisem un episod ce nu am dat ghes sa continue vreodata, mi-a zis, pe un ton acru:

-Ne mai vedem, poate, candva…

3.gif

Short story part three:

Noi toti, doar un moment pierdut

Ne aflam pe o terasa, sus, la etajul unei cladiri. Mie si Dianei ne era foame, aveam picioarele umflate de la cat strabatusem pe jos in acea noapte. Pe scurt, numai stare de asteptat trenul de dimineata, ce ne va duce acasa, nu aveam. De fapt, mereu ne prindea cate un miez de noapte atat de obosite, in vreun oras strain, fara sa avem unde sa inoptam, dar faceam de fiecare data aceeasi greseala, sa ne spunem ca vom rezista sa plecam odata cu rasaritul. Cred ca, dincolo de discomfort, vanam astfel de aventuri, erau pentru noi un joc care ne oferea mai multa satisfactie psihologica decat ar fi cantarit orice probleme se iveau in planuirea precara a escapadelor noastre.

Adrian si un prieten de-al lui erau cu noi. Melodiile de aici erau Black Eyed Peas, Dub Fx, Subcarpati si Robin and the Backstabbers, toate pe repeat.

Noaptea viselor. Eram oricum adormiti, dar tacerea din mine era mormantala, total absenta de ce era in fata mea, nu ma puteam opri sa colind prin minte. Alcoolul isi facuse pana la urma treaba, imi decatusase demonii ce ma bantuiau iar, de cateva zile, si aparent erau din cei mai rai, ca, atunci, traindu-le chemarea, picasem mai jos in abis decat ma asteptasem, mai adanc decat fusesem de ceva timp.

Eram pierduta in tacerea dintre noi, de la masa noastra, inconjurata de oameni indiferenti, colorati si aranjati, vorbind tare, dansand. Ma gandeam la viata. Imi parea ca, oricat crezusem ca mi-am iertat trecutul, nu o facusem in profunzime, ca altfel nu ar fi fost peste tot in jurul meu, eu da, una noua, dar repetand de fapt aceleasi lectii, ca si cum experientele pe care le aveam se transformau in tipare, apasand in sufletul meu butoane ce generau aceleasi intrebari, de parca nu as fi fost decat o papusa mecanica.

Vedeam cu ochii mintii cum alergam spre o prapastie, fugeam, dar tot de mine, fugeam crezand ca ma apropii, si ma apropiam de destin, crezand ca fug de el. Ma gandeam ca nu imi acordasem destula atentie sa imi aud adevarul, o viata pe care o strabatusem, ratacisem, si fiecare moment de tacere il umplusem, asa cum fiecare o face, evitand mesajul dintre clipe.

Si ce tipa tacerea prezentului? Nimic, asta e problema. Oameni, zei, jucandu-se cu propriile destine, reformuland viitorul, fara a-si putea transcede esenta, doar aceleasi filme, cu alte personaje.

Toti cautam o evadare din ceea ce suntem. Doar ca e ca si cum suntem un puzzle caruia nu putem decat sa-i rearanjam piesele in forme noi. Si aici e greul. Nu poti vedea mai mult decat ce esti deja.

Poate unii au descoperit ce este dincolo de noi, poate unii si-au raspuns la intrebare intr-un mod diferit decat cel pe care-l traim toti, fiind noi un vehicul pentru joaca dintre bine si rau, captivi in propria poveste, respirandu-ne propriile vise.

Poate. Dar au lasat in urma tacere. Au lasat in umra secretul. Acoperit de valurile de nesiguranta si intrebari.

Poate secretul e in noi. E un lucru de care fugim spre prapastie, vanand mereu vise noi, vanand mereu sa nu fim ceea ce suntem.

Oamenii din jur, o adunatura de personalitati colorate, dansau si radeau, ma gandeam ca, in ciuda escapadelor mele excentrice cu Diana, nu mai facusem asta de mult cu adevarat. Afara din capul meu, pierzandu-ma in ceilalti, cu totii traind aceeasi stare molipsitoare. Eu eram de mult timp intr-o calatorie prin mine, aveam multe de rearanjat in haosul pe care il produsesem de ceva ani, intelegand atatea, si gresind, ca nu ma credeam sa fiu raspunsul la propriile mele dubii.

Si in seara aceea nu puteam sub nici un chip sa inteleg cum altii nu sunt atat de pierduti in profunzimile lor ca mine. Imi dadeam seama doar ca m-am infundat rau in tesatura sufletului, acolo unde era mai neagra noaptea, ca plantasem multa samanta de intuneric de ceva timp.

Roșu în noapte

Îmi ziceai că roșu e culoarea ta preferată, și acum asociez roșul cu gesturile tale grăbite, pierce-uri și Bon Jovi. Îmi săreau in ochi detalii mici, care până la urmă mi s-au întipărit în minte. Cutele ce ți se făceau în frunte când râdeai. Cum te jucai cu pierce-ul când erai nervos. Cum mă priveai lăsând să erupă din ochii tăi negura de care erai plin. Și de fiecare dată când privirea îți strălucea de noapte, mă gândeam să îmi fac drumuri sub pielea ta. Pentru că nu voiam să te părăsesc vreodată, să te îneci singur în apele negre, dar tu credeai că eram acolo să poposesc și că m-aș fi speriat înainte să pot să te iubesc pentru tot ce s-a transformat în tine în umbră. Eu cred că pâcla ta de întuneric e plină de stele stinse, fiecare dintre ele ascunzătoare a câte unui vis pierdut. Și că ochii tăi sunt un ocean de idei încă nebănuite, care pot face lucruri magice. Și îmi doream să îți vindec durerile, ca să iradiezi în noaptea din tine, până ce, într-o zi, mă vei privi, și va erupe lumina de care vei fi plin.