Despre mitul si iubirile romane

Noi purcedem dintr-o scenă în care nu existăm. 

Omul este ființa căreia îi lipsește o imagine.

Fie că închide ochii și visează în noapte, fie că îi deschide și observă cu atenție lucrurile în lumina pe care o revarsă soarele, fie că privirea lui se abate și rătăcește, fie că își plimbă ochii pe cartea care o ține în mână, ori, așezat în întuneric, urmărește un film, fie că se lasă absorbit în contemplarea unei picturi, omul este o privire dornică, care scrutează o altă imagine dincolo de ceea ce vede.

Pascal Quignard este un autor francez contemporan. Atras, datorită influenței familiale, de limbile și culturile antice greacă și latină, a fost de mic pasionat de lectură și a studiat filozofia.

L-am descoperit prin cartea „Sexul și spaima”, care, trebuie să avertizez, discută un subiect destul de straniu și sensibil. De aceea, dacă ar fi să racomand cartea, aș recomanda-o doar persoanelor cu minți cât mai deschise și gândire critică, care nu se vor lăsa deranjați de pledoaria aberantă, destul de controversată a lui Quignard.

Cartea cam bate câmpii din perspectiva mea. Aș numi-o deopotrivă obsesie și psihoză în litere, altfel nu îi pot da sens. Practic, împletind mitologia, istoria, etimologia limbii și arta romană, studiul oferă o viziune despre libertățile și constrângerile sexuale în cultura mai devreme numită. Teza lucrării pare să se învârtă in jurul a trei mari premise: în primul rând, „virtutea” romană nu se referă la nimic altceva decât la virilitatea masculină; apoi, sexul nu era legat de iubire, sentimentalismul in relații amoroase fiind o „victorie a desfrâului”; în cele din urmă, apare o paralelă între iubire și moarte (Eros si Thanatos):

Dorința și teama sunt de aceeași origine. […] Dorința ca și moartea își „fascinează” prada în aceeași maneiră pietrificatoare. Vrabia amenințată de un șoim se precipită spre ciocul prădătorului și astfel- spre moarte. Aceasta e fascinația: ceea ce grăbește spre moarte pentru a scăpa de spaima pe care o trezește.

Dorința este teama.

De ce am scris, ani în șir, această carte? Pentru a înfrunta misterul: pl[cerea este puritană.

Plăcerea face invizibil ceea ce vrea să vadă.

Plăcerea smulge vederea din ceea ce dorința nu făcuse decât să înceapă a dezvălui.

Atu-ul cărții este că este scrisă melodios, m-am distrat extăgând o groază de citate care sună bine din ea. Dizertația filosofică este interesantă, doar că paralela cu romanii si grecii mi se pare trasă de păr, de parcă, ar încerca să plieze orice mărturie a acestei culturi pe ideea lui.  Poate am o astfel de impresie și  că ideile sunt dubioase, nedistilate, și aplică anumitor personalități ale Antichității idei pe care nu le-am mai întâlnit interpretate, în maniera aceasta, cel puțin,

Fascinația este percepția ungiului mort al limbajului.

Când marginile civilizațiilor se ating și se încalecă, se nasc controverse.

Această lume, în care nu există decât tată (în afară de Venus, o lupoaică și fantoma Reei Silvia), nu este decât o haită de lupi. Lupoaica este animalul totem. Lupa- adevărata mamă a lui Remus și Romulus. Lupa este alt nume pentru prostituată.

Tiberiu pretindea că vede pe întuneric. El susținea că vedea ceea ce alți oameni nu văd. Ce se află în adâncul nopții? Nictalopia este legată de pornografie. În beznă se afla ceea ce ascest om ținea de urechi. Acest om era un lup.

Platon spunea că spaima este cel dintâi dar al frumuseții. Eu adaug, spunând că al doilea dar al frumuseții este, poate, ostilitatea față de limbaj.

Timpul grăbește. Moartea palpită în toate lucrurile.

Pictura este țărmul regretului după realitate.

Ce reprezină lumea? Urmele lăsate de un val când marea se retrage ușor.

Fiecare dintre noi este un erou, care în fiecare noapte coboară în hades, unde devine propria imagine…

O alergare este ea însăși o „nebunie” a mersului, și omul care aleargă nu se poate opri dintr-o dată fără să cadă…