Decadenta

decadenta.gif

Era vorba ca tot era prin Bucuresti iara, sa il chem in oras, sa mancam ceva. Dar, dupa o tura grabita de realimentare cu Starbucks, am aterizat la el acasa, sub  pretextul ca moare de nerabdare sa isi incerce jocul nou, si, cu toate ca sunt paralela cu gamingul, sa imi dea si mie sa il incerc.

Ma invita sa imi asez picioarele pe ale lui in timp ce testeaza nu stiu care GTA. Treaba e, daca tot vroiam sa fie o iesire asa de inocenta, de ce eram imbracata in rochie si machiata cu ruj rosu?

Dupa vreo doua minute renunta la joc si incepe sa imi maseze tandru picioarele, iar eu cred ca in tot acest timp eram destul de evidenta cu unde speram sa ajunga tot, energia ma rascolea pe dinauntru.

Incet, se apropie de fata mea, mi-o tine intre maini, si nu mai stiu ce nimicuri am vorbit intre timp, eram concetrata, deconcentrata. Si ne holbam noi unul la altul de parca am vrea sa ne inundam sufletele, de fapt impinsi de aceeasi nevoie carnala care ne umplea de emotii mincinoase. Dureaza toata treaba asta parca o eternitate care face nevoia mea frustranta in ultimul timp sa perceapa totul si mai incitant.

Apoi se repede la gura mea, salbatic, mult prea agresiv si stangaci pentru gustul meu. Coboara pe gat, se intoarce la gura, apoi iar spre sani, apoi iar spre gura, si apoi ma invita sa trec in pat.

Ce urmeaza este o trecere abrupta la placere, nimic nu mai putea astepta. Corpul meu unduindu-se si tremurand, el soptind incet „cat de bine e”, „ce-mi place sa te vad asa”, eu, „nu, nu, da ,nu”, el cu buzele umflate, seducatoare si privirea pierduta.

Intre timp,saruturile lui pe frunte, saruturi adanci urmate apoi doar de buze moi si umezite pe buzele mele, degetul meu explorandu-i buzele, gura mea gustandu-i mainile, mainile noastre impreunate, saruturi pe sani, saruturi pe ureche, saruturi pe fata, sarutruri pe spate, saruturi pe umeri, respiratie apasata pe alta respiratie, mangaieri peste tot, aproape ca era dragoste.

Un foarte ciudat aproape.

Si, reciprocitate. Vulnerabilitate, onestitate. Daca e sa vad in retrospectiva, singura data cand imi ofera asa ceva, atunci cand se intampla asta. Si am fost impreuna.

Dar acum nu mai suntem. Si nu-mi aprtine mie. Ii apartine ei. Si nu se va intoarce la mine.

Si de fiecare data cand se termina, emotiile dispar, incuiate. Nu e ok sa pui emotii acum. Doar nu vrei sa suferi. Cel putin, mai mult decat o faci.

Dar ma degradeaza. Ma simt folosita. Mereu m-am simtit asa de catre el. Ma umple de regrete. De ce nu m-am putut controla din nou?

Ma imbrac, fumez, si alte vorbe fara sens care sa umple politicoase spatiul in timp ce ma pregatesc sa plec. Nu merita nici un efort sa le retii.

Nu este despre iubire. E despre ura.

Dar e ok, si ura este faurita tot din iubire, atunci cand aceasta simte impulsul conditiilor de a fi traita si totusi ii lipseste conjunctura potrivita.

Incerc sa ma calmez. Optimism, optimism. Ma focalizez pe soarele meu interior. Dar nu… nu-l lasa sa se transforme. Nu in beculet mecanic prins int-un corp de trensparenta unei stafii. Nu lasa beculetul se sparga in tine, sa-ti arda in flacari tot corpul translucid de oboseala. Oare cresc flori din cenusa?

Pacat ca m-am cam saturat sa astept sa creasca, sacrificandu-ma gandurilor mele anxioase.