„Eu visez”

euvisez9

Are aer de rusoiacă, cu tenul ei alb -rozaliu. Înaltă, poartă dungi marinărești, geci de piele, blugi băietești și decolorați, converși negri, dr. martenși maro sau adidași superstar. Are 17 ani, dar probabil ca v-ați dat deja seama că este doar o liceeana tipica de Bucuresti.

I se spune că e frumoasa, și ea o știe mult prea bine. Buclele, roșcat-blonde, și le colorează în ultimul timp în nuante castanii. Ochii sunt când verzi, când albaștri, și decolorați. Mereu reci ca gheața, mici și uneori pierduți. Trăsături fine. Zâmbet colorat, percum al celor care ascund bucurii puține.

Nici nu știu de unde a început totul. Semnele. Se plânge mereu, ce-i drept, de familia ei superficială, deși e răsfățată, dar prea protejată, și găsește la tot nod în papură.  E răzvrătită tot timpul, ia note bune, gândește analitic. I se spune că e inteligentă, și ea o știe mult prea bine.

Are totul, ea așa spune când spune că nu știe de ce e supărată, alții o duc mai rău, și sunt mai fericiți.

Primul semn pe care îmi amintesc să-l fi recunoscut. Odată, când m-a sunat. Să mă întrebe de ce nu poate să plângă. „Cum adică nu poți să plângi?” „Păi nu pot plânge de doi ani. Mi-a murit bunicul, ai mei divorțează și eu nu pot să plâng.”  Ce ar trebui să înțeleg din asta? Toată lumea plânge uneori, nu?Cum ar trebui să te înțeleg? Și încerc să îți răspund. Încerc să mă raportez la mine. Un monolog lung, pe care îl mai întrerup uneori cu un „La asta te-ai gândit?” adresat ei, doar ca să verific dacă mai respiră, când nu zice nimic. Apoi spune că ea nu simte nimic nicodată, și încerc să înțeleg și asta, și încerc să îi explic nici eu nu știu ce, doar ca să o liniștesc, dar îmi închide telefonul în nas.

Și, de fapt, erau lucruri care îmi atrăgeau atenția în comporatmentul ei și înainte. Când avea momente în care îsi mijea ochii, și, în mijlocul unei discuții în general, se întrerupea: ” Eu visez acum… Nu vi se pare că e totul un vis?”

Cred că mi-a mai zis de câteva ori că e nefericită, și de multe ori îmi punea întrebări absurde, dar nu le mai țin minte. A început ăa bea. Și la școală, de fapt oriunde nu era acasă.  Deși mai mică cu un an ca mine,  îmi părea copil prostuț, ținut din scurt, gata să se elibereze prin orice exces, prin orice ocazie, care ar vrea să le încerce pe toate. Se îmbată repede, și se crede alcoolică.

Poate asta a dus la ce s-a întâmplat în ziua aceea. Sau despre ce mi-a zis abia în câteva cuvinte că s-a întâmplat. Când, la țigara de după ore, își păstra tăcuta colțul ei, și , cu căști în urechi, ignora pe toată lumea care o striga. Numai pentru mine, postată în fața ei și nu de alta, a catadicsit să se scuze că nu ne-a auzit strigând-o. Noi două am rămas în urmă, eu o aștepam, trebuia să ajungem împreună undeva. Și apoi: „Trebuie să îți spun ceva”. „Da? Ce? E de rău?” mă sperii eu. Apoi șoptește: „Am vrut să mă omor”.

Ma așez lângă ea, mă uit la ea și  o întreb despre asta. Replica ei este: „Ce-ți pasă? Mie nu-mi pasă dacă mori, ție nu-ți pasă dacă mor, și așa e viața” Îi spun că nu e așa, că la toți le-ar păsa dacă ar știi,  că ar trebui să vorbeacă măcar cu cineva.

„Eram la munte, știi? După ce m-am văzut cu tine la Sinaia. Am vrut să beau până intram în coma. Și mi-am pierdut cunoștiința. Am băut cu toate că știam că nu mai pot. Mă simțeam nostalgică, vroiam să fiu iar copil. Mă gândeam la căsuța din copac în care mă urcam mereu cu frati-miu.”

Nu e o persoană pe care o înghit ușor. E, de multe ori, egoistă. Dar am fost și eu odată un copil perfect care se săturase să fie ridicată pe un piedestal. Poate de-asta stau lângă ea. Poate de-asta e ața. Când ai chiar totul de-a gata, nu te mai bucură nimic. Nu ca atunci când muncesti pentru ceva. Și îmi amintesc că mi se părea că sunt numai pe cărările greșite. Nu știu cu ce s-o ajut, se preface că nu conteaza. Sper doar că o să se întoarcă din drumul ei la un moment dat. Pe mine timpul m-a determinat să fac asta.

Acum este doar o frunză bătută de vânt. În interiorul ei nu este ea încă, sunt vocile celorlalți. Și doar o vagă viziune despre ea, care să speram că va prinde viață înainte să fie prea târziu.

Stare and sit….

cub

Am preferat sa fiu singura. I-am luat pe toti in superficial.

Nu vreau sa recunosc ca imi lipseste totul. Sunt plina de nervi, si nu vreau sa plang, si vreau sa distrug neputinta. Toate deziluziile mele s-au incheiat cu un atat de simplu “la revedere”. Mi-e mai bine fara el in capul meu. Dar povestea pe care am creat-o, faptul ca l-am scos din zona mea de comfort, toate au dus la sfarsit. Nu vreau sa cred ca asta fac de fiecare data, ca distrug. Nu am realizat pana acum ca tot ce imi lipseste eu am ales sa imi lipseasca, intr-o vreme in care nu vedeam consecintele. Singuratatea. Superficialitatea.

Incepe sa-mi vorbesti despre ceea ce vreau si ce as putea fi. Eu nu mai gasesc calea. Ma izolez incercand sa imi limitez asteptarile de la viata. Poate de aceea nici nu stiu ce vreau. Poate nu e nimic inauntrul cutiei in care sunt inchisa care sa merite efortul. Asa ca invata-ma sa ies din cutie, e tot ce trebuie sa stiu.

Stiu ca visele mele prostesti m-au facut sa simt o parte dintr-o fericire reala. Dar mi-au facut caderea si mai dureroasa.  O parte dintre ele erau ca sa justifice povestile tale, in timp ce eu am nevoie de alte povesti care sa aiba sens. In puzzle-ul pe care l-am format, multe piese nu-si gasesc locul.

Toate le-am creat ca putem sa fim prieteni. El si eu. Singurul meu prieten, care crede ca sunt nebuna. El imi stie toate secretele, ca e singurul cu care am vorbit despre ceea ce simt cand emotiile erau inca proaspete, si nu doar justificari. El a si creat justificarile. M-a invatat sa supravietuiesc, sa-mi vindec ranile.

Dar am nevoie de povesti noi, povesti care sa justifice totul. Nu am nevoie de sfaturi, pentru ca amintirile amintirilor mele oricum vor prelua controlul asupra viitorului meu. Trebuie sa imi dau prietenul afara din cap. Bineinteles, dupa nimic din ce am zis pana acum nu va mai avea sens. Pentru ca nu voi mai avea o familie pe care s-o urasc cat pot de tare. Si o sa uit ca sunt vinovata.

Fiecare are un omulet care ii tine in viata. Diferenta dintre cei ca mine si restul oamenilor este ca noi avem povesti incomplete pe care ne justificam existenta, si ne umple de confuzie uneori. Nu ne-am creat arme destule ca sa aparam fiecare parte a vietii care ne lipseste, dar pastilele nu sunt Solutia. Cel putin stiu ca asta e motivul pentru care nu le mai iau. Nu m-au scapat de mine si de omuletul din capul meu. El era tot acolo, cu toate ca imi lipsea energia necesara sa reactionez violent la propriile frici, la felul cum imi controla viata.

Nu, pastilele nu au fost la inceput o necesitate pentru mine. Era doar un compromis pe care trebuia sa-l fac ca sa ma fac inteleasa. Oricum nu prea imi mai pasa. Nu mai aveam nimic bun de oferit. Nu ca acum as avea, decat pentru mine si pentru cateva persoane langa care ma simt eu insami. Si niciodata nu am crezut in pastile. Dar am crezut ca am tulburare bipolara. Poate si vroiam sa simt asta.  Vroiam sa fiu vie, sa fiu o furtuna, sau poate doar  sa ma definesc si sa imi inteleg un pic caderea. Imi placeau episoadele maniacale, pe cele depresive nu prea le constientizam, eram de mai mult timp pana sa am problema asta intr-o stare de gol oricum.Am vrut sa am problema asta, si probabil n-as fi vrut daca nu mi se baga in cap ca o am.  Si stiu ca am avut-o, fie ca am vrut sau nu. De aceea am acceptat verdictul. Cand mi-au dat reteta pentru borderline le-am facut-o bucatele in fata. Mai bine, poate acum eram o leguma daca imi mai dadeau si pastile care nu aveau nici o legatura cu mine. Pana si cele pe care le-am acceptat mi se pareau inutile . Aveam crize cu sau fara ele.  Cand mi-au incetat crizele am incetat sa le iau, si totul a fost ok. Am scapat de la dormitul cate 15 ore pe zi, de stare de somnolenta continua, de problema cu trezitul de dimineata. Si multe altele…

N-am crezut niciodata in pastile, nici macar nu credeam ca m-ajuta in majoritatea timpului, credeam doar in doctorita aia plina de ironie de la spital care parea ca e prima care asculta ce am de zis. Imi pasa prea putin in ce ma bag, iar cand am realizat in ce m-am bagat eram prea obosita  ca sa mai am energia sa ma lupt. Ma oboseau atat de tare ca uitam intamplari recente, aveam lapsusuri si inversam cuvinte in propozitie. Si-apoi mintea mea zapacita a ajuns la concluzia ca femeia aia care imi baga pastile pe gat facea pe desteapta fara sa stie ce vorbeste si abuza de putere ca sa se amuze. Oare stia cat rau face, nu numai mie ci tutror pacientilor ei, sau avea prea multi gargauni in cap? Oare avea vreo intuitie despre problemele noastre sau pur si simplu repeta tot ce-a invatat in scoala si in practica?

Psihiatrul meu m-a avertizat de omulet inainte sa inceapa sa se joace cu el. Pentru ca e asa de amuzant, sa le arati oamenilor pe fata ceea ce nu stiu si sa profiti de faptul ca cere prea mult curaj din partea lor sa inteleaga. Li s-ar darama toata definitia lor despre lume. Asa ca lasa-i sa te manipuleze daca vad prin tine si tu nu vrei sa vezi prin ei, vrei sa ii iei ca atare. Dar ar trebui sa stii ca totul e un joc psihologic, fiecare incearca sa para cine cred ca este persoana de langa ei. Cativa mai destepti incearca sa para ca sunt tu, pentru ca asa se pot folosi de erorile mintii tale ca sa faca ce vor ei din tine.

Iubeste-i pentru minciunile lor. Dar tine minte ca depresia pare un desert fara sfarsit, dar e de marimea unui pas. Oricum ai nevoie de curaj ca sa faci acel pas.Si in orice caz, nici un principiu in viata nu justifica autodistrugerea.Asa ca ,pana la urma, cat timp poti sa existi mort?

Povestea asta  vorbeste despre dependenta mea de autodistrugere.  Sa imi amintesc  este ca si cum as realiza ca ma agat de viitor si de vise ca sa nu cad in prapastie. Mi-e uneori dor de prapastie pentru ca sa suport inabilitatea de a trai a insemnat sa fiu eu insami, cea mai sincera care am reusit sa fiu vreodata. Sa ma omor a insemnat sa ma descopar.

Pana totul a devenit o obsesie si nu m-am mai avut nici macar pe mine sa ma scot din prapastie.

Invata-ma sa comunic si sa aiba importanta, pentru ca in ultimul timp am preferat sa ma plimb singura, sa ma dau in leagan cu muzica in urechi si tigara in mana, in timp ce ma confesam prietenului  din capul meu. Poate de aceea sunt si asa de dornica sa fiu in jurul lumii. Incerc sa fac oamenii sa ma asculte, dar mi se pare ca nu am nimic de oferit, nimic esential de zis. Si sunt disperata dupa prezenta unei calduri de suflet, vreau sa ma simt in viata, dar sunt intr-o cutie prinsa, si oamenii din jurul meu la care caut cheia imi arata cu degetul catre labirinturi spre capul lor. N-am timpul necesar sa caut in labirinturi, nu vreau sa depun efort ca sa ma lupt cu monstrii lor. De ce nu vin ei sa caute in labirintul meu? Doar pentru ca nu am nimic de oferit?  Dar de unde stit voi? Nici nu am avut timp sa stiu daca am ceva de oferit.

Am plans cand am vazut spitalul. Mickey Mouse-ul de pe perete avea un zambet de parca astepta sa-i fie spalate intestinele cu cloroform si stiam de ce fetita aia se uita in gol. Stiu ca e o imagine ingrozitoare asta pe care o creez acum, dar n-am alte cai prin care sa descriu ce am vazut acolo. E exact ce era. E exact de ce am izbucnit in plans si au ajuns la concluzia ca locul meu este acolo. Au vazut ca il inteleg.

Am ramas acolo. Tata a coborat scarile uluit de copiii care tipau si copiii care radeau fara idee . Eu eram linistita. Ma dadusem batuta de la lupta de a ma ascunde in spatele unor aparente si inca n-am continuat cu adevarat sa duc lupta asta, desi o lupta duc. Pentru ca am ales sa nu ma mai intorc acolo. Nu era acolo mai rau decat in sufletul meu, si voiam sa ma autodistrug. Normal ca inca vreau asta uneori, cand nu mai pot sa nu trantesc, sa tip la oameni pentru ca ma simt vinovata si sa nu mai incerc sa devin un model.

Dar solutia nu va mai fi niciodata spitalul.  Doar ca ce mi-a ramas este dorinta de izolare.

Si continui, fara sa mai disrug nimic. Ma face sa ma simt ca o lasa uneori.

Asa ca ma izolez, si oricum nu va pasa, nici macar celor care m-au indrumat spre cutiuta nu le pasa, doar ca nu au cum sa scape de mine acum. Nici macar ei nu stiu asta. Au vrut sa fiu asa. M-au transformat in inginer de lumini mecanice, si eu i-am ascultat supusa, dar nu vreau sa functionez ca un robotel alimentat cu energia lor.

Incerc sa-mi gasesc numere pe care sa-mi planific viata ca sa am mereu ceva de facut in loc sa ies din cutiuta. Dar poate daca m-as uita in sus as vedea cutiuta deschisa. Si daca nu, poate chiar luminitele mecanice pe care le-am creat ma vor ajuta sa ard cutiuta.

Vreau sa amintesc tuturor ca pentru sanatate mentala nu exista proceduri de autoperfectionare.De fapt, intr-o minte total paralela cu metodele de supravietuire emotionala ca a mea sa imi planific viata in cele mai mici detalii nu face decat sa ma indeparteze de la subiectul realitatii mai rau.

Vreau sa nu ma mai gandesc atat la viitor, dar nu-mi dau seama cum sa traiesc. Mi-e prea frica. Mai bine aman momentul. Si ca sa nu se vada ca nu am curaj, sap in mintile oamenilor astia care ma fac confuza si abuzeaza de tot ce am.

Ei ma fac sa cred ca nu am nimic de oferit. Dar nici nu trebuie sa le ofer ceva, vreau doar sa nu mai fiu indragostita de a visa cu ochii deschisi. E enervant sa fiu doar eu cu mine.

Am fost nebuna in sensul ca am fost inconstanta, vulcanica si vulnerabila. Ma fascinam singura dar durea rau.  Acum ca ma plictisesc, imi lipseste nebunia mea.  Aia dupa oameni prea multi, dupa lipsa lor si pierderea in autodescoperire.

Parintii vor inca sa iau pastile. Dar eu nu vreau sa ma dau batuta in fata propriei decizii. Nu am nevoie de ele. O fi greu sa fiu cu totul emotiile mele uneori, dar nu am problema de pastile. Si nu sunt singura care crede ca spitalul ala face mai mult rau decat bine, cum mi-a facut mie. La naiba cu sedintele de terapie in grup. Prea multa boala numai la ideea de spital, nu si la oamenii de acolo in sine. Mintea se agata prea mult ca sa crezi ca o sa poti calma cu sedative durerea interioara. Si apoi, la cat de mult ne tine tratamentele astea, nu vor cumva sa fim dependenti de a fii legume? Poate asa nu mai cream probleme lumii prin furia si razvratirea noastra. Cat despre mine, nu sunt pe o cale prea clara. Dar iubesc viata si din cauza asta incerc sa ii supravietuiesc dandu-i un sens, o frumusete. Cum? Cum face toata lumea. Prin lucruri simple ce imi ofera siguranta si comfort de sine.

Viata (2)

 


large (37)Unii oameni iubesc prea mult. Si stiu ca zic asta pentru ca nu iubesc destul. Dar iubesc cat de puternica sunt. Este incredibila privirea mea atat de plina de cine sunt.

A avut o viata complicata. Nu ii place sa vorbeaca despre ea, pentru ca nu isi intelege viata si nu poate sa faca diferenta dintre ce isi imagineaza si realitate.

Dar sunt aici acum.Si imi place cum arat cand rad, dar imi place si mai mult cand plang pentru ca par chiar frumoasa.

Stiu doar ce viata ciudata a avut pentru ca asta spuneau ceilalti. Doar ca ei zic „complicata” sau „patologica”. Nu a fost complicata, a fost simpla ca o dimineata de vara la tara, cu o Dacie in fata casei. Pentru ca cele mai multe vieti de pe-aici sunt asa, incat asta ar trebui sa se considere a fi realitate.

Cand era  mica lucrurile nu pareau asa de imbacsite. Nu ca  a fost un copil prea ferict,  dar asta s-a intamplat doar pentru ca era un copil mai special, crescut intr-una din acele familii „speciale”, nonconformiste si severe in acelas timp, mama, o fiinta fara vina, care nu s-a lasat zdrobita de divortul care lasa in urma o femeie ce nu putea sa se duca la servicu deoarece avea un copil de nici un an in carca, si inca unul de zece ani pe care trebuia sa-l aiba si pe el in grija, datorii la banca, si masa din bucataria apartamentului cu doua camere distrusa in urma unei certi cu „fostul sot”, si care a facut tot ce a putut pentru copii ei, chiar daca asta a insemnat sa se injoseasca pe ea insasi.

Peste cativa ani dupa ce tatal ei a renuntat la serviciul din munti ca sa se mute in capitala, a fost deziluzionata de degradarea celor doua cele mai sfinte si mai curate,  simboluri ale copilariei ei :locusorul din munti a fost cumparat si transformat in tiganie pentru „prosperul turismului”, si tatal ei, pe cealalta parte, a fost transformat in  boul mancator  de cacat care se poate sa fi fost intotdeauna, dar ea, fiind copil, inocenta cum era nu observase pana atunci.

butterfly_topCred ca  sunt in lumea mea, ei.

Dar si ma rog, in ce lume ar trebui sa fie? Pentru ca a vazut adevarul. Si adevarul este ca nimeni nu trebuie sa iubeasca si sa urasca asa cum fac ei.

Si este adevarat ca nu imi prea pasa de nimic.

Pentru ca asa cum ati zis si voi, ea traia in lumea ei, si in lumea ei era mult mai bine decat in lumea lor, care este atat de exigenta cu privire la cand trebuie sa te bucuri si cand trebuie sa te intristezi.

Si inceput de  dementa, mai zic ei.

Se poate sa fie, trebuie sa vedem.

Poate chiar e. Poate e incredibil ca o fata ce se indreapta catre nebunie  curata sa mai scrie cuvinte frumoase. De-asta poate n-o sa credeti nici o iota din ce zic eu  aici despre ea.

Poate chiar mi s-au ars niste neuroni si dau in mintea copiilor. La urma urmei uit lucruri atat de repede, ca uneori ma trezesc intr-o conversatie repetand exact ceea ce am zis cu doua minute in urma. Dar ce le pasa lor de fapt?

Ei zic ca  ar putea dezvolta dementa doar pentru ca s-a aparat in singurul mod posibil de lucruri carora nu le mai putea face fata.

Ei zic ca sunt in lumea mea, dar eu zic ca asa ar fi cel mai bine sa-si traiasca oricine viata, in loc sa o iroseasca devenind sclavii lumii lor comune.

Ei zic ca sunt deprimata pentru ca imi pasa mult mai putin decat inainte, eu zic doar ca am descoperit o noua forma de arta.

Ei zic ca ma pierd pe mine, eu zic ca ma salvez,cumva, intr-un fel sau altul, catre un undeva al meu pe care nu-l cunosc inca.

Si nu e ca nu vreau sa fiu ei, dar ei sunt mereu tristi, pe cand eu sunt doar fericita intr-un mod intunecat.

 

 

 

Aici gasiti prima parte: https://calatorspreinfinit.wordpress.com/2014/06/27/anii-1/