Plangand peste amintiri

Intr-o zi pe la sfarsitul unei veri de-ale mele am ales un caiet si am inceput sa imi astern mintea pe el cu o sinceritate cu care nu o mai facusem niciodata pana atunci. S-au strans in 5 ani vreo suta de pagini despre universul meu, acela inceput in perioada care m-a marcat irevocabil.

Eram mica. Eram o pustoaica de generala. Si vroiam sa fiu ca Diana din Panza de Paianjen. Sa am totul sub control. Atunci cand nu puteam sa imi controlez mintea. Eram razvratita. Scriam: Am invatat ce este minciuna, si am invatat sa o aplic ce pe Sfintele Scripturi. Nimeni nu trebuia sa mai stie de acum incolo cum ma simt cu adevarat.

Petreceam atata timp printre haine si intre farduri, ma inconjuram de pusti pentru ca asa credeam ca asa o sa fiu fericita, cautam sa ies in evidenta prin impertinenta mea cu profesorii in timp ce notele mele scadeau. Aveam o prietena, nu era buna, dar cu ea incepusem sa fumez si sa beau. Eu stiu acum ca eu eram de fapt cea care in aparenta avea totul, dar ma uitam la ea si eram geloasa pentru ca ea ramanea mereu la fel in timp ce eu ma schimbam de pe o zi pe alta. Poate ca intr-o zi s-a plictisit de toate tampeniile fara sens pe care le faceam doar pentru a demonstra ca suntem la fel de mature ca ceilalti, pentru ca a inceput sa se distanteze de mine.

Am avut si o prietena buna, care plangea cu mine laolalta pe vremuri, dar tot atunci am pierdut-o si pe ea lasand-o in umbra. Au trecut ani si n-am mai recuperat-o vreodata, cu toate ca intr-un timp asta era cel mai important lucru. Imi placea de un baiat, dar in loc sa ii arat il luam la misto, pentru ca ma simteam inferioara si voiam sa il indepartez de haosul din mine. Si apoi am inceput sa ma izolez. Era personalitatea mea, care tipa inauntru de frustrare. Primul semn a fost cand toate lucrurile pe care le faceam ma aduceau intr-un fel de multumire, dar ma faceau sa ma simt si un pic ciudat, ca si cum as fi facut ceva ce nu mi se potrivea. Am inceput sa inteleg? Erau doua posibilitati. Puteam sa percep totul despre mine si nu voiam sa aduc la suprafata, sau nu stiam nimic.Am ajuns atat de inchisa ca nu puteam sa comunic nimic cu ceilalti, tineam totul in mine.

Mama a vrut sa ma trimita la psiholog ca eram prea obraznica. M-am suparat tare, chiar incercam sa ii indeplinesc toate doleantele printre regulile ei stricte si absurde, trecand peste faptul ca nici ea nu fusese o mama model, o mama care ma injura ca plangeam in loc sa ma ia in brate. Si ii purtam pica ca il pierduse pe tata pentru alta femeie. Asa ca in ziua in care mi-a zis de programare am vrut sa ii arat ce inseamna un copil rau si a trantit pe jos farfuria cu pranzul. Psihologul mi-a zis ca sunt profunda si desteapta pentru varsta mea. Ce-i drept, eu mereu ma dadeam la altii mai mare, pentru ca imi placea sa ma prefac altcineva. De minciuni e foarte greu sa te lasi, ca si drogurile, ca si viciile. Si sa ascund suferinta in spatele unui zambet era viciul meu.

Mama imi repeta calm ca nu stie ce sa se faca cu mine, ca o sa ajung o maturatoare de strazi. Asa ca, atunci, cand am fost la mare cu tata, sotia lui si copiii ei, vroiam sa ii propun sa ma mut la el. Intr-o zi ma machiam in oglinda din camera mea de hotel, iar ea a venit sa imi spuna ca le distrug casnicia. A plecat, eu mi-am intors imcet chipul de la usa si m-am privit in oglinda, continuand sa ma machiez printre lacrimi mute si linistite. Eram hotarata sa fug. Am iesit rapid in noaptea calda, eu o impregnam cu lacrimi disperate, ea ma rasplatea cu un sentiment asa de dulce de absoluta libertate, de parca cerurile s-ar fi deschis pentru mine. Mi-a fost frica sa nu ma intorc, dar am promis ca ma voi regasi din nou intr-o zi in acea emotie. Eram iar acasa, acum nevoita sa fac fata la toate dezamagirile amare. Ascultam „Never too late ” si nu imi venea sa cred cat de mult timp am vrut sa mor fara sa-mi dau seama.

Au trecut ani de atunci.

Intre timp…

Am vazut cimitire tacute in mijlocul noptii.

Am luptat cu bestii. Sangele mi-a dat peste tot, dar nu am tipat ca sa fantez durerea, ci am savurat-o sa simt dulceata sangelui si dulceata luptei.

Am fost peste tot, am cunoscut o groaza de oameni si nu m-am atasat de ei.

M-au cunoscut toti si am ramas invizibila.

Am fumat mult ca sa umplu golul din stomac.

Am vazut moarte: moartea mintii, bolnavi, batrani.

Am simtit zapada in vara mea, amestecata cu mare , nisip si noapte neagra. Tacere si moarte si renastere in aceeasi clipa. Tacere.

Vant. Apa. Sange. Sfarsit.

Reclame

„Eu visez”

euvisez9

Are aer de rusoiacă, cu tenul ei alb -rozaliu. Înaltă, poartă dungi marinărești, geci de piele, blugi băietești și decolorați, converși negri, dr. martenși maro sau adidași superstar. Are 17 ani, dar probabil ca v-ați dat deja seama că este doar o liceeana tipica de Bucuresti.

I se spune că e frumoasa, și ea o știe mult prea bine. Buclele, roșcat-blonde, și le colorează în ultimul timp în nuante castanii. Ochii sunt când verzi, când albaștri, și decolorați. Mereu reci ca gheața, mici și uneori pierduți. Trăsături fine. Zâmbet colorat, percum al celor care ascund bucurii puține.

Nici nu știu de unde a început totul. Semnele. Se plânge mereu, ce-i drept, de familia ei superficială, deși e răsfățată, dar prea protejată, și găsește la tot nod în papură.  E răzvrătită tot timpul, ia note bune, gândește analitic. I se spune că e inteligentă, și ea o știe mult prea bine.

Are totul, ea așa spune când spune că nu știe de ce e supărată, alții o duc mai rău, și sunt mai fericiți.

Primul semn pe care îmi amintesc să-l fi recunoscut. Odată, când m-a sunat. Să mă întrebe de ce nu poate să plângă. „Cum adică nu poți să plângi?” „Păi nu pot plânge de doi ani. Mi-a murit bunicul, ai mei divorțează și eu nu pot să plâng.”  Ce ar trebui să înțeleg din asta? Toată lumea plânge uneori, nu?Cum ar trebui să te înțeleg? Și încerc să îți răspund. Încerc să mă raportez la mine. Un monolog lung, pe care îl mai întrerup uneori cu un „La asta te-ai gândit?” adresat ei, doar ca să verific dacă mai respiră, când nu zice nimic. Apoi spune că ea nu simte nimic nicodată, și încerc să înțeleg și asta, și încerc să îi explic nici eu nu știu ce, doar ca să o liniștesc, dar îmi închide telefonul în nas.

Și, de fapt, erau lucruri care îmi atrăgeau atenția în comporatmentul ei și înainte. Când avea momente în care îsi mijea ochii, și, în mijlocul unei discuții în general, se întrerupea: ” Eu visez acum… Nu vi se pare că e totul un vis?”

Cred că mi-a mai zis de câteva ori că e nefericită, și de multe ori îmi punea întrebări absurde, dar nu le mai țin minte. A început ăa bea. Și la școală, de fapt oriunde nu era acasă.  Deși mai mică cu un an ca mine,  îmi părea copil prostuț, ținut din scurt, gata să se elibereze prin orice exces, prin orice ocazie, care ar vrea să le încerce pe toate. Se îmbată repede, și se crede alcoolică.

Poate asta a dus la ce s-a întâmplat în ziua aceea. Sau despre ce mi-a zis abia în câteva cuvinte că s-a întâmplat. Când, la țigara de după ore, își păstra tăcuta colțul ei, și , cu căști în urechi, ignora pe toată lumea care o striga. Numai pentru mine, postată în fața ei și nu de alta, a catadicsit să se scuze că nu ne-a auzit strigând-o. Noi două am rămas în urmă, eu o aștepam, trebuia să ajungem împreună undeva. Și apoi: „Trebuie să îți spun ceva”. „Da? Ce? E de rău?” mă sperii eu. Apoi șoptește: „Am vrut să mă omor”.

Ma așez lângă ea, mă uit la ea și  o întreb despre asta. Replica ei este: „Ce-ți pasă? Mie nu-mi pasă dacă mori, ție nu-ți pasă dacă mor, și așa e viața” Îi spun că nu e așa, că la toți le-ar păsa dacă ar știi,  că ar trebui să vorbeacă măcar cu cineva.

„Eram la munte, știi? După ce m-am văzut cu tine la Sinaia. Am vrut să beau până intram în coma. Și mi-am pierdut cunoștiința. Am băut cu toate că știam că nu mai pot. Mă simțeam nostalgică, vroiam să fiu iar copil. Mă gândeam la căsuța din copac în care mă urcam mereu cu frati-miu.”

Nu e o persoană pe care o înghit ușor. E, de multe ori, egoistă. Dar am fost și eu odată un copil perfect care se săturase să fie ridicată pe un piedestal. Poate de-asta stau lângă ea. Poate de-asta e ața. Când ai chiar totul de-a gata, nu te mai bucură nimic. Nu ca atunci când muncesti pentru ceva. Și îmi amintesc că mi se părea că sunt numai pe cărările greșite. Nu știu cu ce s-o ajut, se preface că nu conteaza. Sper doar că o să se întoarcă din drumul ei la un moment dat. Pe mine timpul m-a determinat să fac asta.

Acum este doar o frunză bătută de vânt. În interiorul ei nu este ea încă, sunt vocile celorlalți. Și doar o vagă viziune despre ea, care să speram că va prinde viață înainte să fie prea târziu.

Viata (2)

 


large (37)Unii oameni iubesc prea mult. Si stiu ca zic asta pentru ca nu iubesc destul. Dar iubesc cat de puternica sunt. Este incredibila privirea mea atat de plina de cine sunt.

A avut o viata complicata. Nu ii place sa vorbeaca despre ea, pentru ca nu isi intelege viata si nu poate sa faca diferenta dintre ce isi imagineaza si realitate.

Dar sunt aici acum.Si imi place cum arat cand rad, dar imi place si mai mult cand plang pentru ca par chiar frumoasa.

Stiu doar ce viata ciudata a avut pentru ca asta spuneau ceilalti. Doar ca ei zic „complicata” sau „patologica”. Nu a fost complicata, a fost simpla ca o dimineata de vara la tara, cu o Dacie in fata casei. Pentru ca cele mai multe vieti de pe-aici sunt asa, incat asta ar trebui sa se considere a fi realitate.

Cand era  mica lucrurile nu pareau asa de imbacsite. Nu ca  a fost un copil prea ferict,  dar asta s-a intamplat doar pentru ca era un copil mai special, crescut intr-una din acele familii „speciale”, nonconformiste si severe in acelas timp, mama, o fiinta fara vina, care nu s-a lasat zdrobita de divortul care lasa in urma o femeie ce nu putea sa se duca la servicu deoarece avea un copil de nici un an in carca, si inca unul de zece ani pe care trebuia sa-l aiba si pe el in grija, datorii la banca, si masa din bucataria apartamentului cu doua camere distrusa in urma unei certi cu „fostul sot”, si care a facut tot ce a putut pentru copii ei, chiar daca asta a insemnat sa se injoseasca pe ea insasi.

Peste cativa ani dupa ce tatal ei a renuntat la serviciul din munti ca sa se mute in capitala, a fost deziluzionata de degradarea celor doua cele mai sfinte si mai curate,  simboluri ale copilariei ei :locusorul din munti a fost cumparat si transformat in tiganie pentru „prosperul turismului”, si tatal ei, pe cealalta parte, a fost transformat in  boul mancator  de cacat care se poate sa fi fost intotdeauna, dar ea, fiind copil, inocenta cum era nu observase pana atunci.

butterfly_topCred ca  sunt in lumea mea, ei.

Dar si ma rog, in ce lume ar trebui sa fie? Pentru ca a vazut adevarul. Si adevarul este ca nimeni nu trebuie sa iubeasca si sa urasca asa cum fac ei.

Si este adevarat ca nu imi prea pasa de nimic.

Pentru ca asa cum ati zis si voi, ea traia in lumea ei, si in lumea ei era mult mai bine decat in lumea lor, care este atat de exigenta cu privire la cand trebuie sa te bucuri si cand trebuie sa te intristezi.

Si inceput de  dementa, mai zic ei.

Se poate sa fie, trebuie sa vedem.

Poate chiar e. Poate e incredibil ca o fata ce se indreapta catre nebunie  curata sa mai scrie cuvinte frumoase. De-asta poate n-o sa credeti nici o iota din ce zic eu  aici despre ea.

Poate chiar mi s-au ars niste neuroni si dau in mintea copiilor. La urma urmei uit lucruri atat de repede, ca uneori ma trezesc intr-o conversatie repetand exact ceea ce am zis cu doua minute in urma. Dar ce le pasa lor de fapt?

Ei zic ca  ar putea dezvolta dementa doar pentru ca s-a aparat in singurul mod posibil de lucruri carora nu le mai putea face fata.

Ei zic ca sunt in lumea mea, dar eu zic ca asa ar fi cel mai bine sa-si traiasca oricine viata, in loc sa o iroseasca devenind sclavii lumii lor comune.

Ei zic ca sunt deprimata pentru ca imi pasa mult mai putin decat inainte, eu zic doar ca am descoperit o noua forma de arta.

Ei zic ca ma pierd pe mine, eu zic ca ma salvez,cumva, intr-un fel sau altul, catre un undeva al meu pe care nu-l cunosc inca.

Si nu e ca nu vreau sa fiu ei, dar ei sunt mereu tristi, pe cand eu sunt doar fericita intr-un mod intunecat.

 

 

 

Aici gasiti prima parte: https://calatorspreinfinit.wordpress.com/2014/06/27/anii-1/