Eu ma salvez singura

 

Obisnuiam sa merg prin viata cautand sensuri ascunse, dar tot ce am gasit au fost cateva activitati destul de implinitoare cat sa uit ca nu exista un sens.

Caci daca ar exista unul, atunci de ce?

De ce religia sangereaza cu durerile oamenilor care i se supun? De ce pare ca ocoleste realitatea? De ce acele religii care propovaduiesc cu mai multa strictete nu fac decat sa consume speranta unor oameni ce nu isi gasesc locul in limtarile impuse? Si daca n-ar fi asa, de ce am vazut iluzia lor cu ochii mei, mai mult, mi-au spus-o, tipand parca dupa ajutor?

De ce toti oamenii la care am cautat sensul nu mi-au descoperit nimic dupa ce le-am platit cu sufletul sa ma ajute sa gasesc o cale? De ce era gol pentru mine in spatele cuvintelor lor?

De ce toti cei ce mi-au vorbit despre sensul lor venit din ceruri pareau ca acopera o mare frica cu speranta lor oarba?

De ce toate razboaiele astea pe adevaruri despre Dumnezeu cand tot ce vine mai bun la intersectia dintre oameni nu mai pune bariere de credinta?

Daca exista un sens, de ce nici o carte citita despre asta nu m-a ajutat sa gasesc ceea ce cautam? De ce totul a ramas gol?De ce totul era in van? De ce, de cate ori m-am rugat, da, poate ruga cumva se indeplinea, dar nimic nu se schmba de fapt.

” O planeta se apropie de noi. O sa ne ciocnim cu ea.”

„Da? Nu suna bine. Ce crezi despre asta?”

„Ca sunt ai nostri, au venit sa ne ia acasa.”

Ce teorie draguta, gandeam. O stiu pe de rost. Si eu as fi vrut sa cred asa frumos.

Dar am descoperit ceva mai important. Ca schimbarile adevarate se produc atunci cand tip catre mine in oglinda, nu la ceruri. Ca o fi un Dumnezeu acolo sus, dar el nu ne-a dat nici un sens dupa care sa traim. Altfel de ce ar fi atata libertate din partea Lui? De ce toate predictiile noastre sunt doar vorbe in vant? De ce atatea contradictii? De ce toate drumurile  catre un inteles sublim ascuns duc nicaieri?

Speranta necrutatoare intr-un sens te ajuta sa supravietuiesti fricii, dar te subjuga la tot ce exista intr-o religie si nu se potriveste cu cine esti tu.

Iti orbeste compasiunea.

Te condamna la a evita problema pentru totdeauna.

Caci nu zic ca Dumnezeu nu exista, dar mi-e destul de clar ca nu el e de blamat pentru tot ce mi s-a intamplat vreodata. Eu sunt. De-asta imi vorbesc in oglinda uneori, ca o nebuna poate. Incerc sa ma determin sa nu fac aceleasi greseli. Invat despre mine si lucrez cu mine, in loc sa il blamez pe El pentru nici eu nu stiu ce. Si raspunsul pe care mi-l da sa nu fie cel de care aveam de fapt nevoie.

Dintre toate, asta a functionat cel mai bine. Peste toate, adevarata umanitate din noi, iubirea si compasiunea, acceptarea, nu par a izvori din batalia pe religii.

Asa ca continua sa speri, baiatule, ca extraterestrii tai parinti care te-au abandonat pe Pamant vor veni sa inapoi si iti vor rezolva toate problemele.

Eu, daca o sa am nevoie vreodata sa vad ce e in spatiu, o sa fac pe dracu-n patru sa ma urc intr-o racheta. Dar deocamdata sunt destul de uimita de ce se intampla in lume, cat de frumos si tragic este, si cum se pot schimba lucrurile in mai mult bine. In mine in primul rand.

 

 

 

Reclame