Skater boy

vreau să fie vară și vreau ca tu să vii seara în bucurești vreau să vii să dai un graffiti undeva pe străduțele dintre Universitate și Română lângă cele cu luna și rick and morty tu cu sneakerși colorați eu îmbrăcată din cap până-n picioare în negru să îmi dai părul pe spate când te trag să te sărut pentru că pare că orice aș face tot pentru tine vreau să strălucesc.

O mână de zaruri (aruncate de-a valma)

-Cine ești?, spuse.

.-Doar o tipă normală, nu crezi?

-Nu, când scrii misterios pe carnețele. Despre ce scrii? Despre noi?

-Nu, doar mă pierd și scriu uneori.

-Pe carnețele cu Alice… Te tripezi pe acid?

-Ce… „acid”? Nu, doar uneori simt că scad și apoi mă măresc dintr-o dată.

-Dar ce mănânci demento, pastile?

-Destul de mult. Și văd că vrei să mă salvezi. Îmi place asta.

.-Da? Păi… mie îmi place de tine.

-De-asta vreau să evadez cu tine de aici, dar vezi, mintea mea se pierde în labirinturi tesute ca o pânză de păianjen, învăluind în umbre o singură imagine pe care nu vreau să o văd. Și țes cărări aberante, învârtindu-se, perindate de brazi întunecoși. Mă înalț cu o karmă către cer, și știu că singurul lucru care mă face să nu o retrăiesc încă o viață, este să iert ce fum de cenușă poartă în mine. Și mă holbez nemișcată în vidul din ochii umbrei ce mi-a transformat viitorul într-o mare spaimă.

.-Ce…? E doar în capul tau.

-Normal, în capul meu mic. Știi, ăla pe care îl avem toți ca mască. A preluat controlul asupra imaginii mele, funcționează ca un roboțel pe formulele vechi pe care i le-am setat, în timp ce eu plâng, ascunsă în fundal, un tablou monumental, care m-a omorât, și un om care m-a coborât în iad pentru eternitate. Nici nu stiu dacă visez sau nu.

-Nu înțeleg. Ce e în capul tău?

-Ceea ce vreau să zic e că n-ar trebui să te îndrăgostești de mine. Știi? Am chestia asta. Preiau energia oamenilor. Și sufletul meu te-a sărutat, și erai tot verde. Și am devenit toată aurie, iar sufletul tău a lăsat sufletului meu un tipar sub piele. Aș fi vrut să stai lângă mine mai mult decât demonii și umbra ce mă împing spre dezastru.

-De ce?

-Pentru că plângeam odată cu tine și mă înduioșam la fiecare umbră a ta. Parcă erai o rază de speranță, ceva real. Înțelegi?

-Nu, nu înțeleg! De ce?

– Ai rămas ca o rugăciune în urmă, nu vezi? Și n-am înțeles niciodată că rugăciunile pot avea prețul propriei răstigniri. Știi, odată m-am întâlnit cu propriul înger păzitor, pe cărări din inimă. El mi-a arătat cheia spre tărâmul tăcerii.. Eu însă i-am întors spatele, fugind ca Alice după iepure într-un univers distopic.

-Nu… nu înteleg încă.

-Precum o fantomă, am refuzat să mă duc spre alte orizonturi, și am rămas aici ,cu prețul de a plăti zadarnic durerea de a trăi clipa morții pe fundal. Doar că primesc shoturi de la viață cu tine și devin dependentă, ca un drog nou. Cel mai tare de până acum.

-Da, înțeleg. Păi, ești pregătită acum să mă iubești mai mult decât pe demonii tăi?

Mărturisiri obscure

Am amintiri de seri pierdute în timp,

cu vise de erotism si violență,

zbucium și plăceri cântate de poeți.

Prin cărțile tale citeam

că poetul roman Lucrețius zicea:

„Suavă este clipa morții de care ești cruțat.”

Ți-am spus că îmi place ideea,

că să te îndrăgostești de ritmul vieții

ține să te apropii destul de prăpastie

ca să vezi că te așteaptă profetic.

Ai răspuns: „Din sinestezie se naște transcendența.”

În aburi de vin și fum de trabuc,

îmi povesteai de Ianus al romanilor

zeul porților spre alte lumi.

Eu îl recunoșteam din visele mele stranii.

Tu îmi mărturiseai că nici un înger sau demon

de care mi-ai spus vreodată

nu te-a înfricoșat ca mine.

Aveai impresia că sunt lângă tine

doar ca să văd cum arzi tu,

prin dansul de bine și rău al vieții,

ca o țigară uitată în scrumieră.

Credeai că într-o zi o să dispar,

că mă vei căuta zadarnic pe străzi pustii,

cu impresia că mi-am luat aripile din cuier,

mi le-am potrivit pe umeri

și am plecat, transparentă, către lună.

Diminețile plecam singură spre casă,

secată de sex și mărturisiri,

ca să ascult pe repet: „Shape of my heart”.

Să te idealizez, nu să te înțeleg,

căci fără iluzii dulceața s-ar pierde,

iar eu eram cu tine

doar pentru că mi-era prea frică să iubesc.

Sentimentul de azi #3

Ma pierd atat de departe, citesc mii de probabilitati printre randuri si, in orice fractiune de scunda, caut sa consum substanta, integrand tot ce vad adanc, in mine. Si simt atatea despre cei din jurul meu, dar privirile lor sunt goale, umbrite.

Caut forme in nori ca esti aproape, pe aici pe undeva. Mi-am secatuit toata energia sperand. Dar uneori e obositor sa traiesti si orice ritual sacru devine profan in mintea care nu tace.

Se simte ca si cum nu ma pot opri din zbor, dansand frenetic printre inimi zidite, si ma intreb de ce toti se baricadeaza in durere, in timp ce inima mea absoarbe tot suvoiul vietii, din mine, din jur, coapta de atatea emotii.

Dar si mie mi-au obosit aripile. Soarele ma consuma, cu cat ma inalt mai tare spre el. Orice ar fi, nu voi plonja inapoi in abis. Trebuie sa zbor pana in mijlocul vietii, si sa simt tot ce mi-am dorit vreodata. Nu mai vreau sa fiu gri vreodata.

Stare #2

Știi că luminița de la capătul tunelului este un tren tăind în viteză noaptea cu farurile lui.

Dar la nici unul dintre noi nu ne e frică de moarte.

Citește în ochii mei că și eu, ca și tine, am murit de mii de ori într-o singura viață.

Nu văd nimic.

Decât faptul că, tu și eu, suntem zei jucându-se cu propriile destine, reformulând viitorul pe aceleași vechi tipare de trecut.

Roșu în noapte

Îmi ziceai că roșu e culoarea ta preferată, și acum asociez roșul cu gesturile tale grăbite, pierce-uri și Bon Jovi. Îmi săreau in ochi detalii mici, care până la urmă mi s-au întipărit în minte. Cutele ce ți se făceau în frunte când râdeai. Cum te jucai cu pierce-ul când erai nervos. Cum mă priveai lăsând să erupă din ochii tăi negura de care erai plin. Și de fiecare dată când privirea îți strălucea de noapte, mă gândeam să îmi fac drumuri sub pielea ta. Pentru că nu voiam să te părăsesc vreodată, să te îneci singur în apele negre, dar tu credeai că eram acolo să poposesc și că m-aș fi speriat înainte să pot să te iubesc pentru tot ce s-a transformat în tine în umbră. Eu cred că pâcla ta de întuneric e plină de stele stinse, fiecare dintre ele ascunzătoare a câte unui vis pierdut. Și că ochii tăi sunt un ocean de idei încă nebănuite, care pot face lucruri magice. Și îmi doream să îți vindec durerile, ca să iradiezi în noaptea din tine, până ce, într-o zi, mă vei privi, și va erupe lumina de care vei fi plin.

Meeting for tea

The night was warm, graving of summer promises, heating my soul. A cigar lightened at the stairs of the block of flats, to fill the time that poured in awaitingness. I was resting with obvious nonchalance on the wall next to the interphone, but only to avoid the angle from which he could have seen me few seconds while he was exiting. I didn’t know how to run faster to clench on his neck, to show him this way how enthusiastic I am to see him again. I was creating scenarios in my mind in which the polite, awkward distance of meeting again would have been direclty left out of account.

I posed with a bright smile on my face when the block’s door opened and he appeared in its threshold, with messy hair and a white T-shirt letting uncovered his slender arms, his slim hands, wrinkled by crimson, prominent veins, with thin, boney fingers, with fragile wrists. He had, I once told him caressing them charmed, the hands of an artist.

He was smiling too, but with a cautious shine in his eyes, he asked me what’s up, i had begun to stutter an answer, but then I remembered of my previous plan, and it was my urge joy to accomplish it anyway, so I swallowed my words and I also silenced him through a kiss.

-Yeah, round here not much happened, I went… he interrupted himself to answer, again and again, to my lips crushing his.

-Don’t you mind, I will interrupt you more this way, I spoke looking at him fascinated.

-Mm, but I won’t mind if you interrupt me this way.

-Did you say you were making some tea?

-I was, but you haven’t answered my text.

-That one about how much sugat do I want? Well, I mocked him, so if I didn’t answer you, you wouldn’t know what to do and gave up?

-No, he laughed, but I didn’t expect you’d arrive so fast.

-Take care, because you annoy me and I feel like torturing you!

At last he tortured me, sweetly, watching me tender how I struggle behind his touch.

***

Noaptea era calda mustind a promisiuni de vara si incalzindu-mi si mie sufletul. O tigara aprinsa in scara blocului, sa umplu timpul ce se scurgea in asteptare. Ma rezemam cu vadita nonsalanta de peretele de langa interfon, dar ca sa ma feresc de unghiul din care m-ar fi putut privi cateva secunde pana iesea. Nu stiam cum sa fac mai repede sa ma inclestez direct la gatul lui cand il vad, sa ii arat asa cat de entuziasmata sunt sa il revad. Imi faceam in gand scenarii in care distanta politicoasa si jenanta de revedere ar fi putut fi scoasa din calcul.

Mi-am afisat un zambet luminos pe chip cand s-a deschis usa si a aparut in pragul ei, cu parul valvoi si un tricou alb lasand la iveala bratele slabanoage, albe, si mainile subtiri, brazdate de vene purpurii, proeminente, cu degete lungi, osoase, cu incheieturi fragile. Avea, ii zisesem odata, dezmiedandu-i-le captivata, maini de artist.

Zambea cu o licarire rezervata in ochi, m-a intrebat ce mai fac, am dat sa bajbai un raspuns, dar mi-am amintit de planul meu de dinainte, si oricum era bucuria mea cea mai urgent de indeplinit, asa ca mi-am inghitit cuvintele si l-am amutit si pe el in sarut.

-Da, pe-aici nu s-au intamplat prea multe, am fost la… s-a intrerupt ca sa imi raspunda, iar si iar, la buzele mele mototolindu-le pe ale lui.

-Nu te supara, o sa te mai intrerup asa, dar dupa poti sa continui, ii zic privindu-l zurlie si fascinata.

-Mm, dar nu ma supar daca ma intrerupi asa.

-Ziceai ca ai facut ceai?

-Ziceam, dar nu mi-ai mai raspuns la mesaj.

-Ala cu cat zahar vreau? Aaa, il blagoslovesc eu, pai si daca nu ti-am mai raspuns, n-ai mai stiut ce sa faci si pana la urma te-ai dat batut?

-Nu, rade el, e apa pe foc, dar nu ma asteptam sa fii asa rapida.

-Vezi ca ma enervezi si imi vine sa te chinui!

Pana la urma el m-a chinuit, dulce, privindu-ma tandru cum ma zbat sub atingerile lui…

Buzele umflate de saruturi, nu ochii de lacrimi

De ce bantui strazi fara vise?

Am coborat in cochilia mea de singuratate, privind acolo cum apele de lacrimi ale sufletului meu curgeau. In aceste ape am revazut doua perechi de ochi privindu-se. Ascundeau in ei jocul, cand el isi inclesta o mana in parul meu si cu cealalta apuca gatul, tragea si strangea molcom, asta era alintul nostru.

Pentru o clipa, ii ferecam mana intr-a mea, infricosata de intensitatea cu care vanam sa il simt. Acum apele ce curg in izvoare prin mine sunt involburate de furie alba.

Pentru ca nu se putea opri din zbor, incercam sa-i pansez ranile din inima cu literele dintr-o carte. Pentru ca avea ganduri nebune ce nu vedeau niciodata lumina, imi umplea sufletul cu venin, alergand dupa pungi de vise care sa il inalte in zbor.

Incercand sa il inteleg, am cerut si eu o punga de vise, ea m-a impins in cochilia mea atat de adanc ca am vazut ce se ascundea in spatele raurilor de lacrimi furioase, durere. Punga era de cosmaruri de fapt, fiecare minut in plus era un minut pierdut, dar eu ma tineam puternica, imi spuneam ca tot raul e spre o noua geneza.

Si calatoria mea prin delir s-a incheiat cu noi doi, reflectati din nou in apele subpamanteanului meu macinat de spaima. Noi doi eram in fata unei usi si amandoi ne doream ce se afla in spatele ei. Pe usa scria 666. Ca sa se deschida, trebuia sa ne intelegem din priviri, dar eu ii tot ocoleam ochii. Intrebandu-ma de ce faceam asta, am inteles ca noi nu suntem facuti sa ne completam, ca ne facem mai mult rau decat bine.

***

O privea din umbra, simtind ca e pe cale sa piarda si ultima reduta in lupta pentru sufletul celuilalt. Vedea cum, oricat de julita ii era inima cu fiecare destainuire neacceptata, tot spera sa picure apa vie in desertul dintre ei doi.

De ce bantui strazi fara vise? o intreba, in timp ce ii intrase in inima ca sa ii stearga de praf vechiturile stranse pe acolo.

Pentru ca, inainte sa il cunosc pe el, nu stiam ca am aripi cu care pot sa dansez prin reverii. Si, fara pungi cu iluzii, incerc acum sa ating binele pe care el nu-l cunoaste.

Eu o sa te iubesc cu buzele mele pana ce atingerile noastre creeaza prapastie intre noi si restul lumii. O sa-ti dau alt camin pentru fanteziile tale.

***

Sufletul meu s-a albastrit, i-a spus ea, in timp ce el o imbraca grijuliu la loc de hainele de care o lipsise, transformandu-i joaca in intimitate.

Acum lacrimile erau secate, nu avea ochii umflati, ci buzele, sarutate fara pauza o noapte intreaga. Acum degeaba ar fi cautat in ape reflexia ochilor verzi ai celuilalt, disparuse pirntre ore intregi de saruturi moi.

Senzatia momentului a disparut cand a chemat-o dimineata la cafea, cand trupurile li se scaldau in soare si se acceptau cautand fiecare colt de piele sa-l dezmierde. Cafea de citit destine se racea abandonata in cuprul ibricului. Se predase unui baiat plapand si dulce, cu ras timid inghitit.

Oameni de oglinda

Oameni de oglindă veneau sa o reflecteze. Era miza cea mare într-un joc de poker, cea care fusese odinioară tot o oglindă, dar viața o lovise atât de tare că se spărsese în mii de cioburi. A ascultat atâta algoritmica altora, că a ajuns să își trădeze religia după care îi era modelat sufletul. Trăise definindu-se prin gloanțele pe care le strânsese în ea însăși. Dar, într-o zi, un înger a coborât din cer să-i ungă rănile de pe corp, iar ea a decis să nu-și mai mutileze sufletul.Păcat că liniștea nu a durat mult, un alt coșmar trebuia să se nască, pentru că stelele strălucesc doar pe întuneric, pentru că nu ești cu adevărat bun dacă ești bun numai în mijlocul binelui.Fatalistă în răstălmăcirea propriilor sale experiențe, se îmbăta cu iluziile oamenilor de oglindă, în timp ce aceștia se pregăteau de un alt masacru.Dar cum să-i fie potrivit să vadă prin ochii altora, dacă-i avea pe-ai săi? Cine era ea, dacă nu era nici oglindă, nici trecut? Începuse să își caute sămânța pe la rădăcini. Credința era singura sa plută de salvare în marea de sentimente delirante.Avea loc o cursă contra cronometru în care culorile măștii sale se topeau, și chipul din spate era răvășit de furtună. În timp ce căminul pe care și-l clădise se dărâma în fața ei, își spunea că totul e spre bine, doar viața e o călătorie ce trebuie lăsată să curgă.În tot acest timp, spiritul, ce îi scrisese destinul în praf de stele, respira.În lumea spirituala, timpul trece altfel. Nu e măsurat prin ceas, ci printr-o clepsidra, în care fiecare particulă de nisip e un lucru ce trebuie înfăptuit în lumea de jos. Când ultimul fir de nisip s-a scurs, clepsidra este întoarsă, și sufletul strălucește soare, salutând zorii unei noi conștiințe, o nouă respirație.Când clepsidra s-a întors, ea a putut să pună cap la cap piesele puzzle-ului la lumina zilei. A înțeles că e propria promisiune îndeplinindu-se. A devenit o vrăjitoare, deținând controlul asupra tenebrelor.