Iarta motivele

In mine este o furie care ma face sa ma intreb daca nu cumva am renascut si traiesc pentru ura. Chiar si asa, totul ar fi bine daca n-ar fi trecutul. Este ca un gol negru care uneori ma inghite si nu pot sa il deslusesc. Cine am fost, ce mi s-aintamplat cu adevarat. Nu stiu si astea sunt lucrurile care ma innebunesc.

Sunt vesela pe dinafara dar in interior simt iar ca ma prabusesc. Plang cand sunt singura. Ma gandesc iar la moarte ca la o solutie. N-am mai fost de mult cu adevarat impacata, dar acum imi lipseste pana si comfortul pe care abia il castigasem.

Si pana la urma ce e asa gresit la a-ti dori sa mori. Cand sunt eu cu durerea mea imi dau seama ca nu ma sperie. Mai mult ma sperie viata. Ce o sa mai fac din circul asta in care traiesc si cat o sa-l mai las sa ma mutileze? Chiar trebuie a fiu doar ca sa ma razbun sau pot sa traiesc si doncolo de asta?

O voce din cap imi spune sa le iert motivele.

Si nu mi-e dor. Mi-e doar sila. Priveam cu nostalgie cu cat ma afundam mai mult momentele in care eram mai puternica. Dar acum mi-e doar sila, pentru ca am fost mai slaba de atat si nu vreau sa ma intorc acolo. Vreau sa reusesc, doar ca pana acum m-am luptat cu morile de vant in loc sa ma lupt cu mine. Am facut tot ce-am putut ca sa obtin totul, fara sa ma obtin pe mine.

O sa gasesc o cale. O sa-mi gasesc o lume in lumea asta mare care sa mi se potriveasca.

Si ce pot sa zic mai mult? Vreau vant, vreau apa, dar nu sange, nu sfarsit.

Despre libertate

615865faddc59fee. Am mai vazut cum e sa pierzi totul fara a merita sa ti se intample asta, si cel ce a pierdut totul stie ca primul sentiment care apare in aceste momente nu este nici ura, nici durerea, acestea vin pe urma, cand  deja incerci sa te reobisnuiesti cu lucrurile pierdute.

Primul sentiment este cum tot fumul de disperare neagra strans de-a lungul timpului explodeaza in mii de cioburi de oglinda in momentul in care realizezi ca nu mai ai de ce sa te tii cand iti fuge viata de sub picioare si e timpul sa desfaci lantul dintre tine si tot ce ai avut vreodata. Iar in locul acestei disperari ramane o speranta mare, luminoasa, pentru ca nu ai murit, inima bate, creierul gandeste, sufletul stie inca totul si mai poate continua povestea, memoria nu i-a fost alterata.

Dar toata aceasta speranta de ce sa se prinda, cand nu mai ai nimic? De infinit. De libertate.De faptul ca nu mai ai pentru ce sa te sacrifici, si deci poti, in sfarsit, sa fii tu insuti, asa cum n-ai mai fost niciodata in viata.

De-acum poti sa faci ce vrei tu, pentru ca te afli in infinit, in libertate, in noaptea intunecata in care fiecare  vis este o stea.

Te afli in ceea ce inseamna viata cu adevarat.

Sa nu-ti para rau pentru tot ceea ce pierzi. Acest lucru se intampla doar ca sa deschizi ochii la ce alte posibilitati te asteapta, si vor sa te apropie de cine esti cu adevarat. Pierde-te pe tine si te vei redesoperi…