Religie
Zăpadă vara
„Fulgii de zăpadă sunt doar firmituri de paine pentru vrăbiuțele ce n-au ajuns în țările calde.”, zise, într-o zi, o zână cu părul roz.
„Ba fulgii de zăpadă sunt pene ce cad din aripile îngerilor.”, contesta raza de lună.
Munții sunt aici mai aproape de nori. Vântul orchestrează printre brazi, făcând sa freamăte acele, șuierând, cu fulgi de nea pe post de balerine, în mici tutu-uri albe pe care le prinzi pe limbă.
Ce mult vrei să prinzi și tu, ca zăpada, sclipiri albe de diamant… Ce frig e afară! Ce-ți veni să dansezi, tăiată de îngheț, pe melodia aspră a vântului? Așa, ca fulgii de nea. O viață se trezește în tine. Demonilor neobosiți li se stinge focul și se risipesc din aura ta. Miracolul zilei de iarnă este tăcut, sublim reducându-te la armonie.
El se apropie și îți respiră gâtul, buze dantelate înghițind tandru aroma pielii, și tu te topești, te topești, te topești, ca un țurțure.
Luna
Cred ca ma minti daca insinuezi ca cerul nu este roz, de fapt. Te plangi ca oamenii se zoresc pe strazi. Ca, in aceasta cursa, la linia de sosire aste scris: „Reveniti maine!”
Daca te-ai opri un pic sa te uiti spre cer, ai vedea ca este un sevalet pe care curge neintrerupt cerneala, irizatii trecand peste cobalt pal. Norii absorb, ca pete de vata, culorile sublime. In linia orizontului, luna, ca o tiganca, fura saruturi de la soare si se inroseste de pasiune. Se umfla toata, intr-un suspin rasuflat din inima. Fata i se insenineaza, gata sa-si depene fanteziile pe cerul noptii.
Nimeni nu te pune sa te uiti in jos.
Nu ma gandesc la tine (3rd part)
Previous:
Ne-am mutat in alta parte. Inainte sa plecam de acolo baiatul cu vrajeala ce imi stia un crampei de poveste, cel cu care traisem un episod ce nu am dat ghes sa continue vreodata, mi-a zis, pe un ton acru:
-Ne mai vedem, poate, candva…
Short story part three:
Noi toti, doar un moment pierdut
Ne aflam pe o terasa, sus, la etajul unei cladiri. Mie si Dianei ne era foame, aveam picioarele umflate de la cat strabatusem pe jos in acea noapte. Pe scurt, numai stare de asteptat trenul de dimineata, ce ne va duce acasa, nu aveam. De fapt, mereu ne prindea cate un miez de noapte atat de obosite, in vreun oras strain, fara sa avem unde sa inoptam, dar faceam de fiecare data aceeasi greseala, sa ne spunem ca vom rezista sa plecam odata cu rasaritul. Cred ca, dincolo de discomfort, vanam astfel de aventuri, erau pentru noi un joc care ne oferea mai multa satisfactie psihologica decat ar fi cantarit orice probleme se iveau in planuirea precara a escapadelor noastre.
Adrian si un prieten de-al lui erau cu noi. Melodiile de aici erau Black Eyed Peas, Dub Fx, Subcarpati si Robin and the Backstabbers, toate pe repeat.
Noaptea viselor. Eram oricum adormiti, dar tacerea din mine era mormantala, total absenta de ce era in fata mea, nu ma puteam opri sa colind prin minte. Alcoolul isi facuse pana la urma treaba, imi decatusase demonii ce ma bantuiau iar, de cateva zile, si aparent erau din cei mai rai, ca, atunci, traindu-le chemarea, picasem mai jos in abis decat ma asteptasem, mai adanc decat fusesem de ceva timp.
Eram pierduta in tacerea dintre noi, de la masa noastra, inconjurata de oameni indiferenti, colorati si aranjati, vorbind tare, dansand. Ma gandeam la viata. Imi parea ca, oricat crezusem ca mi-am iertat trecutul, nu o facusem in profunzime, ca altfel nu ar fi fost peste tot in jurul meu, eu da, una noua, dar repetand de fapt aceleasi lectii, ca si cum experientele pe care le aveam se transformau in tipare, apasand in sufletul meu butoane ce generau aceleasi intrebari, de parca nu as fi fost decat o papusa mecanica.
Vedeam cu ochii mintii cum alergam spre o prapastie, fugeam, dar tot de mine, fugeam crezand ca ma apropii, si ma apropiam de destin, crezand ca fug de el. Ma gandeam ca nu imi acordasem destula atentie sa imi aud adevarul, o viata pe care o strabatusem, ratacisem, si fiecare moment de tacere il umplusem, asa cum fiecare o face, evitand mesajul dintre clipe.
Si ce tipa tacerea prezentului? Nimic, asta e problema. Oameni, zei, jucandu-se cu propriile destine, reformuland viitorul, fara a-si putea transcede esenta, doar aceleasi filme, cu alte personaje.
Toti cautam o evadare din ceea ce suntem. Doar ca e ca si cum suntem un puzzle caruia nu putem decat sa-i rearanjam piesele in forme noi. Si aici e greul. Nu poti vedea mai mult decat ce esti deja.
Poate unii au descoperit ce este dincolo de noi, poate unii si-au raspuns la intrebare intr-un mod diferit decat cel pe care-l traim toti, fiind noi un vehicul pentru joaca dintre bine si rau, captivi in propria poveste, respirandu-ne propriile vise.
Poate. Dar au lasat in urma tacere. Au lasat in umra secretul. Acoperit de valurile de nesiguranta si intrebari.
Poate secretul e in noi. E un lucru de care fugim spre prapastie, vanand mereu vise noi, vanand mereu sa nu fim ceea ce suntem.
Oamenii din jur, o adunatura de personalitati colorate, dansau si radeau, ma gandeam ca, in ciuda escapadelor mele excentrice cu Diana, nu mai facusem asta de mult cu adevarat. Afara din capul meu, pierzandu-ma in ceilalti, cu totii traind aceeasi stare molipsitoare. Eu eram de mult timp intr-o calatorie prin mine, aveam multe de rearanjat in haosul pe care il produsesem de ceva ani, intelegand atatea, si gresind, ca nu ma credeam sa fiu raspunsul la propriile mele dubii.
Si in seara aceea nu puteam sub nici un chip sa inteleg cum altii nu sunt atat de pierduti in profunzimile lor ca mine. Imi dadeam seama doar ca m-am infundat rau in tesatura sufletului, acolo unde era mai neagra noaptea, ca plantasem multa samanta de intuneric de ceva timp.
Buzele umflate de saruturi, nu ochii de lacrimi
De ce bantui strazi fara vise?
Am coborat in cochilia mea de singuratate, privind acolo cum apele de lacrimi ale sufletului meu curgeau. In aceste ape am revazut doua perechi de ochi privindu-se. Ascundeau in ei jocul, cand el isi inclesta o mana in parul meu si cu cealalta apuca gatul, tragea si strangea molcom, asta era alintul nostru.
Pentru o clipa, ii ferecam mana intr-a mea, infricosata de intensitatea cu care vanam sa il simt. Acum apele ce curg in izvoare prin mine sunt involburate de furie alba.
Pentru ca nu se putea opri din zbor, incercam sa-i pansez ranile din inima cu literele dintr-o carte. Pentru ca avea ganduri nebune ce nu vedeau niciodata lumina, imi umplea sufletul cu venin, alergand dupa pungi de vise care sa il inalte in zbor.
Incercand sa il inteleg, am cerut si eu o punga de vise, ea m-a impins in cochilia mea atat de adanc ca am vazut ce se ascundea in spatele raurilor de lacrimi furioase, durere. Punga era de cosmaruri de fapt, fiecare minut in plus era un minut pierdut, dar eu ma tineam puternica, imi spuneam ca tot raul e spre o noua geneza.
Si calatoria mea prin delir s-a incheiat cu noi doi, reflectati din nou in apele subpamanteanului meu macinat de spaima. Noi doi eram in fata unei usi si amandoi ne doream ce se afla in spatele ei. Pe usa scria 666. Ca sa se deschida, trebuia sa ne intelegem din priviri, dar eu ii tot ocoleam ochii. Intrebandu-ma de ce faceam asta, am inteles ca noi nu suntem facuti sa ne completam, ca ne facem mai mult rau decat bine.
***
O privea din umbra, simtind ca e pe cale sa piarda si ultima reduta in lupta pentru sufletul celuilalt. Vedea cum, oricat de julita ii era inima cu fiecare destainuire neacceptata, tot spera sa picure apa vie in desertul dintre ei doi.
De ce bantui strazi fara vise? o intreba, in timp ce ii intrase in inima ca sa ii stearga de praf vechiturile stranse pe acolo.
Pentru ca, inainte sa il cunosc pe el, nu stiam ca am aripi cu care pot sa dansez prin reverii. Si, fara pungi cu iluzii, incerc acum sa ating binele pe care el nu-l cunoaste.
Eu o sa te iubesc cu buzele mele pana ce atingerile noastre creeaza prapastie intre noi si restul lumii. O sa-ti dau alt camin pentru fanteziile tale.
***
Sufletul meu s-a albastrit, i-a spus ea, in timp ce el o imbraca grijuliu la loc de hainele de care o lipsise, transformandu-i joaca in intimitate.
Acum lacrimile erau secate, nu avea ochii umflati, ci buzele, sarutate fara pauza o noapte intreaga. Acum degeaba ar fi cautat in ape reflexia ochilor verzi ai celuilalt, disparuse pirntre ore intregi de saruturi moi.
Senzatia momentului a disparut cand a chemat-o dimineata la cafea, cand trupurile li se scaldau in soare si se acceptau cautand fiecare colt de piele sa-l dezmierde. Cafea de citit destine se racea abandonata in cuprul ibricului. Se predase unui baiat plapand si dulce, cu ras timid inghitit.