Venin

 

43952628_242370639969210_7003046310450298880_n

Ea: Sunt îmbrăcată în toate inelele fatalităților. Sunt ca o cutie a Pandorei deschisă. Doamne, cineva să mă salveze. Dar cine? Tu nu poți. Tu nu vrei să îmi interzici să mă pierd, vrei să mă captezi să mă pierd doar pentru tine. Suferința îmi contopește sufletul cu atâția oameni, ca să rămân să mă agăț de ei până mă împing în noroi, și să tremur sub duș. Vanitatea mă face să mă pierd dimineața pe străzi pustii ale centrului vechi, căutându-mi chipul în cioburi de oglinzi.
El: Simt că era karma să te întorci în viața mea. Destinul ți-a plătit-o în locul meu. Poate trebuia să vezi ce gust are voma ta, voma lor, ca să te trezești la realitate. Sau, cine știe, să mi-o plătești mie. Vezi ce faci, că filmele în care joci sunt ireale… aiurite.
Ea: Îți mulțumesc pentru că ai fost acolo să mă asculți și apoi ai renunțat subit. Că mi-ai promis adevărul în labirinturile din capul tău și m-ai ținut apoi sub valuri să mă înec. Îți mulțumesc pentru găurile negre din galaxiile mele. Si că mi-ai scris povestea, într-o seară, printre blocuri, apoi m-ai lăsat baltă, privind soarele strălucind peste lacrimile mele. Că m-ai avertizat :”Nouă ne place sa testăm încrederea cuiva până îl apucă panica și își dă pe față adevăratele culori.”
El: Vezi, simți acum, gustul veninului? Eu, imediat, da, exact ca un vampir, vin să sug sângele. Că m-ai umplut de ură.
Ea: Ură? Cunosc sentimentul. Mă împinge să îmi pun mâinile în cap de fiecare dată când te bați cu pumnul în inimă.
El: Zici de rădăcinile tale, dar ele se prind de rău. Ai ales să te încrezi în mine, eu aștept să îți înflorească mintea de la venin.
Ea: Ei, dacă crezi că îți voi îmblânzi ție durerea și potoli neliniștile, aștepți degeaba. Eu îmi hrănesc încet sufletul în timp ce tu, când ți se umple frigul din centrul ființei cu verde, ești doar mortul care îmi joacă cărțile de tarot.Te voi lăsa în urmă, îngropa în nonsens și se va pune praful pe ce am fost noi vreodată.
El: Îți place să vorbești despre măști, dar eu nu cred că îți văd încă cu adevărat culorile doar pentru că rimelul ți se scurge.
Ea: Un detaliu mic îți scapă. Că ochii mei mocnesc de la zâmbetul tău sarcastic. Știi ce se ascunde în ochii mei, așa, tiviți cu naivitate? Numai tu crezi că e naivitate. Eu doar încerc să îmi păstrez inocența în circul fără sfârșit.
El: Vai, dar ce culoare au ochii tăi! Nu stiu dacă văd numai foc in ei, dacă nu văd și sânge. Ai dat tu în sfârșit de tavanul cuștii până s-a crăpat. Cum îți place ce simți acum? Și imaginația ți-ai pierdut-o de când o arzi cu zăpezi albe în toiul verii.
Ea: Chiar dacă te ascunzi în sensuri duble, minciunile tale sunt prea penibile ca să nu văd prin ele. Nu o să fii mai mult decât încă un motiv să îmi ascut intuiția, să învăț să țip când nu-mi convine ceva, să știu de unde să mușc și cum să las timpul să lovească înapoi, în timp ce mă privești cum încă pășesc intreagă peste bombele tale. Vezi tu, sunt însăși cutia Pandorei umblând prin lume. Mai am speranță ascunsă în mine, gata să o folosesc precum gloanțe, rădăcinile mele sunt adânc împământate dincolo de tot nimicul pe care mi l-ai oferit.
El: Chiar crezi că o să câștigi ceva dacă tot ce transformi în gloanțe sunt cuvintele tale, dure și răstite, reținându-ți un scuipat? Să îți amintesc că tu m-ai chemat aici? M-ai chemat să te-ajut, iar acum îți întorci vorbele pe dos, că acum știi că am venit să îți servesc propriul medicament. Așa îți trebuie dacă ne diseci ca pe niște monștrii pe toți ce încercăm să îți salvăm sulfetul secat. Nu știi cum învârt eu roata sângelui negru care se scurge pe furiș din tine. Mi-am pierdut, familia, știi? N-ai de unde să știi, că ai fugit departe, prea abrupt ca să înțeleg cum tot visul s-a transformat în coșmar. Probabil pentru că eram singurul care visa la cai verzi pe pereți.
Ea: Tu nu înțelegi că fata pe care o vezi acum în fața ta nu e aceeași care a fugit, lăsându-te consumat de tot.
El: Atunci, de ce încă vânezi tot trecutul, de ce te învârți în aceleasi cercuri, care te trag înspre aceleași văgăuni? M-ai bântuit atâția ani fără să sper, și acum revii să-mi arăți cât de grav ai luat-o pe cărări. Știu că o să pleci iar, știu că nu sunt destul de bun, și crede-mă, nu am ce intenții crezi tu, doar vreau să te sperii, să descoperi singură unde greșești, ca în final timpul să curgă fără să te mai agăți de câte un deja-vu. Eu vreau să iîți ofer un duș cu apă rece, o sa-ti fiu ultima etapă în boala asta pe care o simți în vene.

Religie

44025045_527447941061838_4217286623403966464_n.jpg

Nu pot explica ce simt pentru tine. Îmi înghit nodul din gât cu vorbe amuțite. Ai o lumină stranie, ca și cum o ceață purpurie te-ar învălui. Văd cum îți țârșâiești în spate aripile. Un înger pe pământ, ce-și rupe penele. Am o iubire înecăcioasă pentu tine. Ești o stea căzătoare, dar eu sunt lut.
Într-o seară, ai rupt o pagină de Apocalipsă dintr-o Biblie mică, și ai umplut-o cu tutun.
-De ce-ți faci din țigări un ritual de a arde blesteme? te-am întrebat.
-Nu ard blesteme, ci profeții. Știi ce se întâmplă când îți ucizi propria imagine dintr-un episod de timp?
-Nu.
-Partea aia din tine ți se întoarce în suflet. Când mori într-o lume, te întregești un pic mai mult în alta.
-Arată-mi calea spre toate aceste emoții pe care le trăiești. Tot așa. Din nou și din nou. Arată-mi cum să dilat clipele până devin pelicule de eternitate.
Zi după zi, într-un ciclu infinit de giuvaieruri celeste urcând și coborând, ajunsese dependentă de  libertate, decupându-și sufletul ca să sângereze raze de lumină.
Pe mine mă învăța cum să ard în întuneric.
Noi eram două păpuși, ne puneam în scenă teatrul pentru prima dată. Intr-un anotimp, tu ți-ai legat ațele roșii de mine ca de un păpușar. Acum te zbați. Ai făcut un legământ pe care îl vei retrăi vieți la rândul. Pe de altă parte, acum ceva timp îți promisesei vidul la finalul firului cronologic.
Luna te hipnotizează. Ai căzut de pe cerul ei și nu știi când o să mai ajungi acasă.
-Ce cauți în lumea asta de insurgenți? te-am întrebat.
Tu ai răspuns:
-Îmi plac drumurile ei întunecate. Cred că, fără să văd în penumbra de unde am venit, voi reuși să-mi construiesc un nou acasă de lumină, așa cum luna se împodobește cu raze de soare. De aceea, am urmărit iepurele până în Țara Minunilor. Într-o zi, să mă descurc în noapte mă va pregăti să fiu regina pe Tărâmul Tinereții fără bătrânețe și Vieții fără de moarte.
Te regăseam în melodii de Samurai. Aveai yantre* tatuate pe brațe, spuneai că reprezintă zeițe indiene, toate fețe ale femininului cosmic, Shakti.
Iată ce spuneau despre tine:
1) Tara, cea care empatizează cu suferința celuilalt. Așa cum tu nu trăiești nimic de -al tău, mută, atentă doar la suferința altora.
2) Tripura Sundari, când te impresionează ceva frumos. Ca toate reveriile pe care le ai, te pierzi dincolo de propriile limite într-un apus, niște bețișoare parfumate, o melodie cu beat mișto, o carte, un drum cu mașina în noapte sau să înoțî în mare.
3) Matangi. Te lați purtată de cuvinte puternice, biciuindu-ne pe toți în față, cu o fărâma din întunericul pe care-l porți în tine.
3) Kali. Îți reamintește că niciodată nu ți-ai învățat lecția. Ce e uscat, trebuie aruncat, până nu se ofileste toată grădina.
Vezi câte știu despre tine? Dar până la tine nu am știut că îngerii sunt niste găuri negre. Absorb magnetic energii din noi, ceilalți.
Ai plâns iar.
Ai fața palidă și ochii înroșiți.
Văd în ei prea multe lucruri care dor. Aș vrea să poți să vezi și tu în ai mei.
Shhh…
Închide ochii și blochează imaginea asta terifiantă.

Zăpadă vara

„Fulgii de zăpadă sunt doar firmituri de paine pentru vrăbiuțele ce n-au ajuns în țările calde.”, zise, într-o zi, o zână cu părul roz.

„Ba fulgii de zăpadă sunt pene ce cad din aripile îngerilor.”, contesta raza de lună.

Munții sunt aici mai aproape de nori. Vântul orchestrează printre brazi, făcând sa freamăte acele, șuierând, cu fulgi de nea pe post de balerine, în mici tutu-uri albe pe care le prinzi pe limbă.

Ce mult vrei să prinzi și tu, ca zăpada, sclipiri albe de diamant… Ce frig e afară! Ce-ți veni să dansezi, tăiată de îngheț, pe melodia aspră a vântului? Așa, ca fulgii de nea. O viață se trezește în tine. Demonilor neobosiți li se stinge focul și se risipesc din aura ta. Miracolul zilei de iarnă este tăcut, sublim reducându-te la armonie.

El se apropie și îți respiră gâtul, buze dantelate înghițind tandru aroma pielii, și tu te topești, te topești, te topești, ca un țurțure.

Luna

luna

Cred ca ma minti daca insinuezi ca cerul nu este roz, de fapt. Te plangi ca oamenii se zoresc pe strazi. Ca, in aceasta cursa, la linia de sosire aste scris: „Reveniti maine!”

Daca te-ai opri un pic sa te uiti spre cer, ai vedea ca este un sevalet pe care curge neintrerupt cerneala, irizatii trecand peste cobalt pal. Norii absorb, ca pete de vata, culorile sublime. In linia orizontului, luna, ca o tiganca, fura saruturi de la soare si se inroseste de pasiune. Se umfla toata, intr-un suspin rasuflat din inima. Fata i se insenineaza, gata sa-si depene fanteziile pe cerul noptii.

Nimeni nu te pune sa te uiti in jos.

Nu ma gandesc la tine (3rd part)

Previous:

Ne-am mutat in alta parte. Inainte sa plecam de acolo baiatul cu vrajeala ce imi stia un crampei de poveste, cel cu care traisem un episod ce nu am dat ghes sa continue vreodata, mi-a zis, pe un ton acru:

-Ne mai vedem, poate, candva…

3.gif

Short story part three:

Noi toti, doar un moment pierdut

Ne aflam pe o terasa, sus, la etajul unei cladiri. Mie si Dianei ne era foame, aveam picioarele umflate de la cat strabatusem pe jos in acea noapte. Pe scurt, numai stare de asteptat trenul de dimineata, ce ne va duce acasa, nu aveam. De fapt, mereu ne prindea cate un miez de noapte atat de obosite, in vreun oras strain, fara sa avem unde sa inoptam, dar faceam de fiecare data aceeasi greseala, sa ne spunem ca vom rezista sa plecam odata cu rasaritul. Cred ca, dincolo de discomfort, vanam astfel de aventuri, erau pentru noi un joc care ne oferea mai multa satisfactie psihologica decat ar fi cantarit orice probleme se iveau in planuirea precara a escapadelor noastre.

Adrian si un prieten de-al lui erau cu noi. Melodiile de aici erau Black Eyed Peas, Dub Fx, Subcarpati si Robin and the Backstabbers, toate pe repeat.

Noaptea viselor. Eram oricum adormiti, dar tacerea din mine era mormantala, total absenta de ce era in fata mea, nu ma puteam opri sa colind prin minte. Alcoolul isi facuse pana la urma treaba, imi decatusase demonii ce ma bantuiau iar, de cateva zile, si aparent erau din cei mai rai, ca, atunci, traindu-le chemarea, picasem mai jos in abis decat ma asteptasem, mai adanc decat fusesem de ceva timp.

Eram pierduta in tacerea dintre noi, de la masa noastra, inconjurata de oameni indiferenti, colorati si aranjati, vorbind tare, dansand. Ma gandeam la viata. Imi parea ca, oricat crezusem ca mi-am iertat trecutul, nu o facusem in profunzime, ca altfel nu ar fi fost peste tot in jurul meu, eu da, una noua, dar repetand de fapt aceleasi lectii, ca si cum experientele pe care le aveam se transformau in tipare, apasand in sufletul meu butoane ce generau aceleasi intrebari, de parca nu as fi fost decat o papusa mecanica.

Vedeam cu ochii mintii cum alergam spre o prapastie, fugeam, dar tot de mine, fugeam crezand ca ma apropii, si ma apropiam de destin, crezand ca fug de el. Ma gandeam ca nu imi acordasem destula atentie sa imi aud adevarul, o viata pe care o strabatusem, ratacisem, si fiecare moment de tacere il umplusem, asa cum fiecare o face, evitand mesajul dintre clipe.

Si ce tipa tacerea prezentului? Nimic, asta e problema. Oameni, zei, jucandu-se cu propriile destine, reformuland viitorul, fara a-si putea transcede esenta, doar aceleasi filme, cu alte personaje.

Toti cautam o evadare din ceea ce suntem. Doar ca e ca si cum suntem un puzzle caruia nu putem decat sa-i rearanjam piesele in forme noi. Si aici e greul. Nu poti vedea mai mult decat ce esti deja.

Poate unii au descoperit ce este dincolo de noi, poate unii si-au raspuns la intrebare intr-un mod diferit decat cel pe care-l traim toti, fiind noi un vehicul pentru joaca dintre bine si rau, captivi in propria poveste, respirandu-ne propriile vise.

Poate. Dar au lasat in urma tacere. Au lasat in umra secretul. Acoperit de valurile de nesiguranta si intrebari.

Poate secretul e in noi. E un lucru de care fugim spre prapastie, vanand mereu vise noi, vanand mereu sa nu fim ceea ce suntem.

Oamenii din jur, o adunatura de personalitati colorate, dansau si radeau, ma gandeam ca, in ciuda escapadelor mele excentrice cu Diana, nu mai facusem asta de mult cu adevarat. Afara din capul meu, pierzandu-ma in ceilalti, cu totii traind aceeasi stare molipsitoare. Eu eram de mult timp intr-o calatorie prin mine, aveam multe de rearanjat in haosul pe care il produsesem de ceva ani, intelegand atatea, si gresind, ca nu ma credeam sa fiu raspunsul la propriile mele dubii.

Si in seara aceea nu puteam sub nici un chip sa inteleg cum altii nu sunt atat de pierduti in profunzimile lor ca mine. Imi dadeam seama doar ca m-am infundat rau in tesatura sufletului, acolo unde era mai neagra noaptea, ca plantasem multa samanta de intuneric de ceva timp.

Buzele umflate de saruturi, nu ochii de lacrimi

De ce bantui strazi fara vise?

Am coborat in cochilia mea de singuratate, privind acolo cum apele de lacrimi ale sufletului meu curgeau. In aceste ape am revazut doua perechi de ochi privindu-se. Ascundeau in ei jocul, cand el isi inclesta o mana in parul meu si cu cealalta apuca gatul, tragea si strangea molcom, asta era alintul nostru.

Pentru o clipa, ii ferecam mana intr-a mea, infricosata de intensitatea cu care vanam sa il simt. Acum apele ce curg in izvoare prin mine sunt involburate de furie alba.

Pentru ca nu se putea opri din zbor, incercam sa-i pansez ranile din inima cu literele dintr-o carte. Pentru ca avea ganduri nebune ce nu vedeau niciodata lumina, imi umplea sufletul cu venin, alergand dupa pungi de vise care sa il inalte in zbor.

Incercand sa il inteleg, am cerut si eu o punga de vise, ea m-a impins in cochilia mea atat de adanc ca am vazut ce se ascundea in spatele raurilor de lacrimi furioase, durere. Punga era de cosmaruri de fapt, fiecare minut in plus era un minut pierdut, dar eu ma tineam puternica, imi spuneam ca tot raul e spre o noua geneza.

Si calatoria mea prin delir s-a incheiat cu noi doi, reflectati din nou in apele subpamanteanului meu macinat de spaima. Noi doi eram in fata unei usi si amandoi ne doream ce se afla in spatele ei. Pe usa scria 666. Ca sa se deschida, trebuia sa ne intelegem din priviri, dar eu ii tot ocoleam ochii. Intrebandu-ma de ce faceam asta, am inteles ca noi nu suntem facuti sa ne completam, ca ne facem mai mult rau decat bine.

***

O privea din umbra, simtind ca e pe cale sa piarda si ultima reduta in lupta pentru sufletul celuilalt. Vedea cum, oricat de julita ii era inima cu fiecare destainuire neacceptata, tot spera sa picure apa vie in desertul dintre ei doi.

De ce bantui strazi fara vise? o intreba, in timp ce ii intrase in inima ca sa ii stearga de praf vechiturile stranse pe acolo.

Pentru ca, inainte sa il cunosc pe el, nu stiam ca am aripi cu care pot sa dansez prin reverii. Si, fara pungi cu iluzii, incerc acum sa ating binele pe care el nu-l cunoaste.

Eu o sa te iubesc cu buzele mele pana ce atingerile noastre creeaza prapastie intre noi si restul lumii. O sa-ti dau alt camin pentru fanteziile tale.

***

Sufletul meu s-a albastrit, i-a spus ea, in timp ce el o imbraca grijuliu la loc de hainele de care o lipsise, transformandu-i joaca in intimitate.

Acum lacrimile erau secate, nu avea ochii umflati, ci buzele, sarutate fara pauza o noapte intreaga. Acum degeaba ar fi cautat in ape reflexia ochilor verzi ai celuilalt, disparuse pirntre ore intregi de saruturi moi.

Senzatia momentului a disparut cand a chemat-o dimineata la cafea, cand trupurile li se scaldau in soare si se acceptau cautand fiecare colt de piele sa-l dezmierde. Cafea de citit destine se racea abandonata in cuprul ibricului. Se predase unui baiat plapand si dulce, cu ras timid inghitit.