Oameni oglinzi

Uneori, pare că oamenii sunt oglinzi-

reflectă emoțiile noastre precum ape cristaline

convingerile noastre precum butoane apăsate dincolo de carne.

Descoperim în ei cum să ne cunoaștem pe noi

mental,

fiecare relație amestecă și așează un cub rubik

reperzintă yin si yang.

Mi-ai desenat în joacă yin și yang pe picior.

Îmi făceai caricaturi pe piele,

te prosteai ca un copil nătâng,

inocent,

un pic pasional când mi-ai pus flori pe sâni

-cu pixul-

parcă voiai să-i guști.

Mai știi?

Te-am convins cu un sărut să dai graffiti în lucul meu preferat.

Ai scris numele meu pe ziduri

lângă al tău.

M-am prostit scriind citate cu spray-urile tale

și tot tu m-ai învățat că muzica poate fi meditație.

Mai lipsește un element ca tabloul să fie complet,

Spirit.

Țesătura mistică ce se reduce la un punct,

un nucleu de lumină,

ce reduce oamenii la orice vor să creadă că sunt,

propriile lor oglinzi.

Cybele

Stă în umbra unei mitr-episcopale

Decorată cu turnuri și pinacole.

La poarta orașului, rază cu rază,

Semiluna îndrumă oameni acasă.

Țese universul, îl ascunde

În umbră, îl luminează c-o undă.

În mâna stângă, cinci instrumente- chei;

În mâna dreaptă, chimia sulfetului.

Cercul dorințelor, degenerării,

Zace amorțit in cutia Pandorei.

Șarpe încolăcit pe un ou-

Creatorul și Universul său,

Filozoful și misterele sale,

Când oul se sparge, omul răsare.

Legi universale ce în timp se-afundă,

Mistere antice ne urmăresc din umbră.

Druizi

Știi mitul despre druizi și diadre?

Copacii vieții, ale lor merkabe?

Pe insule aproape de Altantida

Zeul soarelui veghea cu aripa;

Pentru viață, ai nevoie de puțină

Lumină- și va fi divină!

Regi, sori răsăriți din mare

Se pare, purtau platoșe de spânzurătoare

Destinate celor care, sub a lor apăsare,

Nu spun adevăr, ci cuivinte goale.

Nu-ți fie frică de întuneric, moarte,

Falsitate, sunt forme finite-

Infinite sunt viață, lumină, claritate.

Tu alegi dacă vei trăi o nouă noapte!

Pân-atunci, mai bine te-ai ruga

Când răsare luna plină, nouă, secera.

Obiectul adorat, lumina, Soarele,

Legenda păstorilor cu ofrandele,

Potopul, Arca lui Noe, fratele,

Morala- nu întoarce spatele,

Logosul, divin ajutor, desparte apele,

Clopotul și lumânarea, Ființa,

Apa sfințită, credința-

Tradiții din peștera lui Zoroastru

În umbra pâmântului, astru.

Solstiții de vară și iarnă,

Ține minte- urci să cobori iară!

Omul e suflet, spirit, natura animală

Iar sufletul contopește ce separă.

Leul stăpânește impulsul desfrânat,

Tăcerea ce mintea a unificat,

În conștiință, dincolo de orice substrat,

În corp, la frecvențe înalte armonizat

Cheia lui Ankh, simbol agățat

În dreapta inimii, suflet recuperat.

Mărturisiri obscure

Am amintiri de seri pierdute în timp,

cu vise de erotism si violență,

zbucium și plăceri cântate de poeți.

Prin cărțile tale citeam

că poetul roman Lucrețius zicea:

„Suavă este clipa morții de care ești cruțat.”

Ți-am spus că îmi place ideea,

că să te îndrăgostești de ritmul vieții

ține să te apropii destul de prăpastie

ca să vezi că te așteaptă profetic.

Ai răspuns: „Din sinestezie se naște transcendența.”

În aburi de vin și fum de trabuc,

îmi povesteai de Ianus al romanilor

zeul porților spre alte lumi.

Eu îl recunoșteam din visele mele stranii.

Tu îmi mărturiseai că nici un înger sau demon

de care mi-ai spus vreodată

nu te-a înfricoșat ca mine.

Aveai impresia că sunt lângă tine

doar ca să văd cum arzi tu,

prin dansul de bine și rău al vieții,

ca o țigară uitată în scrumieră.

Credeai că într-o zi o să dispar,

că mă vei căuta zadarnic pe străzi pustii,

cu impresia că mi-am luat aripile din cuier,

mi le-am potrivit pe umeri

și am plecat, transparentă, către lună.

Diminețile plecam singură spre casă,

secată de sex și mărturisiri,

ca să ascult pe repet: „Shape of my heart”.

Să te idealizez, nu să te înțeleg,

căci fără iluzii dulceața s-ar pierde,

iar eu eram cu tine

doar pentru că mi-era prea frică să iubesc.

Pierdută în lumea ei…

fluturi2

Isi facea ochii cu sclipici

si buzele si le picta in rosu burgund,

lasand mereu urme

pe sticlele de bere si paharele de cocktail,

pe tigarile din pachetul de dunhill rosu.

Purta tricouri tip band merch,

blugi sfasiati si doc martensi.

Facea poze la citate din Osho,

dar se indragostise de Nietzsche de la prima carte.

Avea un jurnal in care impletea metafore

despre cum iubirea danseaza haotic cu moartea,

si oamenii o puneau sa promita

ca intr-o zi le va scrie pe morminte,

caci cuvintele ei erau monumentale.

Dar poezii pareau pentru ea

si vorbele obscene

pe care si le incrusta pe incheietura.

Se lupta cu o furtuna de sentimente.

Ii dadusem o bratara din ace de siguranta

sperand ca ii va reaminti

ca suferinta poate deveni si altceva

decat ura pentru fata captiva in propria minte.

Era frumoasa, se zicea.

Par rosu impletit in bentite dantelate,

zambet angelic, ochi sclipind ca licurici.

Dar farmecul ei statea ascuns in mister.

Era captivanta cand o cunosteai,

o melancolie iubita cand disparea,

dansand in marimi de a fi,

de nu puteai sa o prinzi din urma.

Te intrebai: „Cine este fata asta

Pe care n-am inteles-o niciodata?”.

Pacat ca ea nu vedea dragoste

decat in sangele siroind pe bratul ei,

numindu-si tristetea

fericire pictata in negru.

Se simtea orfana,

se sfasia in filozofii aberante,

in nopti albite si iesiri galagioase,

in cantece metal furioase,

ca sa uite de ea.

Vana hipnotizata aripi de fluturi

ca sa nu-si simta regretul in piept.

Tot te asteptai ca va razbi negura,

destinata sa ajunga departe.

Dar ai reintalnit-o peste ani,

mai absenta ca niciodata,

soptind obsesiv mantre.

Ti-a zis:

„Ani de zile adormeam

Imginandu-mi ca mor.

Acum tot ce-aveam a murit,

dar eu am rezistat.

Si de aceea nu am de ales

decat sa imi imaginez mai mult viata

de data asta”