Speranțe sordide

Ieșirea din spate, un hol metalic plin, spațiu de stat la țigară, mereu îmbâcsit de oameni, îmbibat în senzații de zăpușeală, luminat într-un portocaliu strident. Într-un colț, o pancartă electrică te sfătuia: „Don’t text your ex!” Bun de făcut o poză lângă, de pus pe Instagram, gândeam. Și încercam în același timp să surprind viața în litere atunci când eram în mijlocul ei, dar am ajuns acasă cu frânturi de clipe, schițate în grabă. Așa se lasă viața, ridicată în slăvi abia după ce a fost trăită, e inutil să încerci să le faci pe-amândouă în același timp.

-Mă iubești? întrebă băiatul exuberant, lipicios și cu sufletul țipând mereu în exaltare.

-Te iubesc din tot sufletul! răspunde ea, cu o veselie mai mare decât propriul trup.

Și un necunoscut se bagă în seamă:

-Dar pe mine?

-Pe tine vrei să te iubesc? Vrei să fii noua mea feblețe?

-Da!

Nu mai eram atentă acolo, pentru că, prin pretextul unui foc, o tipă începuse o conversație cu mine. Acea seară era „mamă”, avea grijă de amicul ei băut. În rest, visa să facă artă, nu copii. Și mi-a arătat un pandativ auriu primit de la mama ei, scria: „Go after dreams, not people.” Ne-am despărțit în muzica asurzitoare din club la un moment dat, a dansat o vreme lângă mine și apoi m-a strâns fugitiv de mână înainte să plece, lăsându-mă cu povestea ei incompletă. Cu o frântură despre destinul ei care mă atrăgea ca un magnet, că l-aș fi vrut și pentru mine.

Și-n alte clipe, un tip dansa în jurul meu, aplecându-mă, învârtindu-mă, dansuri să uităm de cine suntem și câte lipsuri avem să acoperim. Still, I won’t text my ex, believe me.

Un tip care zisese că sunt drăguță mă trăgea într-un sărut iar eu mă feream, dezgustată.

Un băiat îmi povestea despre jurnalism. O fată frumoasă ni se alăturase, spunându-mi că sunt atât de tânără, și căt timp mai am.

Un regizor privea în gol mulțimea de oameni, iar la țigară veni lângă mine, ne amintirăm că ne cunoaștem de altă dată tot pe-aici. Îmi dădea părul pe spate și îmi spunea că machiajul mă ascunde în timp ce îi îndrugram despre cărți și scris. Un tip care se prezenta drept actor începu să-mi vorbească despre cât de tânără sunt, și cât timp mai am să experimentez. Fumul în hol devenea înțepător. La un moment dat, mă uitam în ochii actorului și mă întrebam de ce nu își dă seama că nu îl mai ascult, trăncănind cu aceeași fervoare, de parcă ar vorbi doar pentru el. Profit de momentul în care îmi văd prietenii cu care venisem ca să mă întorc la ei și să îi ignor pe cei doi, Iepurele de Mai și Pălărierul din lumea teatrului.

-V-am căutat peste tot!

-Da’ și noi pe tine!

Ce-i drept, cam dispăream, pierdută în universurile tuturor acestor personaje demne de Țara Minunilor, și dorindu-mi în scecret să fi fost ca acel regizor, singur, transparent și melancolic în mulțime. Atenția mă obosea, dar fervoarea tinereții și habar n-am ce din mine nu prea mă ajutau cu anonimatul.

***

Bine că îmi place să dansez. Dansez cu miscări puternice, unduitoare, îndrăznețe, dar niciodată prea lascive. Dansez de parcă nu mi-ar păsa de toate durerile surde care răsună în inima atunci când muzica nu asurzește, iar mulțimea nu te face să te pierzi în apa ei cețoasă de sentimente.

Mă întreb: oare e locul meu aici? Într-un local vibrând de la difuzoare, care alungă din mine tăcerea. Dar nu mai am de ce să fug de ea, și sedativul ăsta nu mă liniștește, doar mă face să simt o energie confuză în jurul meu. Oare sunt prea sensibilă? Că privirile pierdute care trag de sufletul meu mă îmbolnăvesc.

Accidentul

Hei, ce faceți? Vreau să împărtășesc cu voi o poveste îmbârligată, poate tragică, care m-a lovit atât de intens încât abia după o analiză amănunțită, de mii de rânduri scrise, am ajuns să o „pun în sertărașe potrivite”, deși m-a lăsat cu atâtea întrebări, încă.

După o dup-amiază de duminică, în care mi-am petrecut timpul, mai mult ca să treacă, citind pentru facultate „Psihologia manipulării” de Robert Chiadini, am plecat să mă întâlnesc cu o prietenă, să mergem la film. Era vreo 21:30.

Poate tocmai ce citisem în ziua respectivă m-a făcut să reacționez la un incident într-un mod diferit față de cel pe care l-aș fi avut de obicei.

Mă oprisem la un pasaj din carte care relata despre omuciderea unei anumite Catherine Genovese, fugărită de atacator pe străzile New York-ului, în timp ce strigătele fetei și toată larma ar fi fost percepută de nu mai puțin de 38 de vecini care nu au ridicat nici un deget să oprească incidentul.

Explicația pentru acest comportament, aparent crud și antisocial, face un capitol întreg în cartea despre automatismele din gândirea noastră care pot fi manipulate în contexte sociale. Aici, este vorba despre principiul validării publice. Practic, Chiadini zice că, în situații de incertitudine, tendința este de a urma reacțiile majorității pentru a decide care este cel mai bum comportament. Dacă, în cazul unei posibile urgențe, nu ești sigur de gravitatea situației și observi că ceilalți nu acordă importanță incidentului, tinzi să treci mai departe la fel de neimplicat, considerând, pur și simplu, că nu exista cu adevărat o urgență.

Cu această informație și multe altele jucând ping-pong prin mintea mea, observam că mă apropii, în intersecția de la Baba Novac, de doi tipi lângă o mașină trasă pe dreapta, aducându-și injurii și lovindu-se.

M-am gândit pe loc că sunt singurul martor, întrucât nu mai era nimeni pe stradă. Mai târziu, revizuind la rece situația, mi-am dat seama că erau o groază de mașini oprite la semafor care pur și simplu ignorau incidentul.

În febra care îmi cerea mie, pe loc, o reacție cât de cât rapidă, am răspuns împinsă, cumva, de informațiile asimilate în acea zi și am decis să mă implic, chemând poliția.

Pentru a explica ce s-a întâmplat mai departe, o să numesc personajele povestirii Andrei și Bogdan.

Ce m-a determinat la acțiune a fost fervoarea cu care Andrei făcea gălăgie în milocul străzii, țipând la Bogdan. Bogdan încerca să plece, dar Andrei s-a urcat peste el în mașină, cărându-i șuturi și pumni.

Tot Andrei a fost cel care mă îndemna să chem poliția, în timp ce Bogdan mă ruga insistent să nu o fac. Presată, am decis sporadic să o chem, întrucât Andrei îl tot lua la pumni pe Bogdan, care avea deja fața umflată.

La un moment dat, în așteptarea care a precedat venirea poliției, Bogdan a dat din nou să plece, oprit de Andrei, care s-a urcat și el în automobil, și a reușit să iasă de acolo cu cheile de contact ale lui Bogdan, ce țipa în urma lui:

-Ăsta e furt! E ilegal!

În timp ce se apropia sosirea echipajului, cei doi s-au mai calmat. Mai bine zis, Andrei s-a calmat dintr-o dată, începând din ce în ce mai mult să se plieze pe un comportament, din prisma mea, civilizat, adică nu îl mai fugărea, înjura și bătea pe Bogdan. Bogdan părea în sine mai liniștit, doar încercând să se apere de toată situația, puțin șocat, ca și mine, de altfel.

În minutele următoare mi-a fost dat să ascult și povestea evenimentului dintre ei doi:

Andrei: M-a lovit la semafor. Eram pe verde, el conducea cu 150 la oră, și nici nu voia sa oprească, voia să mă calce, să treacă peste mine. Cred că mi-a sucit și glezna, n-o mai simt, zise, țopăind agitat pe picioarele cu care mai devreme îl fugărise pe Bogdan.

Apoi, împingându-l spre mine pe șocatul Bogdan, spuse:

Andrei: Uite, poți să-l simți, e și beat, miroase-l!

La care:

Bogdan: Nu-i adevărat, nu a fost chiar așa. Am băut două beri, da, am vrut să îl duc la spital, dar mi-a cerut bani, un milion, și când nu i-am dat a început să facă scandal.

Restul timpului a trecut cu ei ciondănindu-se, dar fără să mai fie violenți.

Bogdan: Uite ce mi-ai făcut, mi-ai făcut cel mai mare rău că ai chemat poliția… zicea câteodată, eu încercând să îl ignor și să mă bag cât mai puțin în situație.

Chemasem poliția în rolul de martor obiectiv al unei bătăi și mă gândeam, în sinea mea, că nu avea nici un sens să le aud poveștile în situația dată.

Prezumția mea s-a adeverit când a sosit poliția. Mie mi-au cerut buletinul, și m-au lăsat să plec fără să mai aibă nevoie de aportul meu. În timp ce Andrei își revărsa deja precipitat povestea poliției, Bogdan, mă presa să „zic exact ce-am văzut.”

Deja cu un fel de milă pentru Bogdan, mă gândeam că Andrei o să tragă toată situația în favoarea lui, mie fiindu-mi clar că amândoi își aveau câte o parte din vină. Chiar dacă poliția părea să nu vrea mai mult de la mine, am reușit să zic sporadic că motivul pentru care sunasem la urgențe fusese violența lui Andrei față de Bogdan.

Am plecat apoi mai departe, spre cinema, lăsând în urmă două echipaje de poliție, un tip scandalagiu, un șofer care, observând mai pe la sfârșit, avea mașina înmatriculată în Sibiu și un pui de mâță la bord, pe care îl alina în răstimpuri.

Asta a fost scena care, fără să o justific pe moment, mi-a înmuiat un pic inima, deși încercam să dau dovadă de sânge rece.

Puiul de mâță, singura victimă fără vină, speriat de violență. Începeam să-i țin afectiv partea lui Bogdan, imaginându-mi cum bătuse atâta drum ca să ducă un pui de pisică în cadou unei prietene. Băuse, vesel, încântat de idee, undeva pe drum, deși beat nu părea, și cine știe ce accident la care nu luasem, de fapt, parte, îi dăduse planurile peste cap. În acest scenariu, îmi răsunau cuvintele lui în minte: ” Mi-ai făcut rău.”, „Uneori vrei să faci bine, dar tot rău iese, la fel cum am făcut noi doi.”

M-am întrebat: Bogdan are dreptate să mă facă să mă simt vinovată? De ce m-aș fi simțit? Făcusem, în definitiv, un lucru corect.

M-am întrebat apoi dacă i-am făcut rău unui om. Analzând situația, mi-am zis că era și vina lui, iar răul nu putea să fie mai mare decât merita, și nici acela nu avea să fie chiar așa de tragic, în capul meu. Mă gândeam că și el, tot repetându-mi mantra „Mi-ai făcut cel mai mare rău.”, hiperboliza situația, fiind în stare de șoc.

Sper că se vedea clar și faptul că Andrei, din cine știe ce motive (poate pentru că nu reușise să ia mită de la Bogdan?) exagera inutil situația, țopăind bine-mersi pe piciorul rupt.

Cel mai important, lăsând la o parte tragi-comicul celor doi, eu în ce stare mă pusesem chemând poliția?

Păi, personajele fiind altele, adică nu Andrei, care era mulțumit că îi împlinesc dorința de a suna la 112, și nici Bogdan, care îmi dădea totuși impresia unui om la locul lui, puteam să mă pun într-o situație de risc pe mine. Doi oameni agresivi, și eu, o fată, singură pe stradă, intervenind între ei….

Reacții în lanț pornite de la o carte pe care o citisem în acea dup-amiază. Mi se pare straniu. Voi cum ați fi reacționat în locul meu? Care ar fi fost emoțiile, găndurile voastre?

Lăsând la o parte chestiunile despre cursul vieții și psihologia celor doi pe care am ajuns, în consecință, să le disec mental, am rămas și eu uimită de obiectivitatea de care am dat dovadă sub presiunea acestui eveniment ciudat. Mi-am descoperit niște limite psihologice pe care le-am depășit, deși în trecut le aveam.

Cântecul ielelor (2)

ci21

„Scumpă Luna, ești o fată într-adevăr drăguță, la care țin foarte mult.”zise Margareta.

„Dar și eu țin enorm la dumneata, răspunse fata. Mi-ești ca o bunică de suflet. Îmi pare atât de rău că mai petreci doar câteva zile pe aici…”

„Eh, draga mea, nu pot să stau pe capul vostru o veșnicie. Și tu mi-ai fost ca o nepoată, dar acum ești mare. Eu sunt bătrână, nu mai pot munci, și am nepoții mei de crescut.”

„Parcă stau în Constanța ei, nu?”

„Da, și, ca să spun drept, o să-mi fie dor de răcoarea de munte.”

„Lasă, Margi, o briză însorită de mare va fi mai puțin aspră cu reumatismul tău, îți garantez!”

„Am trăit o viață aici, copilă. Cunosc graiul pădurii, nu graiul nisipului.”

„Am să mă duc să mă pregătesc să cobor în centru” zise Luna, urcând în dormitor.

Doamna Margareta începu să-i pregătească un ceai ca să i-l lase in casă, cu un zâmbet de duioșie pe față. Bătrâna fusese barmaniță la barul de lângă vile. Poiana era departe de orășel, pustie de obicei, iar in tinerețile ei, Margareta fusese mama divorțată a unui băiat, lucrând aici. Ajutată de Mihai, tatăl Lunei, Margi rezistase. El, printre altele, îi ducea copilul la școala din centrul orașului, la depărtare de vreo 5 kilometri prin pădure, cu Range Roverul vechi și masiv, ce rezista pe drumuri de  munte. Prilejul de a mulțumi veni când Mihai rămase singur cu o fetiță de 3 ani, mama ei decizându-se să dispară, din izolarea asta cruntă, cu altul. Ea o crescuse pe Angela, plimbând-o pe pajiste să culeagă flori, în primăveri ca aceasta.

Cât despre  Mihai, el era îngrijitor la aceste vechi vile din mijlocul muntelui. Casele, odată aparținând regalității, fuseseră luate în custodie de Banca Națională a României după instaurarea prezidențiatului. Era o slujbă de vis pentru Mihai în tinerețe, nu prea bine plătită, dar potrivită pentru liniștea sufletului, cum un tip independent, cu o fire calmă și reflexivă ca a lui, și-a dorit mereu.

Între timp, Luna își puse pe ea o cămașă asirtată cu blugi albaștri, îsi trase peste un pulover negru și o geacă kaki, se dădu cu un pic de ruj roșu, gata să coboare în oraș să se vadă cu Andrei, un prieten din liceu. Se jucă puțin cu Hera, ciobănescul blănos din curte, umplându-se toată de păr, dar fără să îi pese. Apoi se urcă în mașină cu tatăl său, care se ducea să facă aprovizionare pentru acasă, și avea vreo 3-4 ore la dispoziție sa urce înapoi tot cu el.

Daca era grea pentru ea o viață așa izolată? Sincer, moștenind firea tatălui ei, aproape depășind-o, copila iubea frumusețea pustnică a muntelui mai mult decât orice. Drumuri în noapte, printre copaci, ușor luminate doar de farurile mașinii. Cascade întretăind codrul ici și colo. Din când în când, urși se iveau pe drum noaptea, dar ei erau mereu protejați în Range Rover. Când ajungeau în poiană, pădurea se căsca într-un luminiș. Pajistea era superbă, o oază de soare și iarbă verde printre copaci, vegheată de creste. În ierni vijelioase, ea și Andrei fuseseră învățați de tatăl ei să schieze. Urcau cu greu micul delușor, dar coborârea aducea sentimentul unei libertăți de nedescris. Tatăl lui Andrei închiria ATV-uri, și, când mai crescură, coborau împreună pe ele în centru. Pe lângă toate acestea, așa cum Andrei dormea deseori la ea, și părinții lui erau bucuroși să o primească să rămână la ei, ori de câte ori voia. Erau prieteni din copilărie, făceau aproape totul împreună, și avea o slabă impresie că ai lor îi vedeau măritați într-o zi.

Nu ma gandesc la tine (3rd part)

Previous:

Ne-am mutat in alta parte. Inainte sa plecam de acolo baiatul cu vrajeala ce imi stia un crampei de poveste, cel cu care traisem un episod ce nu am dat ghes sa continue vreodata, mi-a zis, pe un ton acru:

-Ne mai vedem, poate, candva…

3.gif

Short story part three:

Noi toti, doar un moment pierdut

Ne aflam pe o terasa, sus, la etajul unei cladiri. Mie si Dianei ne era foame, aveam picioarele umflate de la cat strabatusem pe jos in acea noapte. Pe scurt, numai stare de asteptat trenul de dimineata, ce ne va duce acasa, nu aveam. De fapt, mereu ne prindea cate un miez de noapte atat de obosite, in vreun oras strain, fara sa avem unde sa inoptam, dar faceam de fiecare data aceeasi greseala, sa ne spunem ca vom rezista sa plecam odata cu rasaritul. Cred ca, dincolo de discomfort, vanam astfel de aventuri, erau pentru noi un joc care ne oferea mai multa satisfactie psihologica decat ar fi cantarit orice probleme se iveau in planuirea precara a escapadelor noastre.

Adrian si un prieten de-al lui erau cu noi. Melodiile de aici erau Black Eyed Peas, Dub Fx, Subcarpati si Robin and the Backstabbers, toate pe repeat.

Noaptea viselor. Eram oricum adormiti, dar tacerea din mine era mormantala, total absenta de ce era in fata mea, nu ma puteam opri sa colind prin minte. Alcoolul isi facuse pana la urma treaba, imi decatusase demonii ce ma bantuiau iar, de cateva zile, si aparent erau din cei mai rai, ca, atunci, traindu-le chemarea, picasem mai jos in abis decat ma asteptasem, mai adanc decat fusesem de ceva timp.

Eram pierduta in tacerea dintre noi, de la masa noastra, inconjurata de oameni indiferenti, colorati si aranjati, vorbind tare, dansand. Ma gandeam la viata. Imi parea ca, oricat crezusem ca mi-am iertat trecutul, nu o facusem in profunzime, ca altfel nu ar fi fost peste tot in jurul meu, eu da, una noua, dar repetand de fapt aceleasi lectii, ca si cum experientele pe care le aveam se transformau in tipare, apasand in sufletul meu butoane ce generau aceleasi intrebari, de parca nu as fi fost decat o papusa mecanica.

Vedeam cu ochii mintii cum alergam spre o prapastie, fugeam, dar tot de mine, fugeam crezand ca ma apropii, si ma apropiam de destin, crezand ca fug de el. Ma gandeam ca nu imi acordasem destula atentie sa imi aud adevarul, o viata pe care o strabatusem, ratacisem, si fiecare moment de tacere il umplusem, asa cum fiecare o face, evitand mesajul dintre clipe.

Si ce tipa tacerea prezentului? Nimic, asta e problema. Oameni, zei, jucandu-se cu propriile destine, reformuland viitorul, fara a-si putea transcede esenta, doar aceleasi filme, cu alte personaje.

Toti cautam o evadare din ceea ce suntem. Doar ca e ca si cum suntem un puzzle caruia nu putem decat sa-i rearanjam piesele in forme noi. Si aici e greul. Nu poti vedea mai mult decat ce esti deja.

Poate unii au descoperit ce este dincolo de noi, poate unii si-au raspuns la intrebare intr-un mod diferit decat cel pe care-l traim toti, fiind noi un vehicul pentru joaca dintre bine si rau, captivi in propria poveste, respirandu-ne propriile vise.

Poate. Dar au lasat in urma tacere. Au lasat in umra secretul. Acoperit de valurile de nesiguranta si intrebari.

Poate secretul e in noi. E un lucru de care fugim spre prapastie, vanand mereu vise noi, vanand mereu sa nu fim ceea ce suntem.

Oamenii din jur, o adunatura de personalitati colorate, dansau si radeau, ma gandeam ca, in ciuda escapadelor mele excentrice cu Diana, nu mai facusem asta de mult cu adevarat. Afara din capul meu, pierzandu-ma in ceilalti, cu totii traind aceeasi stare molipsitoare. Eu eram de mult timp intr-o calatorie prin mine, aveam multe de rearanjat in haosul pe care il produsesem de ceva ani, intelegand atatea, si gresind, ca nu ma credeam sa fiu raspunsul la propriile mele dubii.

Si in seara aceea nu puteam sub nici un chip sa inteleg cum altii nu sunt atat de pierduti in profunzimile lor ca mine. Imi dadeam seama doar ca m-am infundat rau in tesatura sufletului, acolo unde era mai neagra noaptea, ca plantasem multa samanta de intuneric de ceva timp.