Numele trandafirului-Umberto Eco

Un roman cu scriitură de Cervantes, Rabelais, Gabriel-Garcia Marquez. Un basm medieval, dar nu la Notre Dame de Paris, ci într-o mânăstire așezată pe vârful unui deal, cu o arhitectură complexă și de o simetrie stranie, și o bibliotecă în care accesul este interzis, dar la care par să conducă niște crime misterioase.

Un roman cu tentă de Agatha Christie,cu secrete încâlcite, întorsături de situație, și detectivul logician perfect, călugărul Guglielmo. Dar aducând, în plus, la suprafață. ițele istoriei ciudate a religiei creștine, la granița conflictului dintre papă și rege, papă versus eretici, eretici versus franciscani și franciscani contra papei. Iar savoarea fiecărui rând este dată de detaliile riturilor, profane sau sacre. Slujbele cu predică pe care sunt împărțite capitolele, poțiunile șamanice preparate în ierbarul mânăstirii, făurirea de ochelari la fierar și valențele alchimice pe care le poartă, citatele murmurate de cler în latină. pisica neagră și țăranca adusă de călugării asceți să păcătuiască cu ea, acuzată că ar fi vrăjitoare.

Dialoguri profunde, dezbateri filosofice pe tema perceptelor creștine, drepte sau greșite, universale sau depășite, normale sau dubioase. Guglielmo, căutând să rezolve crima, îl învață pe discipolul său să elucideze cauza pornind de la indicii, ipoteze și raționatmente suprapuse și probate pe viziunea completă, reală. Novicele își va urma destinul de călugăr scrib și va nota cele întâmplate în incinta mânăstirii, autorul transpunându-se în acest personaj.

Dincolo de oglindă…

Romanul Oanei Stoica-Mujea se termină așa: ” În spatele oglinzii suntem tot noi, noi ce adevărați, fără rețineri, fără credințe false. Noi, așa cum suntem, îmbrăcați în tot și în toate.” Iar călătoria până aici este  plină de intrigi, de gotic ,de  crime, demoni și întorsături de situație neașteptate.

Ce preț trebuie să plătești pentru putere asupra tenebrelor? În familia Heghel, totul e o luptă de putere, născută din secrete. Elise, nepoata drăcoasei mătușe Crescentia, dă peste cap totul.

Crescentia le jucase o farsă tuturor moștenitorilor care așteptau să pună mâna prin succesiune la uimitoarea avere, și lăsase totul prin testament nepoatei sale, Elise. Iar conacul se zicea că ar fi bântuit…

Numai bine. Și cei rămași deoparte puteau să joace o farsă. Cine ar fi crezut că o fată așa, slabă de înger, timidă, ca Elise, ar fi rezistat singură în casa aia sinistră, cu atătea zvonuri despre ea? Șoapte prin păduri, țipete în noapte, budoarul ăla straniu cu oglinda, în care întra doar Crescentia și uneori majordomul…

Și dacă chiar era bântuită?

Cum se face ca Elise, din fata timidă, se transforma din ce în ce mai mult în o copie a Crescentiei, nebune, excentrice, uneori inumane? Toți o bănuiseră pe Crescentia de vrăjitorie.

Ce crime se ascund în spatele oglinzii?

Pe lângă faptul că te ține în suspans până la capăt, această carte pare o conversație profundă cu tine în fața oglinzii. Te poartă, prin paginile ei, la o conversație despre motivul pentru care se nasc blesteme. Și ce preț ai plăti pentru durere.

Destinul este scris deja.

Obiecte ascuțite- recenzie

Poate că ați auzit de serialul „Sharp Objects” de la HBO. Ei bine, eu m-am îndrăgostit din prima de aerul misterios și întunecat la problematicului personaj principal, Camille Preaker. Și, înainte să mai trec la episodul 5, mi-am cumpărat cartea pe care este bazat, cu același nume, scrisă de Gillian Flynn.

Camille este o jurnalistă din Chicago pe undeva pe la 30 de ani, ajunsă aici din Wind Gap- o suburbie pe care protagonista o descrie în mod repetat ca tipul de loc din care puțini au minte ca să plece.

Bine, decizia ei crâncenă de a părăsi acest loc are legătură și cu trecutul de care a vrut să uite, implicând o viață sexuală bogată și rușinoasă începută de la vreo 13 ani, amintirea de nesuportat a unei surori moarte și o mamă înstrăinată, rece.

Viața ei primește din nou o întorsătură stranie în ziua în care șeful ei o trimite să investigheze crimele ce au loc în orașul natal. Camille se grăbește să plece în aceeași zi, cât mai repede, să nu aibă timp să se râzgândească prea tare.

Se duce acasă să își facă bagajul, un apartament mai mult gol și impersonal, de parcă abia se mutase cineva acolo. Are grijă să își înece toate emoțiile în tărie, la fel cum va face pe tot parcursul romanului.

Pe parcursul cărții îi cunoaștem pe mama lui Camille, o Cruella de Vil în haine de păpușă Barbie, pe sora vitregă mai mică, o adolescentă crudă, populară, după care salivează toți puștii și care pare a suferi de un grad periculos de bipolaritate, un polițai fițos din afara orașului care o face pe Camille să simtă fluturași în stomac, pe fostele prietene din liceu ale fetei, acum toate căsătorite,complet lipiste de noțiunea feminismului și pentru care cea maiare distracție este bârfa. Iar cele două fete ucise bântuie atmosfera, fiind pe buzele tuturor, atât ca o tragedie, cât și ca un eveniment unic, scoțând un pic micul orășel, a cărui preocupare principală erau până acum fermele de porci cu care își menținea economia, din plictis și anonimat.

Dacă toate acestea nu făuresc o priveliște cel puțin nesănătoasă, așteptați să ajungeți la pasajele în care este descris vivid felul în care Camille își încrustează cuvinte pe piele, cu lame sau cuțite, cuvinte dintre cele mai absurde, care zvâcnesc dureros și obsesiv pe pielea fetei ori de câte ori ceva îi amintește de ele. Cuvinte care au împins-o pe ușile de spital ale secției de psihiatrie, din simplul motiv că nu prea îi mai rămăsese spațiu gol pe trup ca să le însemneze. Finalul însă e cireașa de pe tort în acest thriller psihologic grotesc. Dar fără spoilere, îl descoperiți singuri.

Una peste alta, nu recomand cartea persoanelor care nu înghit ideile dure și scenele violente, dar o recomand cu tărie celor care tocmai asta iubesc la o carte- atmosferă și personaje controversate, dark. Este o carte ușoară, cu iz comercial, dar extrem de plină de impact, personajul principal este complex, și, în rezolvarea misterului crimelor, apar foarte multe întorsături de situație, iar finalul este neprevăzut.

https://youtu.be/DgljcMqPG98

Psihoze colective în film și literetură

Zilele astea m-am ocupat de contribuția mea la un proiect de facultate legat de psihozele colective (tulburări la nivelul personalității și comportamentului grupului uman). Probabil am adormit cu grija materialelor pe care aș putea să le propun, în timp ce ceilalți colegi mi-o luaseră deja înainte cu o groază de informații ce îmi limitau mie research-ul. Soluția care a produs declicul a fost visul meu cu nuvela Alexandru Lăpușneanul și scena manipulării mulțimii de țărani de către acesta.

De aici a pornit o adevărată furtună de idei și căutări, toate centrându-se pe problematica psihozelor sociale, induse sau nu de un lider, așa cum apar ele portretizate în literatură sau filme. Unele din descoperirile pe care le-am găsit mi se par extrem de interesante, și îmi îngădui plăcerea  de a le împărtăși cu voi, cred eu ca vă vor trezi curiozitatea și stimula „autostrăzile neuronale.” 🙂

1.Alexandru Lăpușneanul este prima nuvelă istorică din literatura română, de asemenea și prima care introduce personajul colectiv, mulțimea.

De fapt, Costache Negruzzi realizează cu măiestrie un profil psihologic al mulțimii, cât și al conducătorului manipulator, tiran, și a legăturii dintre cele două.

O gloată de oameni de rând se strânge la porțile domnitorului, din simpla curiozitate de a afla de ce acesta a ucis la un festin mai mulți boieri. Profitând de ocazia de a manipula mulțimea în scopurile proprii, Lăpușneanul decide să o instige împotriva lui Moțoc, un boier de care voia să scape.

Mai întâi, mulțimea se trezește dezorientată în fața întrebării “ ce vor și ce cer”, lansată de domnitor. În spirit de turmă, ei încep să strige primul slogan auzit, rostit de un instigator al domnitorului, care se naște pe buzele tuturor până ce devine o emoție colectivă. “Capul lui Moțoc vrem!”

Psihologia de grup este conturată prin mișcarea trupurilor care se adună încet, din nevoia unității de acțiune, constituindu-se treptat într-o singură ființă: “Începu a se strânge cete-cete”, “Toate glasurile se făcură un glas.”

Simbolică este și replica lui Alexandru Lăpușneanul referitoare la țărani: “Proști, dar mulți.”

2.Romanul 1984 a lui George Orwell hiperbolizează viitorul sumbru al succesului regimurilor totalitare, scris într-o epocă în care acestea abia se conturau pe scena politică a lumii.

În lumea fictivă a romanului, Oceania, conducătorul politic, numit Fratele Mai Mare, este cel care manipulează sforile societății, folosind propaganda ca mijloc de supunere a maselor.

Controlul social se realizează mai ales cu ajutorul tehnologiei- televizoare, microfoane și computere- manevrând total informatia pe care cetățenii Oceaniei o primesc și o transmit. Sloganul principal pe toate pancartele este : “Fratele Mai Mare te vede!” De asemenea, Partidul educă copiii, tot prin programe de manipulare prin îndoctrinare, să își spioneze părinții, raportând orice probleme observate de neloialitate împotriva Partidului.

3.Nosedive- episod din Black Mirror.

Apare o lume a viitorului dominată de de rețelele de socializare. Folosind implanturi de ochi și telefoane mobile, oamenii dau automat o notă de la 1 la 5 stele persoanelor cu care interacționează , chiar și la prima vedere (ex: vânzătorul de la cafenea). Psihoza colectivă se observă clar din denaturarea relațiilor umane. Deoarece ratingul unei persoane afectează significant statusul lor socio-economic ( slujba pe care o au, casa pe care o dețin, totul se plateste în like-uri), sistemul încurajează relațiile nesincere și aviditatea de a fi o persoană plăcută în aparență, fără a da prea multă validitate sentimentelor personale. Potențialul degradant al acestui sistem este portretizat de Lacie, care, pentru a obține un apartament de lux, trebuie să își mărească statutul și popularitatea. Ea crede că a găsit această oportunitate când o prietenă de-a ei din copilărie o invită să țină un discurs la nunta sa, loc în care se vor strânge mulți oameni cu note de 5 stele. Printr-o serie de evenimente ce o dau peste cap, în febra de a ajunge la nuntă, ratingul lui Lacie scade la zero. Este închisă, și cipul care era conectat la sistemul de rating îi este scos. Scena finală este zguduitoare, când tânăra își varsă toată furia pe tipul din celula de lângă, amândoi țipând unul la altul, simțindu-se în sfârșit eliberați de presiunea socială, liberi să își exprime neplăcerile și angoasa fără a fi notați negativ.

 

Bun, acum o să vă rog pe voi să porniti discuția pe acest subiect. Voi ce exemple de astfel de distopii cunoașteți? Ați întâlnit cazuri de danturări ale percepției colective în jurul vostru? 

Aștept cu drag părerile voastre. Sper ca v-a plăcut acest articol!

 

Despre mitul si iubirile romane

Noi purcedem dintr-o scenă în care nu existăm. 

Omul este ființa căreia îi lipsește o imagine.

Fie că închide ochii și visează în noapte, fie că îi deschide și observă cu atenție lucrurile în lumina pe care o revarsă soarele, fie că privirea lui se abate și rătăcește, fie că își plimbă ochii pe cartea care o ține în mână, ori, așezat în întuneric, urmărește un film, fie că se lasă absorbit în contemplarea unei picturi, omul este o privire dornică, care scrutează o altă imagine dincolo de ceea ce vede.

Pascal Quignard este un autor francez contemporan. Atras, datorită influenței familiale, de limbile și culturile antice greacă și latină, a fost de mic pasionat de lectură și a studiat filozofia.

L-am descoperit prin cartea „Sexul și spaima”, care, trebuie să avertizez, discută un subiect destul de straniu și sensibil. De aceea, dacă ar fi să racomand cartea, aș recomanda-o doar persoanelor cu minți cât mai deschise și gândire critică, care nu se vor lăsa deranjați de pledoaria aberantă, destul de controversată a lui Quignard.

Cartea cam bate câmpii din perspectiva mea. Aș numi-o deopotrivă obsesie și psihoză în litere, altfel nu îi pot da sens. Practic, împletind mitologia, istoria, etimologia limbii și arta romană, studiul oferă o viziune despre libertățile și constrângerile sexuale în cultura mai devreme numită. Teza lucrării pare să se învârtă in jurul a trei mari premise: în primul rând, „virtutea” romană nu se referă la nimic altceva decât la virilitatea masculină; apoi, sexul nu era legat de iubire, sentimentalismul in relații amoroase fiind o „victorie a desfrâului”; în cele din urmă, apare o paralelă între iubire și moarte (Eros si Thanatos):

Dorința și teama sunt de aceeași origine. […] Dorința ca și moartea își „fascinează” prada în aceeași maneiră pietrificatoare. Vrabia amenințată de un șoim se precipită spre ciocul prădătorului și astfel- spre moarte. Aceasta e fascinația: ceea ce grăbește spre moarte pentru a scăpa de spaima pe care o trezește.

Dorința este teama.

De ce am scris, ani în șir, această carte? Pentru a înfrunta misterul: pl[cerea este puritană.

Plăcerea face invizibil ceea ce vrea să vadă.

Plăcerea smulge vederea din ceea ce dorința nu făcuse decât să înceapă a dezvălui.

Atu-ul cărții este că este scrisă melodios, m-am distrat extăgând o groază de citate care sună bine din ea. Dizertația filosofică este interesantă, doar că paralela cu romanii si grecii mi se pare trasă de păr, de parcă, ar încerca să plieze orice mărturie a acestei culturi pe ideea lui.  Poate am o astfel de impresie și  că ideile sunt dubioase, nedistilate, și aplică anumitor personalități ale Antichității idei pe care nu le-am mai întâlnit interpretate, în maniera aceasta, cel puțin,

Fascinația este percepția ungiului mort al limbajului.

Când marginile civilizațiilor se ating și se încalecă, se nasc controverse.

Această lume, în care nu există decât tată (în afară de Venus, o lupoaică și fantoma Reei Silvia), nu este decât o haită de lupi. Lupoaica este animalul totem. Lupa- adevărata mamă a lui Remus și Romulus. Lupa este alt nume pentru prostituată.

Tiberiu pretindea că vede pe întuneric. El susținea că vedea ceea ce alți oameni nu văd. Ce se află în adâncul nopții? Nictalopia este legată de pornografie. În beznă se afla ceea ce ascest om ținea de urechi. Acest om era un lup.

Platon spunea că spaima este cel dintâi dar al frumuseții. Eu adaug, spunând că al doilea dar al frumuseții este, poate, ostilitatea față de limbaj.

Timpul grăbește. Moartea palpită în toate lucrurile.

Pictura este țărmul regretului după realitate.

Ce reprezină lumea? Urmele lăsate de un val când marea se retrage ușor.

Fiecare dintre noi este un erou, care în fiecare noapte coboară în hades, unde devine propria imagine…

O alergare este ea însăși o „nebunie” a mersului, și omul care aleargă nu se poate opri dintr-o dată fără să cadă…

Jocurile noastre de toate zilele- Eric Berne

44549781_2107201662942567_1094481568237355008_n.jpg

De curând, un amic mi-a dăruit o carte foarte intersantă, numită „Jocurile noastre cele de toate zilele”, de Eric Berne. ” Mă gândeam uneori cât de tare ar fi ca , atunci când te cerți cu cineva, să îi descoperi jocul și să îi trimiți un screenshot sau ceva cu paginile din respective din carte.” mai zicea el.

Practic, cartea este nonficțiune psihologică, iar așa-zisele jocuri se numesc, în limbaj de specialitate, interacțiuni tranzacționale.

Ce înseamnă asta? Lucrarea susține că, în afara percepției  de fațadă asupra interacțiunilor noastre, exisă un substrat psihologic, prin care noi determinăm relațiile sociale să decurgă astfel încât să ne hrănească emoțional,  întărind o convingere pe care deja o avem. Această convingere nu e întotdeauna benefică, ținând de latura noastră irațională, astfel că și  interacțiunile descrise în carte se țin, mai degrabă, pe poziții inegale, dominator- dominant, regăsite și în arhicunoscutul triunghi psihologic salvator-victimă- persecutor.

Analiza tranzacțională este o extindere a psihanalizei. Scenariile pe care le creăm cu diverși oameni se bazează pe povestea de viață pe care am ales-o în copilărie. Jocul în sine, chiar dacă nociv dintr-o perspectivă psihologică sănătoasă, oferă plăceri emoționale, numite și stroke-uri, fiind de fapt motivul pentru care jocul este pus în practică. De obicei, există un consens inconștient între jucători, fiecare intrând într-un rol în care își completează stările lipsă ale Eului. Alt beneficiu pe care îl aduce jocul, este evitarea unei intimităși vulnerabile, reale între persoanele care îl joacă.

Aceste interacțiuni sociale pe care cartea le analizează nu sunt ieșite din tipar, ci mai degrabă țin de contacte uzuale în care toți ne angrenăm, fie că suntem conștienți de acest fapt sau nu, și, în cele mai multe cazuri, nu se trece de latura lui inofensivă.

De exemplu, jocul „Neîndemanaticul”, clasificat ca „joc de petrecere”. Teza de suprafață a jocului reprezintă doi prieteni: A și B. A face tot felul de pozne împiedicate în casa lui B- sparge o cană, calcă pe coadă pisica, varsă vin pe covorul alb, etc. În substratul psihologic, A este, în urma acestei întrevederi, vesel că a făcut tot felul de răutăți ,”din greșeală”,  și a fost iertat la sfârșit. B, la rândul lui, se simte bine că a manifestat autocontrol în fața pagubelor enervante pe care i le-a adus prietenul său. Mai jos și analiza jocului:

44509137_2026251147435046_7683012519002112000_n.jpg

Desigur, există și alte faze mai grave ale tranzacțiilor psihologice, în urma cărora oamenii se pot trezi cu sentimente rănite, sau chiar variante ce se termină ” la tribunal, spital sau morgă”.

Cartea analizează diverse jocuri sociale, împărțindu-le pe categorii: jocuri maritale, sexuale, de petrecere, interlope, cele observate ca reacții în programe psihoterapeutice, și, în final, cele ce aduc un aport psihologic pozitiv.

Recomand pentru cei interesați de psihoterapie si psihologie practica. Prima parte a cărții, însumând teoria ideii, este extrem de intersantă, însă analiza anumitor jocuri, din partea a doua, lasă în general de dorit.

Povestiri taoiste

rou ta

„Taoismul, calea cooperarii omului cu cursul sau tendinta lumii naturale, ale carei principii le descoperim in formele curgerii apei, gazului sau focului, care sunt apoi memorate si sculptate in cele ale pietrei, lemnului, si ulterior in multele modele ale artei umane.”

– Alan Watts, Tao:The watercourse way

Cu alte cuvinte, invatatura generala extrasa din taoism este ca, atata timp cat omul are incredere in ordinea naturala si se lasa calauzit de aceasta, calea sa va fi usoara si ascendenta. „Rosu stacojiu” este o colectie de povesti despre un soi de calugari ai Chinei antice, Calugarii Robelor Rosu-Stacojiu. In carte se regaseste simplicitatea delicata a taoismului – rosul in traditia taoista este simbolul focului, deci al spiritului, al vointei. Aceasta culoare este deseori regasita in text ca semn permonitoriu ca urmeaza norocul, implinirea detinului, purificarea de rau. M-a mirat cat de simpla, accesibila de citit poate fi, pastrand totusi un sentiment de sacralitate antica. Fiecare poveste este impodobita cu invatatauri despre eroismul si tenacitatea spiritului uman, si legatura ce se creeaza intre inidivid, natura si umanitate.

Cei treizeci si trei de intelepti ai robelor stacojii- o povestire despre tenacitate pe calea spirituala.

Prima poveste este despre unul dintre cei cinci discipoli ai inteleptului din ordinul Calugarilor Robelor Rosu-Stacojiu. Dintre toti cinci, numai unul se putea intoarce cu inteleptul la manastire, odata cu solstitiul de iarna. Intaia incercare la care sunt supusi discipolii este adaptabilitatea lor la ritmul maestrului spriritual- dupa un popas de-a lungul calatoriei, inteleptul se trezeste si este urmat de doar trei dintre discipolii sai, ce au reusit sa se trezeasca odata cu acesta. A doua „porba” prin care trec invataceii este credinta- ei trebuie sa isi urmeze maestrul trecand peste o prapastie traversata de un singur bustean ingust. Unul dintre ei ramase in urma, rapus de frica in fata haului. A treia „separare” sta la mana destinului. Cei trei opresc peste noapte in casa unui fermier. Gazda, om batran, cauta sa isi marite fiica in cazul in care vreo napasta l-ar fi putut opri sa-i poarte de grija. Lui ii placu de unul din discipoli si ii propuse mana fiicei lui si mostenirea fermei dupa moartea sa. El, indragostindu-se de fata, decise sa ramana.

Ramasese acum inteleptul cu un singur discipol. Dupa inca o perioada de mers, cei doi ajunsera la timp pentru solstitiul de iarna intr-o poienita strajuta in semicerc de alti 32 de discipoli ai altor calugari. Manastirea se vedea si ea in zare. Inteleptul il lasa pe invatacelul sau intre ceilalti si le zise sa astepte pana ce se va intoarce. Trecu astfel un an de zile, timp in care dintre cei treizeci si trei de discipoli, renuntand pe rand, ramasese doar unul, cel al inteleptului. Acesta rezistase in liniste schimbarilor de vreme si ciclurilor anotimpurilor, intarindu-se cu invatatura Tao, ce spune ca natura si creatiile ei sunt inseparabile, astfel transcedea grijile unei vieti obisnuite, si se bucura plin de iubire de tot ce i se oferea in lunga sa asteptare.

Cand inteleptul se intoarse, la inceputul urmatorului solstitiu de iarna, isi aduse discipolul cu el in manastire, si fu numit al treizeci si treilea intelept al Ordinului inteleptilor robelor rosu-stacojiu. Acesta, umil, isi intreba discipolul cum de tocmai el fusese cel ce reusise sa razbata, dintre atatia. Aici ni se ofera o pilda foarte importanta.

 Batranul intelept, vorbind cu o voce dulce si placuta, raspunse, „Iti amintesti acea noapte, cand, in urma cu un an, ne aflam in acel sat impreuna cu ceilalti discipoli? V-am spus atunci ca doar unul dintre voi va termina calatoria si va ajunge la manastire. Ceilalti discipoli s-au intrebat atunci „Oare o sa fiu eu acela?”; in schimb, tu ti-ai spus, „Eu voi fi acela.” Si cand am ajuns intr-un final in acest loc si te-am asezat pe acel scaun de lemn si erau acolo si ceilalti alti treizeci si doi de tineri v-am spus tuturor- „Asteptati aici pana ma intorc, pentru ca doar unuia dintre voi i se va permite sa intre la manastire.” Fiecare dintre ceilalti s-a intrebat daca ei vor fi alesi. Fiecare dintre ei s-a gandit „Oare eu voi fi acela? In schimb, tu ti-ai spus „Eu voi fi acela”. ” 

Asa suntem introdusi in spiritul urmatoarelor povestiri din carte. Oferindu-ni-se invatatura ca suntem propria profetie manifestandu-se in lume, ca destinul ales de noi este in concordanta absoluta cu vointa divina si curgerea vietii. Tot ce avem nevoie este sa credem din toata inima ca povestea noastra se va indeplini, chiar daca pasii pe care ii vom urma ne sunt necunoscuti.

Istorie reinventata

Irvin Yalom reuseste sa isi afirme reputatia de profesor de psihologie la Stanford prin cartea sa, Plansul lui Nietzsche. Acesta isi imagineaza o intalnire in scop terapeutic intre Joseph Breuer ( fiziolog, psiholog, ce ajuta la fondarea psihanalizei) si filozoful Friedich Nietzsche in anii ’80. Intamplarea narata are loc chiar inainte ca Nietzsche sa isi publice opera de arta, Asa grait-a Zaratusthra. In discursul romanului, este revelata gandirea lui Nietzsche, portiuni din conversatiile imaginare cu Breuer fiind adaptari ale cuvintelor din scrierile sale. Citind-o, te vei regasi reflectand asupra unor intrebari filozofice clasice in timp ce observi redarea unui fascinant experiment psihologic.

Actiunea incepe punandu-l in prim plan pe profesorul Joseph Breuer, mentorul lui Sigmund Freud, ce isi aplica recent descoperita terapie prin conversatie pe o femeie afectata de multiple simptome ale isteriei. Apoi Breuer devine cel ce are nevoie de ajutor, obsedat acum de frumoasa sa pacienta. Intr-o incercare de reconciliere cu Martha, sotia lui, ce ii reproseaza neglijenta fata de familie, pleaca in vacanta la Venetia, pentru a fi acostat acolo de Lou Salome, o impunatoare rusoaica. Aceasta ii propune sa il trateze pe filosoful Friedrich Nietzsche, care a ameninta cu sinuciderea in urma refuzului primit de la ea de a se marita cu el. Nietzsche este consultat de Breuer in Viena. Deoarece filozoful este prea mandru sa accepte ajutor de la oricine, Breuer trebuie sa il vindece pe acesta fara stirea sa -doctorul rezolva problema prin a poza ca si pacient, rugandu-se de Nietzsche sa il ajute in rezolvarea propriilor sale probleme si dureri existentiale. Astfel, nu numai Breuer este terapeutul lui Nietzsche, dar si Nietzsche il consiliaza ca un bun confident pe Breuer: amandoi cauta in celalalt solutia la imprizonieratul psihic in care se regasesc ( neputinta de a se intelege pe ei insisi si de a regasi sensul propriei vieti).

Yalom intra in pielea fiecarui personaj printr-o disputa de motive si mecanisme psihologice proprii. Breuer este prins in criza varstei de mijloc, Nietzsche se simte stigmatizat de propria sa mandrie, singuratate si teroare, Lou Salome pocneste din biciul sau feminist, iar tanarul Sigmund Freud urmareste sprinten fiecare amanunt povestit de Breuer despre aceasta aventura.

Cartea lui Yalom este o creatie imaginara a nasterii „terapiei prin comunicare” si arata relatia dintre problemele de natura psihologica si problemele concrete ale individului care sunt explorate prin psihoterapie. Plansul lui Nietzsche aduce la suprafata intr-un stil contemporan cunostiintele oferite de Nietzsche si Breuer la vremea lor.

Pe cand eram doar niste pusti

Eram o copila visatoare, somnambula. Imi necajeam profesorii pentru ca puteam sa citesc de mica, dar nu puteam sa folosesc acest lucru intr-un fel pe care ei il considerau practic. Unul dupa altul, scriau in carnet ca visam prea mult cu ochii deschisi, ca eram mereu in alta parte. Nu pot sa spun unde anume eram, dar deseori asta ma facea sa ajung la colt, cu un coif de hartie pe cap, in vazul tuturor.

Patti este, da, o visatoare… cu o vointa mitica sacrifica tot ce are pentru a se dedica artei. Toata povestea ei este filtrata cu optimism prin credinta in sacru, dar religia ei adevarata este poezia- Blake, Baudelaire, Rimbaud, Genet, Beats- pentru ca in finalul unei lungi calatorii de autodescoperire sa devina femeia prin care punk-ul renaste. Dar intriga apare cand isi ia lumea-n cap, singurul ei punct de sprijin in timp ce vagabondeaza pe strazile New Yorkului fiin vointa.

Tot ce stiam despre Patti Smith inainte sa dau de autobiografia ei era o melodie: Because the night. Stiam ca mi-a zis cum se numeste bunicul in timp ce eram cu el in masina si se auzea la radio. Magic Fm. Mereu era Magic Fm.

Eram in librarie si am intrebat de „Negustorul de inceputuri de roman” a lui Visiniec, ei nu aveau. Asa ca am decis sa ma mai uit pe la carti, normal. Bine, nu tineam neaparat sa cumpar altceva, dar am observat romanul asta in colectia 10+. „Pe cand eram doar niste pusti” suna a rebeliune si hedonism. Pe coperta era Patti si un tip la fel de hipiot imbracat ca ea. Pozau lejeritate cu priviri provocatoare. Eram deja convinsa, dar cand am citit pe spate un tumult de cuvinte m-a lovit prea tare ca sa mai cred ca o sa fiu impacata daca plec de acolo fara cartea asta: New Yorkul anilor ’60- ’70, The Rolling Stones, The Doors, Jimi Hendrix, artisti excentrici.

Era vara in care a murit Coltrane. Vara lui „Cristal Ship”. Hipiotii ridicau bratele goale iar China testa o bomba atomica. Jimi Hendrix si-a ars chitara in Monterey. La radio se difuza ” Ode to Billie Joe”. Erau revolte in Newark, Milwakee si Detroit. Era vara Elvirei Madigan, vara dragostei. Si in atmosfera asta schimbatoare, neospitaliera, o intalnire intamplatoare mi-a schimbat cursul vietii.

Era vara in care l-am intalnit pe Robert Mapplethorpe.

Robert va fi tipul pe care Patti il va sustine sufleteste dincolo de orice. Pentru mult timp. El ii da forta sa se ridice si se ridica impreuna cu ea, amandoi venerand arta, amandoi cautandu-si talismane in obiecte inedite, amandoi exprimandu-si puternic personalitatea printr-un stil vestimentar unic si avangardist. In timp ce se formeaza ca om si artist, minutioasa si stoica peste multele incercari grele, Patti rezista mult cu ajutorul lui Mapplethorpe si il rasplateste cu o devotiune spirituala. El este copilul unor catolici ce devine faimos pentru pozele lui cu nuduri si sex imbibat in sange, durere, acoperit de latex. Ea fuge la New York dupa ce prima ei experienta sexuala se termina cu un copil dat spre adoptie si comunitatea micului oras aratand-o cu degetul.

Relatia dintre cei doi a fost cu atat mai stransa cu cat nu le-a fost usor- mai ales cand Robert a realizat ca e gay, cand a inceput sa se prostitueze din nevoia banilor. Sam Wagstaff a fost unul dintre iubitii lui Robert, si tot el l-a lansat in cariera. Smith isi incepe ascensiunea citindu-si poeziille in cafenele si scriind recenzii muzicale pentru Rolling Stone. Apoi, dupa mult chin si multa lupta, faima vine peste cei doi aproape brusc. Patti, rockerita megastar concertand prin lume. Iar Robert isi are pozele expuse in galerii.

Da, autoarea este idealista, visatoare si indragostita. Este rebela, creativa, spirituala. Cartea este un mozaic de artisti excentrici, experiente cu droguri, experiente cu dragostea, locuri boeme sau nefaste in metropola murdara, stil si tendinte, cultura anilor 60′. Este despre viata insasi ca un manifest artistic in care sacrifici banii de mancare ca sa iei materiale de creatie. Si este despre suflete pereche.

A depasit asteptarile.

Eu simteam nevoia sa explorez lumea de afara, iar Robert simtea ca trebuie sa coboare inlauntrul sau