Stare #2

Știi că luminița de la capătul tunelului este un tren tăind în viteză noaptea cu farurile lui.

Dar la nici unul dintre noi nu ne e frică de moarte.

Citește în ochii mei că și eu, ca și tine, am murit de mii de ori într-o singura viață.

Nu văd nimic.

Decât faptul că, tu și eu, suntem zei jucându-se cu propriile destine, reformulând viitorul pe aceleași vechi tipare de trecut.

Roșu în noapte

Îmi ziceai că roșu e culoarea ta preferată, și acum asociez roșul cu gesturile tale grăbite, pierce-uri și Bon Jovi. Îmi săreau in ochi detalii mici, care până la urmă mi s-au întipărit în minte. Cutele ce ți se făceau în frunte când râdeai. Cum te jucai cu pierce-ul când erai nervos. Cum mă priveai lăsând să erupă din ochii tăi negura de care erai plin. Și de fiecare dată când privirea îți strălucea de noapte, mă gândeam să îmi fac drumuri sub pielea ta. Pentru că nu voiam să te părăsesc vreodată, să te îneci singur în apele negre, dar tu credeai că eram acolo să poposesc și că m-aș fi speriat înainte să pot să te iubesc pentru tot ce s-a transformat în tine în umbră. Eu cred că pâcla ta de întuneric e plină de stele stinse, fiecare dintre ele ascunzătoare a câte unui vis pierdut. Și că ochii tăi sunt un ocean de idei încă nebănuite, care pot face lucruri magice. Și îmi doream să îți vindec durerile, ca să iradiezi în noaptea din tine, până ce, într-o zi, mă vei privi, și va erupe lumina de care vei fi plin.