Etichetă: suferinta

Lumea era un joc între bine și rău. L-ai transformat în iad când ai ales răul, alergând ca o nebună după orice formă de vis pal, ca o promisiune care nu se va îndeplini niciodată.

Nu-ți face griji, copile. Iubirea crește ca o floare în deșert. Crește chiar și pe întuneric, își face singură lumină. Apare din nimic și transformă blestemele în binecuvântări.

Așa că plângi și bucură-te în acelaș timp. Totul era menit să se întâmple. Ți-am zis, iubirea e propria sa lumină. Numai în întuneric puteai să înveți să strălucești. E timpul să devii iubire.

Oricum, acum înțelegi, tot ce ți-ai dorit de fapt era ca cineva să înțeleagă toata durerea asta care te-a tras înapoi atâția ani. Acum știi că, de fapt, nimeni nu poate simți ce ai simțit tu. Ei nici măcar nu pot să accepte, pentru că mereu nedreptatea pare a fi acoperită cu aur orbitor.

E ok. Vezi tu, așa a fost să fie ca să înțelegi ca n-ai nevoie să te agăți de iluzii. Te rog să nu mai plângi. Nu mai uda încă o dată filele caietului cu lacrimi de durere. Totul va fi bine acum.

Oameni de oglinda

Oameni de oglinda veneau sa o reflecteze. Era miza cea mare intr-un joc de poker, cea ce fusese odinioara tot o oglinda, dar viata o lovise atat de tare ca se sparsese in mii de cioburi. A ascultat atata algoritmica altora, ca a ajuns sa isi tradeze religia dupa care ii era modelat sufletul. Traise definindu-se prin gloantele pe care le stransese in ea insasi. Dar intr-o zi un inger a coborat din cer sa-i unga ranile de pe corp, iar ea a decis sa nu-si mai mutileze sufletul.

Pacat ca linistea nu a durat mult, un alt cosmar trebuia sa se nasca, pentru ca stelele stralucesc doar pe intuneric, pentru ca nu esti cu adevarat bun daca esti bun numai in mijlocul binelui.

Fatalista in rastalmacirea propriilor sale experiente, se imbata cu iluziile oamenilor de oglinda, in timp ce acestia se pregateau sa o masacreze.

Dar cum sa-i fie potrivit sa vada prin ochii altora, daca-i avea pe-ai sai? Cine era ea, daca nu era nici oglinda, nici trecut? Incepuse sa isi caute samanta pe la radacini. Credinta era singura sa pluta de salvare in marea de sentimente delirante.

Se produsese o cursa contra cronometru in care culorile mastii sale se topeau, si chipul din spate era ravasit de furtuna. In timp ce caminul pe care si-l cladise se darama in fata ei, isi spunea ca totul e spre bine, doar viata e o calatorie ce trebuie lasata sa curga.

In tot acest timp, spiritul, ce ii scrisese destinul in praf de stele, respira.

In lumea spirituala, timpul trece altfel. Nu e masurat prin ceas, ci printr-o clepsidra, in care fiecare particula de nisip e un lucru ce trebuie infaptuit in lumea de jos. Cand ultimul fir de nisip s-a scurs, clepsidra este intoarsa, si sufletul straluceste soare, salutand zorii unei noi constiinte, o noua respiratie.

Cand clepsidra s-a intors, ea a putut sa puna cap la cap piesele puzzle-ului la lumina zilei. A inteles ca e propria promisiune indeplinindu-se. A devenit o vrajitoare, detinand controlul asupra tenebrelor.

Zana zorilor


Uite, acum intra in oras. Venea tot timpul goala, trupul ei sclipea in soarele dilatat in nuante de foc pe care il purta pe umeri. In urma ei, flacarile purificau cerul de pacla neagra, transformandu-l intr-un azur mat. Inaintea sa, negura intrpatrundea pamantul cautand crapaturi in care sa se ascunda, si, tremurand, mortii zgaltaiau mormintele simtind mistificarea rece si curata a intoarcerii diurne.

Pasii ei de joaca si de dans colorau lumea din nou, cutreierand in cateva clipiri jumate din toate ungherele lumii. Dar, ca de fiecare data, aici, la intrarea in oras, isi incetinea pirueta bezmetica la un vals gratios si dureros, molcom ca ancestralul ticait al sufletelor de oameni. Aici, primele locuinte, trei blocuri darapanate, de patru etaje, sclipeau caramiziu in foc, strajuite de sarme pe care atarnau cearsafuri albe, colorate si inflorate, peticite colo sau colo, si, prin gangurile mici dintre ele, cu scara exterioara ce se unea cu balcoanele intesate de muscate, se vedeau dealurile incretite si verzi dindarat.

Aici astepta sa rasara tragand usor draperia brodata de la geam un caput creol, cu ochi mari ca alunele si chipul incadrat de parul negru ravasit, dar scurt. Doar ca zana, oprindu-se acum de tot si privind plina de speranta iubirii, nu il descoperi acolo de aceasta data. Incepu sa se plimbe usor printre blocuri, privind la fiecare bucatica de tencuiala cazuta de parca in ea s-ar ascunde secretul omenirii.

Un secret atat de pazit printre stihiile celeste, care de fiecare data isi duceau la indeplinire veghea peste fiintele acestea haotice, ramanand totusi inhatate inca in tumultul timpului celest, fara sa le perceapa, fara sa le observe. Auzise de zilele in care ingerii cadeau in iad si demonii se mantuiau in ceruri, cand orice ordine era intoarsa cu susul in jos de oamenii acestia legati de nevremelnicie si boala ce aveau ascutimea de a intrepatrunde orice mister ascultand doar fosnetul frunzelor. Dar, de cand lumii lor i se daduse dezlegare la mistere, oamenilor le inghetasera inimile si se pierdeau in baliverne, cat mai departe de perfectiune sau substanta. Ce ciudati pareau odata, oamenii astia!

Dar, de cand acel capusor o privise prin fereastra, primul care o vedea cu adevarat de cand aducea ea zorii cei noi ai unei alte constiinte, primul caruia ii luceau ochii precum lumina unei stele, patati doar pe alocuri de urme sangerii de neputinta, zana simtise un gol zvacnind nelinistit in centrul fiintei sale. Si ramase captivata de dorinta de a observa atent, trai, simti, patrunde in sentimentele pe care acum doar le inchipuia, iar inainte nu putuse concepe ca exista. Voia sa inteleaga si sa isi vindece trupul dintr-o data obosit de colindat prin coliziune cu lumea umana, si aceasta senzatie o exprimase prin sunetul cuvantului iubire, ce nu stiuse ce inseamna pana atunci.

Apoi, intorcandu-se dintr-o data din reveria peretilor murdari catre drum, il vazu acolo, cu o mana tinand umbra la ochi, privind-o neutru, si cu celalalta aratand catre un cearsaf alb, asezat pe sarma. Zana culese prea fermcata ca sa judece cearsaful si isi acoperi corpul, atingand materialul aspru.

Dintr-o data, simti. Durere, furie, foame, ura, tristete, suparare, dezamagire, angoasa, pasiune, invidie, egoism, frustare, mizerie, dezintegrare, confuzie, toate acoperite de un sentiment luminos de speranta. Speranta care, scurgandu-se prin toate aceste tenebre intunecate care ii compuneau sufletul, dadea viata la oase, carne, sange, simturi, si peste toate, o piele care ii ingradea fiinta acum si-asa limitata intr-o cusca.

Cerurile se cutremurara. Din nou pamantul vrajise si contopise spatiul. Aceste spirite imprefecte ce nu apartineau nici binelui, nici raului, reusisera din nou sa-si extinda puterea dincolo de limitele dure ce le-au fost impuse. Traiau intr-un labirint intesat de iluzii si pericole, si totusi ii supravietuiau eliberandu-se, zburand fara aripi, doar cu taria inimii. Nici nu-i de mirare ca Domnul se ascunsese printre ei.

Si acum, fara El in ceruri, cum vor inabusi revolta ce izbucnise?

despre lume si viata

tumblr_n8b481wdzK1qza249o1_500Si-a vandut sufletul pentru ca cel vechi era prea mare si nu incapea in lumea asta. Si-a dat la schimb sufletul pentru unul mai mic,urat si egoist cum s-a dovedit a fi, si singura scapare pentru durerea ei a fost sa se uite pe sine si sa se abandoneze, sa se unga cu smoala pe fata si sa recunoasca cat de nevrednica, de distrusa este cu fata spre cer, rugandu-se sa-si recapete vechiul suflet inapoi.

Nici cei ce locuiesc la ghena nu sunt mai vrednici decat cei din a caror lume stralucitoare si putrezinda au fost alungati, pentru ca ei sunt doar cei care se recunosc vinovati si vor sa se indrepte, sa-si recapete sufletul inapoi, dar toata asteptarea asta poate fi plina de patimire si ei sunt de fapt mult mai amarati decat cei care inca pacatuiesc.

The pain that burned me and scared my soul. It was worth it…

dar te intrebi vreodata cum? Am simtit asta odata, am simtit ca durerea mea a avut un scop.Dar apoi au urmat alte si alte valuri de durere, Si sper ca si astea exista cu un motiv, sper ca si asta exista ca sa ma inalte, ca sa ma transforme in cine sunt cu adevarat. Sper asta, pentru ca mi-e teama ca ceea ce am facut fara sa gandesc si in disperare sa nu-mi fi transfigurat sufletul asa cum m-a desfigurat pe mine ca persoana: si totusi stiu ca a facut-o .

Dar totusi sper, sper ca toate astea sa aiba un scop fara sa le fi dat eu unul, pentru ca nu le-am dat. Daca nu voi fi prea speriata ca sa accept asta atunci poate asta e ceea ce imi lipsea sa stiu pentru a ma vindeca. Dar nu zic ca ma vindec acum, nu zic ca ma voi vindeca vreodata. Am incetat sa sper asta, pentru ca stiu ca ce ma va face bine trebuie sa fie stalpul meu de care sa ma agat, statornic pentru totdeauna, si stiu ca asta nu se poate, si mai stiu ca este atat de greu sa gasesti un stalp de care sa te agati in lumea asta plina de lucruri care nu vor decat sa te rataceasca de tine insuti, pentru ca in lumea asta, nimic din ce mi s-a intamplat nu are un sens, unul bun cel putin. Dar pentru cati are de fapt?Unii destul de norocosi, si-au gasit calea si linistea. Altii sunt destul de comuni ca sa supravietuiasca: n-au suferit,nu s-au bucrat si n-au trait mai mult despre viata decat majoritatea:se pot intega atat de bine, pot simti ca aici le este locul.. Ceilalti ar fi bine sa gaseasca in ce sa-si innece amarul pentru ca e nevoie de o minune extraordinar de mare ca sa anihileze ororile multe. Si o minune trece repede, precum vantul, si poate lasa in urma doar nenorociri care asteapta sa te bantuie din nou.

Este timpul care face toate astea. Timpul este plin de nenorociri, care sa ne aminteasca: orice ar fi, suntem doar niste animale. La fel de slabe la spirit, gata sa sfasie un frate cand conditiile il obliga, minte supusa in fata instinctului primar, din carne care miroase si putrezeste. Si cu toate astea, s-ar putea sa avem suflet de inger. Intr-adevar, exista destule dovezi care sa zica acel lucru. Dar sufletul este slab in fata trupului. Pentru ca si trupul vine si el animat cu sufletul lui atat de josnic, ca si un manual de instructiuni, plus un antivirus puternic care apara trupul de cate ori este in pericol.

Si acum, chiar in timp ce scriu, mi-a venit in minte si raspunsul: trebuie sa iti dezvolti sufletul de inger, Poate ca el este inca un copil intr-un ou, in timp ce sufletul de animal exista in noi de atata timp, este de cand noi chiar eram ca toate celelalte animale de pe pamant, poate ca omul este doar o stare transcedentala, pentru  ca nu poti sa sari direct de la o etapa la alta. Trebuie sa te pregatesti, pentru a trece de la o etapa la alta. Si poate asa, trebuie sa ne educam cat mai mult ca sa ascultam de sufletul mai inalt din noi, sa luam decizii mai mult cu acesta decat cu celalalt, pana ne educam ca si in cel mai sensibil punct in care tindem sa raspundem cu sufletul de animal, sa raspundem de fapt cu demnitatea sufletului de inger. Poate asa o sa avem intr-o zi trup de inger.

Si se poate sa nu fie nimic din ce zic adevarat, S-ar putea ca nimic din ce s-a zis vreodata sa nu fie adevarat, la fel de bine cum ar putea sa fie adevarat totul, pana la cele mai adanci contraste; pentru ca viata este foarte inselatoare.

Dar ceea ce ,conteaza este sa gasesc ceva care sa ma ajute sa fiu bucuroasa in viata mea, acesta e putinul pe care noi atat de mici putem sa il facem cu fiinta noastra in lumea asta cruda si infricosatoare, sa gasim cu ce sa ne bucuram ca traim, sa fim fericiti.Si scopul la toate acestea ramane la cine-l are mai presus de noi.

Viata(1)

large (3)1989

S-a nascut iarna. Pana sa-si dea seama ce era lumea in care traia cat de cat, o prinsese si un februarie din urma, cu nori rozalii si purpurii brazdand sovaielnic cerul. Dar nu era  tocmai cea mai insorita primavara: pana sa apuce bine sa cerceteze frumusetea florilor roz de mar si a celor albe de cires, sau scumpii ciorchini de liliac, acestia erau deja plostiti de ploaie. Iarba era lunga si proaspata, frumos udada de roua in fiecare dimineata… fiecare dimineata.Era prea mica sa stie ce inseamna o dimineata, o iarna, un ianuarie, o primavara, in felul in care oamenii mari le stiu, pictate de culorile amintirilor.Nu era prea mica ca sa aiba amintiri- in lumea ei inca miniaturala si facutul cacuta de dimineata sau prima oara cand i-a vazut chipul mamei pe zi era o amintire, frumoasa si emotionanta, atat cat si dramele celor mari erau- dar era prea mica ca sa faca prostia sa se opreasca din a trai si a incepe a gandi ca, de ce si cum traieste. Universul primavaratic de Afara era pentru ea cele doua blocuri ce stateau fata in  fata de parca geamurile erau ochii lor si ele se priveau ochi in ochi de parca ar fi vrut sa-si citeasca unul altuia sufletul- si cand  te gandesti ca poate chiar oamenii din apartamentele lor erau sufletul acela, din moment ce ei erau aceia care locuiau in spatele geamurilor inchise- flancat de alte patru blocuri aflate in aceeasi pozitie. Iar in fata, ca un rau despartitor, erau drumul si trotuarele, pe care stateau parcate masini, dintre care si masina mamei.pe aceea o chema Bia.

In fata blocului erau doua gradinite, una salbatica, imprejmuita de un gard viu, cu o salcie si multi ghiocei, a lui Nanae. Cealalta avea o bancuta si era plina detot felul de flori, unele inca adapostite in cupole facute din jumatate de sticla de plastic, a lu mamaie Nacu, dadaca ei.

Erau toate zilele si dupa-amiezile la bloc pe care le privea  cu cat trecea prin viata- aveau culori frumoase in capul ei- poate mai frumoase deacat in capul altora. Dar o sa ajungem si acolo.

Deocamdata vreau sa povestesc despre toate frumoasele amintiri- cele care vin din capul ei si cele pe care le-a auzit doar despre ea, ca era prea mica sa le memoreze.Scumpa fetita durdulie cu  tichie rosie( ca Scufita 🙂  ) si chipul alb, dar fara sa fie palid.

Se nascuse frumoasa, daca mi se permite sa spun ce cred. Avea ochii mari si caprui, nasucul carn si gurita frageda ca la toti copiii mici. Dar mai avea si gene lungi, asa cum copiii mici nu aveau toti. A avut parul scurt pana la trei ani,mama ei era ingrijorata, fratelui ei mai mare ii crescuse multla varsta ei ca la fetite.

Dar dupa  3 ani jumate, deja avea parul lung si foarte foarte bogat, iar mama ei i-l prindea uneori in codite mici mici de tot impletite si dupa o zi le desprindea iar parul  ii satea. I-l mai prindea mama in trei  sau patru cozi simple in varful capului, de arata saraca fetita ca dracu’, da’ ce sa stie ea, era mica si ii placeau, o ruga pe mama sa-i faca si mai multe daca se poate, sau cand se plimba prin cartier in carut, cu pantrofiorii negii,  rochita alba si vesnica tichia care era mereu aruncata pe jos.

Tatal ei aplecat cand ea avea un an si asa s-a facut de curand a ajuns sa aiba  doua mame,una blonda si una bruneta, si statea o zi cand cu una, cand cu cealalta. De mama bruneta nu prea ii placea, pentru ca era rea cu ea si o batea, mai ales cand mama bruneta nu era de fata.

Dar in curand mami bruneta a plecat la tara si ea a trebuit sa se mute la bunicii ei certareti.Ce se mai injurau mamaie si tataie!Tataie o merita insa, era betiv si fumator, si mamaie zicea ca se duce des la curve, de-aia doarme toata ziua si noaptea e plecat. Ea insa stia ca nu e adevarat: il vedea pe bunicul in fiecare noapte cand se strecura di patul in care dormea cu bunica fumand togari in curte si ascultand greierii. Uneori statea si ea pe scaunul pliant langa garaj cu bunicu’ si se uita dupa broaste raioase, ce perindau noaptea tot timpul pe acolo, din cauza ca erau aproape de garla. Si ea il mai injura cateodata pe bunicu’ dar asta doar fiindca o facea si buni. Buni i-a zis mai tarziu cat de suparat era bunicu’ ca nu il lasa niciodata sa se uite la meci.Avea multi prieteni la tara, spre deosebire de oras, si cred ca a fost destul de fericita acolo, pana s-a intors din nou la oras la gradinita de opt ore, si cand se intorcea de la gradinita statea cu mamaia Nacu  care era acum dadaca ei platita pana venea mama de la serviciu.

Dar lucrurile n-au mai stat la fel de bine cand tatal ei a plecat din orasul in care inca locuiau cu totii ca sa se mute cu amanta lui din cauza careia se despartise de mama.Inainte lucra ca admimistrator la niste casute de vacanta din munte, unde nu erau decat el si ea cand venea in vizita, familia care conducea barul saracacios de vizavi, un ingrijitor,  cainii si ursii.Era locul ei de vis, pardisul ei de iarna cand zapada cadea vijelioasa, si paradisul ei de primavara cand culegea branduse si ghiocei de pe campie cu doamna de la bara. Era dreptul ei sa vada luminisul  acesta cascandu-se dupa mers cu masina prin padure neincetat, de a vedea bufnita-gargarita de lemn crestata de ATV-ul lui frate-su in poiana, de a se speria de ursii care racaiau iarna la usa, trecand de toate sistemele de siguranta, micul dejun luat in vila A la masuta de lemn din capul scarilor, Harry Potter si Regele Leu in salonul cel mare cu masa de 12 persoane separeuri cu fotolii si semineu din vila C.

Continuare:  https://calatorspreinfinit.wordpress.com/2014/06/28/viata-2/

Bucuria

balloons-disney-disney-world-disneyland-Favim.com-1152574

Bucuria este o forta libera, a carei voce nu asculta de vointa ego-ului nostru. O forta salbatica care incununeaza cu culoare si energie tot ce atinge in jurul ei,  iubire de tot fara limita. ea vine totodata cu  senzatia, macar si numai pentru o secunda, ca viata este un amalgam  de placeri si fericire ce nu se  va termina  niciodata.

Dar, desi bucuria este daruire neconditionata, ceea ce dam nu este totdeauna pe potriva a ceea ce primim. Nu este incorectitudinea vietii, nu este conditia umana de  a fi supusul mediului in care esti nevoit sa traiesti, de altfel mintea umana este mult mai presus de toate acestea si are  capacitatea ei de a controla viata noastra astfel incat ea urmareste un plan exact ce ne conduce la persoana care am fost meniti sa fim.

Dar nu putem constientiza niciodata cu adevarat lucrul acesta in inma noastra si de aceea cand ceva ce nu dorim se intampla simtim ca lucrurile nu s-au ridicat la asteptarile noastre, ca nu am primit ce am meritat, suntem nedreptatiti.

In acel moment apar dezamagirea, tristetea,  sentimentul de tradare, si toate simtirile care ne aduc in situatia in care ne indoim de noi si de viata,  ne  acresc, aduc teama in noi si ne fac sa ne punem sufletul la adapost, iar bucati din el mai vad lumina vietii doar filtrate si corectate astfel incat sa ajunga sa arate ca modelul perfect in care vom fi acceptati, considerati destul de buni pentru a ni se permite sa avem ce dorim, si astfel avem certitudinea de a nu fi dezamagiti.

Societatea este construita pe baza acestui filtru de bucurie care apare ca o masca deasupra a cine suntem cu adevarat. Suntem in conditia in care, in afara de anumite persoane foarte apropiate, nu ne putem exprima fara acest filtru in fata nimanui, de teama de a nu fi judecati, pentru ca in momentul in care iti impartasesti din tine dupa un anumit criteriu, nu poti suporta ca cineva care foloseste alte criterii sa fie vazut la acelas standard ca tine.

Unii oameni, mai putin puternici, mai putin indemanatici sa se joace cu acest filtru, isi ascund sufletul din ce in ce mai adanc in launtrul fiintei lor, iar acest lucru nu face decat sa mareasca traumele care oricum sunt acolo dupa fiecare dezamagire, pana ajung la momentul in care se pierd pe ei insisi inauntrul fiintei proprii , nu inceteaza a se raporta obsedant la dezamagirile trecutului care i-au impins din ce in ce mai adanc sa se ascunda, si care curand devin un latimotiv al existentei. Cel mai greu este sa treci peste aceste traume care, ramase acolo, nu fac decat sa agraveze starea, iar singura modalitate de a te vindeca de acestea este de a face pace cu trecutul, pe care de altfel l-ai introdus deja in momentul prezent, de a face altceva in loc de a te inchide in fata lor, de a le infrunta cu sufletul, si de data aceasta fara un filtru, pentru ca deja stricaciunea e prea mare si prea urgent  de indreptat ca  sa mai avem timp sa ne gandim daca ceilalti n-o sa ne judece asa cum dorim, si pentru ca deja am trecut prin destule ca sa intelegem ca nu e nevoie sa dam atata importanta acestui lucru.

Din pacate, societatea umana este, cum am mai spus, astfel conceputa incat sa nu se poata convietui complet fara ajutorul dat de filtre si masti,  dar exista contexte in care ne putem exprima liber si fara limitari, iar cercul acestor contexte se poate largi daca indraznim sa ne daruim complet pe noi insine din ce in ce mai multor oameni, fara teama.

Sistemul acesta exista in lumea noastra din negura timpului si nu se poate spune cu exacitate de la cine a aparut, dar, in timp, noi il putem termina, putem restaura bucuria pura si neingradita ca stare de fapt in lumea in care traim.

Despre libertate

615865faddc59fee. Am mai vazut cum e sa pierzi totul fara a merita sa ti se intample asta, si cel ce a pierdut totul stie ca primul sentiment care apare in aceste momente nu este nici ura, nici durerea, acestea vin pe urma, cand  deja incerci sa te reobisnuiesti cu lucrurile pierdute.

Primul sentiment este cum tot fumul de disperare neagra strans de-a lungul timpului explodeaza in mii de cioburi de oglinda in momentul in care realizezi ca nu mai ai de ce sa te tii cand iti fuge viata de sub picioare si e timpul sa desfaci lantul dintre tine si tot ce ai avut vreodata. Iar in locul acestei disperari ramane o speranta mare, luminoasa, pentru ca nu ai murit, inima bate, creierul gandeste, sufletul stie inca totul si mai poate continua povestea, memoria nu i-a fost alterata.

Dar toata aceasta speranta de ce sa se prinda, cand nu mai ai nimic? De infinit. De libertate.De faptul ca nu mai ai pentru ce sa te sacrifici, si deci poti, in sfarsit, sa fii tu insuti, asa cum n-ai mai fost niciodata in viata.

De-acum poti sa faci ce vrei tu, pentru ca te afli in infinit, in libertate, in noaptea intunecata in care fiecare  vis este o stea.

Te afli in ceea ce inseamna viata cu adevarat.

Sa nu-ti para rau pentru tot ceea ce pierzi. Acest lucru se intampla doar ca sa deschizi ochii la ce alte posibilitati te asteapta, si vor sa te apropie de cine esti cu adevarat. Pierde-te pe tine si te vei redesoperi…

Scrisoarea unei umbre catre Ingerul sau

Am incercat sa fug, sa te reneg, sa imi ascund cipul de chipul tau.

Pentru ca n-am stiut ca sunt pana ce nu mi-am privit chipul in oglinda adusa de sarpe. Si am vazut ca exist pentru prima oara, si era atat de fascinant! Si i-am chemat pe toti cei ca mine, sa-si vada chipul in oglinda.

Si toate am incercat sa ascundem asta de voi. Dar voi stiati…Si m-am enervat- voi de ce sa puteti sa stiti tot si noi nu?Voi de ce sa puteti sa traiti deasupra noastra, iar noi sa depindem de voi?Asa ca am chemat din nou umbrele si am decis sa ne privim unele pe altele, ca sa nu mai fim nevoite sa privim chipul vostru.

Si tot ce-am creat in noua lume a fost din umbra facut, dar era umbra noastra de lume… Si ne-am acoperit fata de masti colorate, pentru ca eram goale fara voi.Dar mastile erau hidoase, pentru ca exprimau fericirea intr-o lume a durerii.

Pentru ca tu esti singura care ma poate iubi, iar fara Iubirea ta sunt nimic, nu pot fi intreaga fara tine, de fapt, ce naiba, nu pot fi eu fara tine, nu pot fi decat sclava lumii asteia, sclava mea si a propriei suferinte. Si, ca si cum acest lucru nu ar fi fost de-ajuns, pe tot parcursul acestei calatorii in singuratate am pierdut parti din mine pe tot intinsul lumii, sfasiate de pietrele ascutite ale regretului, vinovatiei si remuscarii.Aceste bucati ale sufletului meu au inceput sa ia parte la viata fara mine, iar eu am invatat sa traiesc fara ele, acoperindu-le lipsa cu masti si mai groase.

Iar in tot acest timp in care ti-am negat pur si simplu existenta,m-am injosit cat de mult am putut pentru a-mi castiga farama contrafacuta de iubire, resemnata ca nu exista nici o cale de scapare din lumea pe care  eu am ales-o.

Si nici locul tau nu e aici, Ingere, dar n-am stiut ca in momentul in care am iesit din tine in lumea umbrelor eram legate de un lant purpuriu, iar tu a trebuit sa ma urmezi, si ai incercat sa ma avertizezi de ce se intampla, mi-ai trimis si semne, dar n-aveai ce face, eu eram intoarsa cu fata de la tine, si pe langa asta tot eu eram cea infuriata, pentru ca nu ma ajutai…Si cand in sfarsit te-am redescoperit, am vazut inchisoarea asta pentru lumina ta, o lume in care tu nu ai nici un loc, nu esti bine-venita sa existi.

Dar nu-ti face griji, pentru ca de azi incolo nu ma mai intorc cu fata de la tine. Si de azi incolo te voi proteja, fragil Inger, de lumea care nu vrea sa te lase sa traiesti, si, incet-incet, iti voi construi o noua lume in care sa straluceasca fara oprelisti Bucuria Ta. Si cu timpul te voi inalta inapoi la cerurile care-ti sunt casa, si de unde te-ai coborat pentru mine, si ma voi consuma pe mine ca sa te readuc acolo,imi voi sfasia toata fiinta de intuneric pentru tine.

Fiindca tu esti un  inger,iar eu sunt demonul pe care l-ai creat prin puterea ochilor tai plini de Iubire.

Pentru ca ai vazut mult din mizeria si suferinta care caracterizeaza lumea mea, ce ar fi insusi Iadul daca n-ai fi si tu aici. Si pana la urma ce mai conteaza fiinta mea trista si disperata atata timp cat a trait cea mai nemeritata  minune din lume cand a aspirat doar dupa lumina ta?

Tu mai ai lumina de impartit-eu n-as avea decat intuneric